Era duminică şi prima ninsoare din iarna aceea se instala cu furie peste satul mic de câmpie cu nume de animal rătăcit. Mânzu. Un vânt năprasnic, venind parcă tocmai din Siberia, spulbera omătul şi abia puteai merge. Nu te puteai aştepta ca la Liturghia din acea dimineaţă să se adune prea mulţi oameni. Cu toate acestea, biserica nu era goală. Ceea ce m-a marcat însă în acea zi de iarnă a fost o scenă pe care o rememorez mereu când am impresia că am făcut tot ce puteam într-o anumită direcţie. Dintrun sat vecin veneau destul de des câteva persoane la biserica noastră, pentru simplul fapt că ei nu aveau propria biserică. Satul lor, format în jurul unei gări, luase fiinţă în comunism prin stabilirea acolo a celor care munceau la ferma de stat fie ca îngrijitori de animale, fie ca muncitori ai imenselor tarlale cultivate cu cereale, fie la siloz. Orânduirea atee le fusese potrivnică, nu le dăduse voie să-şi construiască lăcaş de cult, aşa cum visau. De fel de prin părţile de munte, unde credinţa este mai viguroasă, avuseseră şi ei în primii ani dorinţa de a merge mai des la slujbe, dar neavând la îndemână decât bisericile din alte sate, dorinţa lor de slujbe se mai estompase în ani. Ajunseseră să mai calce pragul bisericii doar la Paşti şi la Crăciun. Erau însă printre ei şi câţiva oameni mai evlavioşi. Mai ales o femeie în vârstă, cam la 70 de ani. Purta ochelari cu lentile groase, era puţintică la trup şi uneori venea singură peste câmpuri când nu găsea un alt tovarăş de drum spre casa lui Dumnezeu. În duminica aceea de iarnă în biserică era frig, micuţul godin nu făcea faţă viscolului, cei zece-cincisprezece credincioşi trăiau însă liniştiţi atmosfera de rugăciune, când s-a auzit uşa scârţâind. A apărut bătrânica din satul vecin. Înfofolită cu broboada ei neagră, plină de zăpadă, cu ochelarii aburiţi, abia vedea pe unde călca. Probabil era amorţită de ger, căci era şi roşie la faţă.
S-a îndreptat cu sfioşenia omului de la ţară care se simte jenat că-i deranjează pe cei din jur, s-a închinat la iconostas şi a aşezat lângă icoană un bucheţel de flori. Am simţit că am în faţa ochilor o persoană atât de curată şi de iubitoare de Dumnezeu, încât m-am ruşinat. Mi-am reprimat o lacrimă de emoţie şi mi-am stăpânit gândul de a mă duce să-i sărut mâna îngheţată care a ţinut pe drumul lung de trei kilometri, în pofida crivăţului şi a gerului, acel buchet de flori scăpate ca prin minune de sub stăpânirea iernii. Când este cazul să îmi dau un exemplu de femeie care a făcut ceva extraordinar, ceva emoţionant, mă gândesc la acea bătrână cu dorinţa ei de a nu lipsi de la Liturghie în zi de duminică, înfruntând iarna cu un buchet de tufănele în mâna degerată. Bătrâna aceasta nu este trecută în nici o carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai faimoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, dar este de-ajuns ca să mi-o amintesc mereu cu drag. Femeia purtătoare de flori. Poate că un suflet ca al ei este făcut dintr-un aliaj superior, aşa cum îmi închipui că au avut şi femeile purtătoare de mir. Dis-de-dimineaţă, alergând spre un loc în care bănuiau că trupul Domnului aşteaptă să fie uns cu mir. Dar au aflat înger pe piatră şezând vestindu-le bucuria. Bătrâna mea a murit între timp. Şi îmi place să cred că şi ei un înger i-a vestit bucurie.
Text apărut in Lumina de Duminică din 18 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
miercuri, 7 aprilie 2010
Inchinarea poetilor la Cruce si la Inviere
Inspiraţi de Dăruitorul talanţilor, poeţii au prins a scrie şi despre cutremurul Răstignirii şi despre transfigurarea Învierii, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire, reuşind să facă din cititorii lor nişte martori ai acestor momente.
Dacă în vremea comunismului nici nu bănuiam să existe astfel de poeme, orele de literatură română lăsând să scape cenzurii doar psalmii lui Arghezi - asta poate şi pentru că strecurau în ei îndoiala credinţei -, totuşi, astfel de scris exista. Cu vremea, au apărut la lumină scrieri literare având în centrul lor un autentic mesaj religios, sedimentându-se în conştiinţele noastre ca atare. Autorii fiind mulţi, nu-i putem aminti şi cita într-o pagină de ziar, dar încercăm să supunem atenţiei câteva versuri ale unora dintre ei, invitându-vă să descoperiţi poezia lor religioasă în particular şi a altor autori în general.
Propria Golgotă
Poetul medic Vasile Voiculescu a experimentat propria Golgotă, prin temniţa suportată la bătrâneţe, nevinovat în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi în faţa comuniştilor care au găsit mare delict în poemele sale religioase şi în întâlnirile de la Rugul Aprins. Autorul "Poemelor cu îngeri" avea să trăiască în demnitate, ca un adevărat creştin, tot ceea ce Hristos, care îl iubea, îi pregătise ca o lămurire de aur sufletesc. Şi aur avea să ne lase şi nouă peste timp în versurile sale. Cum altfel am putea numi imagini, trăiri şi sentimente ce curg din poemul voiculescian "Pe cruce"?:
Iată: "Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă". Suntem introduşi plastic în atmosfera imediat următoare momentului crucificării, în care Maica Sfântă veghează la picioarele Fiului, iar mulţimea se retrage încet spre oraş. Pare că totul a intrat în adormire, deşi omenirea a trecut pe lângă momentul cel mai important al ei. Poemul se încheie magnific: "Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul/ Isus, vegheat de oaste!". Magnific, pentru că acesta este singurul somn din univers care a ascuns în el trezirea întru Înviere.
Comoara minţii
Puţină lume ştie că aşa-zisul poet frivol Ion Minulescu a scris şi poezie religioasă, chiar de profunzime. Pentru demonstraţie, cităm acest final de poem: "Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta/ Să pot muri ca şi Christos, pe Golgota" ("Rugă pentru ultima rugă", din volumul "Strofe pentru Cel-de-sus", 1930). La mai puţin cunoscutul poet Mihai Codreanu, sensul Golgotei este transfigurat în conformitate cu adevărul propovăduit de Iisus. Chiar Domnul este acel mesager care vine în blonda primăvară şi îi transmite esenţa învăţăturii: "Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară/ Că oamenii sunt buni, deşi l-au dus / Să-l bată-n cuie pe Golgotha sus,/ Fiindcă i-a iubit din cale-afară", dar mai ales: "Comoara sufletului ca şi-a minţii/ E să iubeşti pentru a putea ierta".
Foarte sugestiv este descris de Ion Gheorghe momentul vânzării şi al prinderii Domnului: "Isus, bărbos ca un sihastru/ poartă doar un hanteriu albastru./ Iuda ca un negustor de coloniale/ are două rânduri de ţoale. (…) Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani/ să-L mâie două mii de ani - pân-or ajunge să-I facă vânt,/ a doua oară - pe pământ". ("Prinderea").
Nu puteam trece cu vederea poeziile monahiei Teodosia Laţcu (Zorica). A scris multe poeme în care jertfa Domnului este subiect central, dar remarcabile sunt cele din ciclul "Via dolorosa", din care cităm o strofă cu rol de sinteză: "Aşa porneşti spre Golgota, pe calea de durere,/ Cu crucea tuturor şi-a mea,/ Spre moarte şi înviere". Despre sesnul Jertfei lui Iisus, scrie cum nu se poate mai sugestiv Florin Caragiu: "Fără cruce, lumea ne atârnă de gât/ ca o spânzurătoare, "da" şi "nu" sunt/ scrâşnetul foarfecii prin coala simţirii,/ iar trupul, puşculiţa în care zdrăngăne/ o stea hămesită".
Glasuri vuind de bucurie
Bucuria Învierii a fost cântată de Alexandru Vlahuţă: "S-au veselit necredincioşii/ C-au pus luminii stăvilar,/ Ci ea s-a întărit în focul/ Durerilor de la Calvar (...)/ Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mâgâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchiere,/ Sculaţi... Hristos a înviat!".
Pentru a ne duce spre miezul nopţii în care Hristos a înviat, Mihai Eminescu ne poartă în atmosfera unei bătrâne mănăstiri: "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (...) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!".
În acord cu cântările din slujba nopţii de Paşti, Octavian Goga scrie: "E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştile cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate. (...) Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret".
Autorul celei mai frumoase poezii dedicate limbii române, Alexie Mateevici, a scris şi o superbă poemă de inspiraţie pascală: "Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Vieaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească".
Dan Verona are un discurs aparte, făcând o paralelă între trăirea în orânduirea atee şi trăirea într-o prelungă răstiginire: "Hristos a înviat din morţi/ Uluit să vadă câtă rană pe rană/ Are de vindecat la ruginitele porţi/ Din Europa Răsăriteană".
Încheiem acest rond de onoare prin poeziile unor poeţi români cu versurile lui Radu Cârneci: "Nu mă lăsa! - eu vin îngenunchind - / Altarul meu cu proaspătul jăratic!-/ E timpul trupului: a şaptea zi/ şi vreau să mă purific! Aleluia…".
Dacă în vremea comunismului nici nu bănuiam să existe astfel de poeme, orele de literatură română lăsând să scape cenzurii doar psalmii lui Arghezi - asta poate şi pentru că strecurau în ei îndoiala credinţei -, totuşi, astfel de scris exista. Cu vremea, au apărut la lumină scrieri literare având în centrul lor un autentic mesaj religios, sedimentându-se în conştiinţele noastre ca atare. Autorii fiind mulţi, nu-i putem aminti şi cita într-o pagină de ziar, dar încercăm să supunem atenţiei câteva versuri ale unora dintre ei, invitându-vă să descoperiţi poezia lor religioasă în particular şi a altor autori în general.
Propria Golgotă
Poetul medic Vasile Voiculescu a experimentat propria Golgotă, prin temniţa suportată la bătrâneţe, nevinovat în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi în faţa comuniştilor care au găsit mare delict în poemele sale religioase şi în întâlnirile de la Rugul Aprins. Autorul "Poemelor cu îngeri" avea să trăiască în demnitate, ca un adevărat creştin, tot ceea ce Hristos, care îl iubea, îi pregătise ca o lămurire de aur sufletesc. Şi aur avea să ne lase şi nouă peste timp în versurile sale. Cum altfel am putea numi imagini, trăiri şi sentimente ce curg din poemul voiculescian "Pe cruce"?:
Iată: "Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă". Suntem introduşi plastic în atmosfera imediat următoare momentului crucificării, în care Maica Sfântă veghează la picioarele Fiului, iar mulţimea se retrage încet spre oraş. Pare că totul a intrat în adormire, deşi omenirea a trecut pe lângă momentul cel mai important al ei. Poemul se încheie magnific: "Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul/ Isus, vegheat de oaste!". Magnific, pentru că acesta este singurul somn din univers care a ascuns în el trezirea întru Înviere.
Comoara minţii
Puţină lume ştie că aşa-zisul poet frivol Ion Minulescu a scris şi poezie religioasă, chiar de profunzime. Pentru demonstraţie, cităm acest final de poem: "Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta/ Să pot muri ca şi Christos, pe Golgota" ("Rugă pentru ultima rugă", din volumul "Strofe pentru Cel-de-sus", 1930). La mai puţin cunoscutul poet Mihai Codreanu, sensul Golgotei este transfigurat în conformitate cu adevărul propovăduit de Iisus. Chiar Domnul este acel mesager care vine în blonda primăvară şi îi transmite esenţa învăţăturii: "Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară/ Că oamenii sunt buni, deşi l-au dus / Să-l bată-n cuie pe Golgotha sus,/ Fiindcă i-a iubit din cale-afară", dar mai ales: "Comoara sufletului ca şi-a minţii/ E să iubeşti pentru a putea ierta".
Foarte sugestiv este descris de Ion Gheorghe momentul vânzării şi al prinderii Domnului: "Isus, bărbos ca un sihastru/ poartă doar un hanteriu albastru./ Iuda ca un negustor de coloniale/ are două rânduri de ţoale. (…) Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani/ să-L mâie două mii de ani - pân-or ajunge să-I facă vânt,/ a doua oară - pe pământ". ("Prinderea").
Nu puteam trece cu vederea poeziile monahiei Teodosia Laţcu (Zorica). A scris multe poeme în care jertfa Domnului este subiect central, dar remarcabile sunt cele din ciclul "Via dolorosa", din care cităm o strofă cu rol de sinteză: "Aşa porneşti spre Golgota, pe calea de durere,/ Cu crucea tuturor şi-a mea,/ Spre moarte şi înviere". Despre sesnul Jertfei lui Iisus, scrie cum nu se poate mai sugestiv Florin Caragiu: "Fără cruce, lumea ne atârnă de gât/ ca o spânzurătoare, "da" şi "nu" sunt/ scrâşnetul foarfecii prin coala simţirii,/ iar trupul, puşculiţa în care zdrăngăne/ o stea hămesită".
Glasuri vuind de bucurie
Bucuria Învierii a fost cântată de Alexandru Vlahuţă: "S-au veselit necredincioşii/ C-au pus luminii stăvilar,/ Ci ea s-a întărit în focul/ Durerilor de la Calvar (...)/ Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mâgâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchiere,/ Sculaţi... Hristos a înviat!".
Pentru a ne duce spre miezul nopţii în care Hristos a înviat, Mihai Eminescu ne poartă în atmosfera unei bătrâne mănăstiri: "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (...) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!".
În acord cu cântările din slujba nopţii de Paşti, Octavian Goga scrie: "E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştile cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate. (...) Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret".
Autorul celei mai frumoase poezii dedicate limbii române, Alexie Mateevici, a scris şi o superbă poemă de inspiraţie pascală: "Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Vieaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească".
Dan Verona are un discurs aparte, făcând o paralelă între trăirea în orânduirea atee şi trăirea într-o prelungă răstiginire: "Hristos a înviat din morţi/ Uluit să vadă câtă rană pe rană/ Are de vindecat la ruginitele porţi/ Din Europa Răsăriteană".
Încheiem acest rond de onoare prin poeziile unor poeţi români cu versurile lui Radu Cârneci: "Nu mă lăsa! - eu vin îngenunchind - / Altarul meu cu proaspătul jăratic!-/ E timpul trupului: a şaptea zi/ şi vreau să mă purific! Aleluia…".
vineri, 19 februarie 2010
Biserica este biruitoare
Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.
Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.
• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.
Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.
Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.
Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.
De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.
Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.
Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!
• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?
Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.
Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.
Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.
Generaţii de studenţi
• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?
Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.
A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.
Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!
După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".
Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.
Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.
Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.
Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.
• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?
Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...
Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!
Vindecătorul trupurilor
• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?
Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".
La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.
Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.
Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!
Interviul a fost publicat in Editia speciala "Postul Pastilor", Jurnalul national, 15 februarie 2010.
Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.
• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.
Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.
Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.
Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.
De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.
Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.
Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!
• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?
Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.
Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.
Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.
Generaţii de studenţi
• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?
Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generaţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, generaţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.
A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.
Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!
După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".
Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.
Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.
Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.
Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.
• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?
Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...
Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!
Vindecătorul trupurilor
• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?
Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".
La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.
Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.
Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!
Interviul a fost publicat in Editia speciala "Postul Pastilor", Jurnalul national, 15 februarie 2010.
joi, 18 februarie 2010
Poezie colegiala
Colegului meu de la Jurnalul National, Bebe Patrascu, secretar de redactie, omul care ne streseaza enorm dar numai in interesul ziarului, din dorinta de a fi totul facut la vreme, i-am scris aceasta poezioara.
Generalul stresului
El este stresul nostru cel de toate zielele,
îşi vâră capul pe uşa întredeschisă,
latră spre textele
care nu mai vin,
se izbeşte de pereţii ziarului,
îşi aşează genunchiul pe fotografii,
calcă apăsat un reportaj prea lung,
rotula îi sare şi şchiopătează,
dar se redresează din mers pe holurile lungi
şi până la şedinţa de seară e fresh,
el este generalul înarmat cu riglă şi termene de predare,
răstoarnă invariabil sacul în mijlocul redacţiei
şi are dreptate, vedem cu toţii că e gol,
răbdarea i s-a terminat.
Hai o dată cu textele alea, fraţilor!
Pleacă şi dă bunul de tipar,
bunul pe viaţa noastră strânsă în paginile de duminică.
Generalul stresului
El este stresul nostru cel de toate zielele,
îşi vâră capul pe uşa întredeschisă,
latră spre textele
care nu mai vin,
se izbeşte de pereţii ziarului,
îşi aşează genunchiul pe fotografii,
calcă apăsat un reportaj prea lung,
rotula îi sare şi şchiopătează,
dar se redresează din mers pe holurile lungi
şi până la şedinţa de seară e fresh,
el este generalul înarmat cu riglă şi termene de predare,
răstoarnă invariabil sacul în mijlocul redacţiei
şi are dreptate, vedem cu toţii că e gol,
răbdarea i s-a terminat.
Hai o dată cu textele alea, fraţilor!
Pleacă şi dă bunul de tipar,
bunul pe viaţa noastră strânsă în paginile de duminică.
luni, 15 februarie 2010
Editia pentru Postul Pastilor
Daca e prima zi de Post, la Junralul National avem editie speciala pentru asta, editie pe care am si coordonat-o si pe care va invit sa o cititi fie pe site-ul ziarului, fie sa o cumparati, pentru ca fizic editia este superba (nu pentru ca am lucrat la ea! ci pentru ca asa este), are fotografii extraordinar de frumoase, sunt reportaje la manastiri, subiecte pe ideea de rezistenta la imoralitate si incercarile vietii si istoriei prin credinta. Este acolo si un interviu cu Maica Siluana Vlad care spune totdeauna lucruri frumoase, dupa cum stim. Restul mai descoperiti dvs.
Iata editorialul meu la aceasta editie:
Rezistenta prin credinta
Suntem supuşi vremurilor, cum spune cronicarul. Iar vremurile sunt când mai bune, când mai rele. Nouă, românilor, ne place să spunem că trăim mereu vremuri vitrege. Ne tot trezim ba pustiiţi de aurul străvechi, ba aruncaţi la porţile Orientului trebuind să apărăm lumea de păgâni cu sabia noastră, ba rămaşi pe un mal de prăpastie faţă în faţă cu fiara roşie rânjindu-ne o jumătate de secol.
În astă vreme de pe urmă, câţiva dintre români, câteva sute sau poate câteva mii, s-au opus direct, riscând totul, formând o rezistenţă împotriva comunismului. Nu a contat pentru ei că au pierdut tot ce aveau, că tinereţea li s-a scurs în închisori şi lagăre, că au fost chiar omorâţi, iar trupurile lor au ajuns la groapa comună, a contat doar rezistenţa lor sufletească, interioară.
Din seva ei martirică s-au hrănit, chiar fără s-o ştie, cei mulţi, milioanele de români rămaşi afară, mai închişi şi mai constrânşi decât ar fi fost după gratii. Ceva i-a legat tainic şi pe unii şi pe alţii, dar mai ales pe toţi cei care nu au dat icoanele jos din suflet chiar dacă din şcoli, din instituţii, da. Chiar dacă se vorbea de un „tătucă", ei ştiau că există un Tată în cer. Aşa suntem noi, ca popor. Ne plângem de milă, ne oblojim rănile, dar mergem mereu mai departe. Iar drumul nostru nu poate fi altul decât acela care duce la Hristos.
Este posibil ca mulţi să se piardă pe drum, dar atât timp cât martirii ne-au însămânţat pământul încă de prin anul 303, cât ortodocşii ni se întorc într-o biserică precum Densuşul, unde potrivnicii au răzuit ochii sfinţilor pictaţi, cât turismul la Mănăstirea Voroneţ mai înseamnă încă pelerinaj, cât rugăciunea se mai spune în dulce vers nu e totul pierdut. Toată această rezistenţă vine de la Dumnezeu, care dă odată cu ispitirile şi tăria.
Cât rămânem în Biserică, avem şansa biruinţei. Iar postul care ni se aşterne acum în faţă nu e decât o uşă către ea.
marți, 26 ianuarie 2010
Veneţia mea
Sunt o Sheherezadă nepersuasivă
dacă povestindu-ţi toate acele lucruri
ai ajuns să mă iubeşti
putreda cetate medievală
abandonată
de cuceritori de mucava
Mă visez viitoarea fecioară despletită
de sentimentul de carnaval
alunecând ilicit
pe lagună spre peronul la care tu
aşteptându-mă
să ştii totul despre tine
din senin, în plină noapte veneţiană
o eră a nebunilor
a amanţilor sticloşi ca diamantul
în colţul de ochi ce priveşte
trupul zvârcolit în corida dorinţelor;
o eră a homless-ilor universali
galaxia şi aşa în extindere lentă
neconsemnată
în jurnale de sex
editori jubilând
ce scot untul din colbul mirosind a vechi
praf ciocolatiu de pe buzele tale
Veneţia pe care o rod viermii neadormirii
în Madagascar
ceasuri elveţiene sunt roase de cari
o eră a pragmatismului ne traversează
microcosmosul domestic
nervii
ocheanul de urmărit scene intime din balcon
O eră de imposibilităţi
ori totul este posibil
fug virusurile
din trupul meu spre lacustre părăsite
eu sunt generaţia de aur a propriei mele fiinţe
o eră a descuminţirii pământului
suntem cinici
sub unghii este proba
pentru studentul la criminalistica plăcerii de a-ţi pune întrebări
la care nu contează răspunsul
sateliţii cu aură de circ reuşesc adaptarea
In vara asta o să vedem Veneţia.
dacă povestindu-ţi toate acele lucruri
ai ajuns să mă iubeşti
putreda cetate medievală
abandonată
de cuceritori de mucava
Mă visez viitoarea fecioară despletită
de sentimentul de carnaval
alunecând ilicit
pe lagună spre peronul la care tu
aşteptându-mă
să ştii totul despre tine
din senin, în plină noapte veneţiană
o eră a nebunilor
a amanţilor sticloşi ca diamantul
în colţul de ochi ce priveşte
trupul zvârcolit în corida dorinţelor;
o eră a homless-ilor universali
galaxia şi aşa în extindere lentă
neconsemnată
în jurnale de sex
editori jubilând
ce scot untul din colbul mirosind a vechi
praf ciocolatiu de pe buzele tale
Veneţia pe care o rod viermii neadormirii
în Madagascar
ceasuri elveţiene sunt roase de cari
o eră a pragmatismului ne traversează
microcosmosul domestic
nervii
ocheanul de urmărit scene intime din balcon
O eră de imposibilităţi
ori totul este posibil
fug virusurile
din trupul meu spre lacustre părăsite
eu sunt generaţia de aur a propriei mele fiinţe
o eră a descuminţirii pământului
suntem cinici
sub unghii este proba
pentru studentul la criminalistica plăcerii de a-ţi pune întrebări
la care nu contează răspunsul
sateliţii cu aură de circ reuşesc adaptarea
In vara asta o să vedem Veneţia.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Eminescu, in oglinda retrovizoare
Jurnalul National de azi, 20 ianuarie, apare cu volumul Poezii, de Mihai Eminescu.
Cu o cronologie serioasa, o prefata semnata de Dan C Mihailescu si zeci de pagini de critica ale unor oameni grei ai literaturii noastre, volumul merita sa fie prezent in biblioteca oricarui eminescofil, daca nu a oricarui roman.
Tot in Jurnalul de azi, am publicat un interviu pe care i l-am luat lui Iulian Costache, un eminescolog pertinent. Iată textul:
Mihai Eminescu ar putea fi redescoperit de generaţia tânără pornind de la reconsiderarea biografiei sale în lumina corespondenţei inedite, tipărită nu de mult. Neobiografismul ar putea atrage reîmprietenirea cititorilor cu opera poetului, este de părere criticul Iulian Costache, autor al cărţii "Eminescu. Negocierea unei imagini", apărută la Cartea Românească în 2008. Autorul amintitului studiu, foarte apreciat de specialişti, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu privind receptarea operei eminesciene în zilele noastre.
- De ce le este teamă unora să spună că le place Eminescu, în timp ce alţii îl consideră un caz clasat, un scriitor demodat, de necitit?
Iulian Costache: Nu cred că distincţia este una de natură psihologică, întrucât nu poate fi tratată în termeni precum "teama" sau (dacă ar fi să îi bănuim un echivalent simetric) "dezinhibarea" interpretărilor, ceea ce ne-ar conduce la un anumit behaviorism cultural, ci mai curând pare să fie o problemă de interpretare a actualităţii unui mare scriitor. Privind în oglinda retrovizoare a ultimilor 20 de ani, lucrul cel mai semnificativ pentru schimbarea înţelegerii lui Eminescu a fost revelarea faptului că despre un mare creator este practic imposibil să se vorbească folosind singularul. Sigur, creaţia rămâne un eveniment unic, căreia nu îi pot fi epuizate sensurile şi tainele, astfel încât avem un singur Eminescu, un singur Goethe, Dante ori Cervantes. Lectura este însă multiplă şi ea face să avem, graţie implicării creative a criticilor sau istoricilor literari, ce inovează în interiorul tradiţiei interpretative, întocmai ca la o partidă de şah simultan, mai mulţi "Shakespeari", mai mulţi "Emineşti" etc. În acest context, vestitului număr din Dilema (265/1998) cred că i se poate recunoaşte meritul "dezgheţului" prin aducerea în dezbatere publică a ideii de patrimoniu cultural românesc. Dincolo de unele inadecvări astăzi evidente de ton ori argumente, articolele respective semnalau necesitatea apariţiei unei viziuni împrospătate despre Eminescu, care să facă sesizabilă actualitatea scriitorului într-un nou context deopotrivă istoric, dar şi epistemologic. Era semnul unei urgenţe privind necesitatea reinventării relaţiei cu un scriitor canonic, ce părea golit de autenticitate pentru unii, din cauza rulării până la supra-saţietate a unor stereotipuri, dar şi din pricina "încremenirii" în respect a manualelor (unice) faţă de o bibliografie obligatorie şi uniformizatoare, care întârzia să se împrospăteze. După aproape încă un deceniu, Observatorul cultural a publicat un număr tematic, care arăta că între timp se mai schimbase câte ceva. Un nou val de critici, mai tânăr cu aproape 10 ani decât cel al Dilemei, ce nu apucase să fie "intoxicat" de şcoală cu tot felul de clişee, a intrat în viaţa literară, fiind dispus să caute "altceva" în opera lui Eminescu: scriitorul.
Cu ce poate atrage opera eminesciană tinerii cititori de azi?
Probabil că o nouă contextualizare biografică, a cărei cale a fost deschisă de marea revelaţie datorată Christinei Zarifopol- Illias, corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, reprezintă o ofertă importantă în acest sens. Neobiografismul ar putea să reprezinte o cale de reîmprietenire cu opera. Este important să înţelegem că, sub ochii noştri chiar, s-a modificat esenţial imaginea cuplului Eminescu - Veronica Micle, reapropiindu-se de izvoarele pure ale marelui romantism tragic. De aceea cred că volumul lui Dan C. Mihăilescu "Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu" (2009), poate fi o cale de acces extrem de provocatoare pentru tinerii cititori, căci pentru ei verbul "a iubi" nu s-a desemantizat până la a eşua în relativism.
V-aţi atras prietenii sau adversităţi în urma publicării cărţii dumneavoastră "Eminescu. Negocierea unei imagini"?
Dacă e să judecăm după numărul destul de însemnat de cronici pe care le-a prilejuit cartea (care a fost, la origine, o teză de doctorat, coordonată de profesorul Paul Cornea şi susţinută cu o comisie rară, formată din Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie şi Alexandru Călinescu), aş spune mai curând că a fost deosebit de norocoasă. A fost primită cu o frumoasă solidaritate de idei, încă de la început, aşa cum, recunosc, nu mi-aş fi închipuit că poate fi răsplătită o teză la care ai muncit, cu destul stoicism, vreme de mai bine de 10 ani. Dar nu m-am trufit, ştiind că o carte este mult mai interesantă în lectura atentă a criticilor, iar cronicile au confirmat forţa de semnificare a viziunilor critice. Trebuie să mulţumesc cu gratitudine celor ce şi-au rupt din timpul lor pentru a citi şi scrie despre o carte care, mai ales ca volum de debut, nu se afla pe nici o listă a priorităţilor de lectură. Au venit apoi câteva premii şi nominalizări deosebit de onorante, care pentru autor pot fi riscante, dacă sunt prea multe, dar pentru o carte care încerca să schimbe ceva erau benefice, arătând că înnoirea era plauzibilă şi că s-a evitat căderea în erezie. Dacă această carte a încurcat pe cineva nu am ştiinţă, cu excepţia a două-trei împunsături gazetăreşti, care fac bine la tonus. Însă cartea, deşi neconvenţională în fond, nu a ocazionat desfăşurări negative, precum numărul din Dilema. Din "adversităţi", multe-puţine, trebuie învăţat, pentru că întotdeauna există loc pentru viziuni diferite, dacă, bineînţeles, există argumente. Diferenţa trebuie preţuită, iar argumentele fac întotdeauna sarea şi piperul culturii.
Cu o cronologie serioasa, o prefata semnata de Dan C Mihailescu si zeci de pagini de critica ale unor oameni grei ai literaturii noastre, volumul merita sa fie prezent in biblioteca oricarui eminescofil, daca nu a oricarui roman.
Tot in Jurnalul de azi, am publicat un interviu pe care i l-am luat lui Iulian Costache, un eminescolog pertinent. Iată textul:
Mihai Eminescu ar putea fi redescoperit de generaţia tânără pornind de la reconsiderarea biografiei sale în lumina corespondenţei inedite, tipărită nu de mult. Neobiografismul ar putea atrage reîmprietenirea cititorilor cu opera poetului, este de părere criticul Iulian Costache, autor al cărţii "Eminescu. Negocierea unei imagini", apărută la Cartea Românească în 2008. Autorul amintitului studiu, foarte apreciat de specialişti, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu privind receptarea operei eminesciene în zilele noastre.
- De ce le este teamă unora să spună că le place Eminescu, în timp ce alţii îl consideră un caz clasat, un scriitor demodat, de necitit?
Iulian Costache: Nu cred că distincţia este una de natură psihologică, întrucât nu poate fi tratată în termeni precum "teama" sau (dacă ar fi să îi bănuim un echivalent simetric) "dezinhibarea" interpretărilor, ceea ce ne-ar conduce la un anumit behaviorism cultural, ci mai curând pare să fie o problemă de interpretare a actualităţii unui mare scriitor. Privind în oglinda retrovizoare a ultimilor 20 de ani, lucrul cel mai semnificativ pentru schimbarea înţelegerii lui Eminescu a fost revelarea faptului că despre un mare creator este practic imposibil să se vorbească folosind singularul. Sigur, creaţia rămâne un eveniment unic, căreia nu îi pot fi epuizate sensurile şi tainele, astfel încât avem un singur Eminescu, un singur Goethe, Dante ori Cervantes. Lectura este însă multiplă şi ea face să avem, graţie implicării creative a criticilor sau istoricilor literari, ce inovează în interiorul tradiţiei interpretative, întocmai ca la o partidă de şah simultan, mai mulţi "Shakespeari", mai mulţi "Emineşti" etc. În acest context, vestitului număr din Dilema (265/1998) cred că i se poate recunoaşte meritul "dezgheţului" prin aducerea în dezbatere publică a ideii de patrimoniu cultural românesc. Dincolo de unele inadecvări astăzi evidente de ton ori argumente, articolele respective semnalau necesitatea apariţiei unei viziuni împrospătate despre Eminescu, care să facă sesizabilă actualitatea scriitorului într-un nou context deopotrivă istoric, dar şi epistemologic. Era semnul unei urgenţe privind necesitatea reinventării relaţiei cu un scriitor canonic, ce părea golit de autenticitate pentru unii, din cauza rulării până la supra-saţietate a unor stereotipuri, dar şi din pricina "încremenirii" în respect a manualelor (unice) faţă de o bibliografie obligatorie şi uniformizatoare, care întârzia să se împrospăteze. După aproape încă un deceniu, Observatorul cultural a publicat un număr tematic, care arăta că între timp se mai schimbase câte ceva. Un nou val de critici, mai tânăr cu aproape 10 ani decât cel al Dilemei, ce nu apucase să fie "intoxicat" de şcoală cu tot felul de clişee, a intrat în viaţa literară, fiind dispus să caute "altceva" în opera lui Eminescu: scriitorul.
Cu ce poate atrage opera eminesciană tinerii cititori de azi?
Probabil că o nouă contextualizare biografică, a cărei cale a fost deschisă de marea revelaţie datorată Christinei Zarifopol- Illias, corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, reprezintă o ofertă importantă în acest sens. Neobiografismul ar putea să reprezinte o cale de reîmprietenire cu opera. Este important să înţelegem că, sub ochii noştri chiar, s-a modificat esenţial imaginea cuplului Eminescu - Veronica Micle, reapropiindu-se de izvoarele pure ale marelui romantism tragic. De aceea cred că volumul lui Dan C. Mihăilescu "Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu" (2009), poate fi o cale de acces extrem de provocatoare pentru tinerii cititori, căci pentru ei verbul "a iubi" nu s-a desemantizat până la a eşua în relativism.
V-aţi atras prietenii sau adversităţi în urma publicării cărţii dumneavoastră "Eminescu. Negocierea unei imagini"?
Dacă e să judecăm după numărul destul de însemnat de cronici pe care le-a prilejuit cartea (care a fost, la origine, o teză de doctorat, coordonată de profesorul Paul Cornea şi susţinută cu o comisie rară, formată din Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie şi Alexandru Călinescu), aş spune mai curând că a fost deosebit de norocoasă. A fost primită cu o frumoasă solidaritate de idei, încă de la început, aşa cum, recunosc, nu mi-aş fi închipuit că poate fi răsplătită o teză la care ai muncit, cu destul stoicism, vreme de mai bine de 10 ani. Dar nu m-am trufit, ştiind că o carte este mult mai interesantă în lectura atentă a criticilor, iar cronicile au confirmat forţa de semnificare a viziunilor critice. Trebuie să mulţumesc cu gratitudine celor ce şi-au rupt din timpul lor pentru a citi şi scrie despre o carte care, mai ales ca volum de debut, nu se afla pe nici o listă a priorităţilor de lectură. Au venit apoi câteva premii şi nominalizări deosebit de onorante, care pentru autor pot fi riscante, dacă sunt prea multe, dar pentru o carte care încerca să schimbe ceva erau benefice, arătând că înnoirea era plauzibilă şi că s-a evitat căderea în erezie. Dacă această carte a încurcat pe cineva nu am ştiinţă, cu excepţia a două-trei împunsături gazetăreşti, care fac bine la tonus. Însă cartea, deşi neconvenţională în fond, nu a ocazionat desfăşurări negative, precum numărul din Dilema. Din "adversităţi", multe-puţine, trebuie învăţat, pentru că întotdeauna există loc pentru viziuni diferite, dacă, bineînţeles, există argumente. Diferenţa trebuie preţuită, iar argumentele fac întotdeauna sarea şi piperul culturii.
duminică, 10 ianuarie 2010
Părintele Gheorghe Calciu, suferinţa până la capăt
Nu se poate vorbi despre suferinţele din închisorile comuniste fără a ne aminti de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care au suferit peste 21 de ani de temniţă, un om care a avut curaj să spună adevărul după ce a ieşit din prima detenţie riscând o a doua arestare şi întemniţare. Prima dată a executat 16 ani de închisoare, dintre care un an de domiciliu forţat în Bărăgan (1948-1964), ca "duşman al orânduirii", iar a doua oară cinci ani (1979-1984), pentru că s-a opus public dărâmării bisericilor şi a cerut scoaterea propagandei ateiste din şcoli.
Cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli din Mahmudia, Gheorghe Calciu s-a născut în 1925 şi, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oaşa, n-a ieşit din sat până când a intrat la liceu, în Tulcea. Hotărât să studieze medicina, pentru a-şi ajuta semenii într-un mod concret, sub imboldul idealurilor creştine şi naţionaliste primite în Frăţiile de Cruce în care intrase în liceu, tânărul Gheorghe s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
În acei ani tulburi nimeni nu credea că se vor instaura comuniştii la putere, speranţa tututor era că Occidentul îi va scăpa de bolşevici. Studenţii erau aproape toţi anticomunişti şi încă aveau curajul şi tăria să protesteze.
Despre contextul în care a fost arestat prima dată, părintele Calciu spunea: "Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti, şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. L-am ţinut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că la 21 mai am fost arestat şi eu".
PRIN IADUL REEDUCĂRII
Înainte de reeducarea de la Piteşti, viaţa în închisoare "era destul de monotonă", spunea părintele, deşi privaţiuni şi suferinţe erau destule. În 1949, de Crăciun a început reeducarea, cumplitul experiment prin care se încerca "crearea omului nou", spălat mental de ideile sale şi bruiat cu minciunile noii orânduiri lipsite de respect faţă de om şi mai ales de credinţă în Dumnezeu. Bătăile cumplite, interogatoriile de ore şi ore cu întrebări fără sens, rostite la infinit, toate acestea toceau nervii şi mutilau sufletul deţinutului.
Cei mai slabi înnebuneau, alţii se lepădau de credinţă, iar cei mai mulţi trădau. Ceea ce se urmărea era "autodemascarea" deţinutului, recunoaşterea în faţa celorlalţi colegi de teminţă că s-a lepădat de convingerile sale opuse comunismului şi declararea sus şi tare că este un om nou, reeducat. Monstruozitatea era condusă de celebrul Ţurcanu, căruia îi ştiau cu toţii de frică de la cel mai neînsemnat deţinut la gardianul cel mai rău. "Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgraţie.
Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Şi a venit Ţurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort", mărturisea părintele Calciu.
În vremea torturilor de la reeducare, părintele a cedat sufleteşte în sensul că şi-a pierdut credinţa, nu mai putea să se roage, nu găsea nici un sens acestor suferinţe atroce: "Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai!".
Refacera sa nu a fost dintr-o dată. A suferit aşa vreme de doi ani, i se spunea "îngerul căzut cu ochi albaştri". Avuse momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu faţa în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire, de un gardian care a descoperit săpunul cu mesajul sinucigaş.
Revenirea la credinţă s-a produs o dată cu înscenarea procesului reeducări din 1956. "În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea".
LA EXTERMINARE, ÎN JILAVA
După acest proces a stat în arestul Securităţii până când au făcut grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în 1958. "Casimca era o secţie specială a Jiavei. Jilava era o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi 16 oameni.
În decurs de doi ani aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! (...) Acolo a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!", mărturisea părintele Calciu.
Pe acest om l-a îngrijit părintele Calciu cu multă dăruire, chiar dacă pare imposibil aproape să asişti numai la manifestarea unei boli atât de grele: îl spăla, îi curăţa oala cu murdăria scuipată de câteva ori pe zi. Făcea tot ce putea să-l salveze pe Oprişan care le transmitea credinţa lui profundă în Dumnezeu şi o pace extraordinară. Până la urmă a murit, dar nu înainte ca studentul Gheorghe să încerce o soluţie absolut uluitoare: şi-a tăiat venele de la mână şi a lăsat să curgă sânge într-un vas pentru ca după decantare să îi dea să bea limfa pentru a-l întări. Cu toate că el şi-a riscat viaţa, bolnavul a fost prea slăbit şi, în lipsa medicamentelor necesare, a murit.
De la Casimca Jilavei a fost dus apoi la Aiud, unde a stat aproape tot timpul în Zarcă, cea mai grea formă de temniţă. În 1963 a fost eliberat, însă dus în Bărăgan, la Viişoara, cu domiciliu forţat.
La eliberare nu a mai fost primit la Medicină, dar oricum voia să devină preot, cum îi promisese lui Dumnezeu în temniţă. Cu destule piedici a absolvit Teologia, a fost preoţit şi numit profesor la Seminarul Teologic de la Radu Vodă din Bucureşti. După dărâmarea Bisericii Enei, chipurile afectate de cutremurul din 1977, în anul următor, părintele Calciu a ţinut la Biserica Radu Vodă o serie de şapte predici, rostite în zilele de miercuri ale Postului Paştelui. Spunea cu mult curaj lucrurilor pe nume: să nu se mai dărâme biserici, să se termine cu propaganda ateistă din presă şi din şcoli.
Veneau seminariştii, veneau studenţii de la tot felul de facultăţi, tinerii însetaţi de adevăr şi de credinţă. Dar atât de tare s-au speriat preoţii-profesori din seminar, consilierii patriarhali şi însuşi episcopul Roman, încât au trecut de la ameninţarea lui verbală la judecata în consiliul profesoral şi eliminarea din Seminar. Posturile străine de radio relatau despre persecutarea părintelui Calciu, dar Securitatea şi servilii angajaţi ai administraţiei bisericeşti au făcut tot ce s-a putut ca incomodul preot să fie pedepsit. A fost închis între 1979 şi 1984.
Familia i-a fost persecutată, scrisorile oprite, pachetele interzise. Revoltatul preot a fost dus la Aiud, unde numai el ştie câte bătăi şi umilinţe a suportat din nou. Iniţial, i-au dat pedeapsa cu moartea, dar vocile din străinătate au făcut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare. În afara graniţelor ţării militau pentru eliberarea lui tot felul de comitete conduse de oameni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu. În închisoare a fost dus cu doi criminali la început, cu scopul de fi omorât de aceia, dar nu s-a întâmplat aşa.
Apoi l-au izolat, iar dintr-un raport al şefului de contrainformaţii al închisorii, se spune: "A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în şir într-un punct fix, precum şi faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista «prin voinţa lui Dumnezeu»". (din cartea "Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu", ed. Christiana, 2007).
Când a ieşit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut o cerere să fie primit "măturător în Dealul Patriarhiei", dar a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul şi preotul Gheroghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a fi preot slujitor. La scurt timp, Ambasada Franceză l-a anunţat că trebuie să părăsească ţara. I s-a dat paşaport pentru Statele Unite ale Americii şi a plecat împreună cu familia - soţia şi fiul Andrei. A locuit în mai multe orăşele şi a slujit pe la diverse biserci ortodoxe, dar a lucrat în paralel şi ca tâmplar şi zugrav pentru a-şi întreţine familia. Abia după patru ani i s-a oferit Parohia Sfânta Cruce din Washington. A plecat la Domnul după o suferinţă grea, provocată de un cancer.
Într-o perioadă potrivnică adevărului şi credinţei în Hristos, în care toţi tremurau de frică, părintele Gheroghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult şi până la capăt. În acest fel a dat curaj şi a sădit nădejdea în sufletele tuturor. Mormântul îi este la Mănăstirea Petru Vodă, cum i-a fost dorinţa, acolo unde este stareţ un alt pătimitor al temniţelor comuniste, părintele Iustin Pârvu.
Cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli din Mahmudia, Gheorghe Calciu s-a născut în 1925 şi, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oaşa, n-a ieşit din sat până când a intrat la liceu, în Tulcea. Hotărât să studieze medicina, pentru a-şi ajuta semenii într-un mod concret, sub imboldul idealurilor creştine şi naţionaliste primite în Frăţiile de Cruce în care intrase în liceu, tânărul Gheorghe s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
În acei ani tulburi nimeni nu credea că se vor instaura comuniştii la putere, speranţa tututor era că Occidentul îi va scăpa de bolşevici. Studenţii erau aproape toţi anticomunişti şi încă aveau curajul şi tăria să protesteze.
Despre contextul în care a fost arestat prima dată, părintele Calciu spunea: "Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti, şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. L-am ţinut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că la 21 mai am fost arestat şi eu".
PRIN IADUL REEDUCĂRII
Înainte de reeducarea de la Piteşti, viaţa în închisoare "era destul de monotonă", spunea părintele, deşi privaţiuni şi suferinţe erau destule. În 1949, de Crăciun a început reeducarea, cumplitul experiment prin care se încerca "crearea omului nou", spălat mental de ideile sale şi bruiat cu minciunile noii orânduiri lipsite de respect faţă de om şi mai ales de credinţă în Dumnezeu. Bătăile cumplite, interogatoriile de ore şi ore cu întrebări fără sens, rostite la infinit, toate acestea toceau nervii şi mutilau sufletul deţinutului.
Cei mai slabi înnebuneau, alţii se lepădau de credinţă, iar cei mai mulţi trădau. Ceea ce se urmărea era "autodemascarea" deţinutului, recunoaşterea în faţa celorlalţi colegi de teminţă că s-a lepădat de convingerile sale opuse comunismului şi declararea sus şi tare că este un om nou, reeducat. Monstruozitatea era condusă de celebrul Ţurcanu, căruia îi ştiau cu toţii de frică de la cel mai neînsemnat deţinut la gardianul cel mai rău. "Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgraţie.
Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Şi a venit Ţurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort", mărturisea părintele Calciu.
În vremea torturilor de la reeducare, părintele a cedat sufleteşte în sensul că şi-a pierdut credinţa, nu mai putea să se roage, nu găsea nici un sens acestor suferinţe atroce: "Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai!".
Refacera sa nu a fost dintr-o dată. A suferit aşa vreme de doi ani, i se spunea "îngerul căzut cu ochi albaştri". Avuse momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu faţa în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire, de un gardian care a descoperit săpunul cu mesajul sinucigaş.
Revenirea la credinţă s-a produs o dată cu înscenarea procesului reeducări din 1956. "În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea".
LA EXTERMINARE, ÎN JILAVA
După acest proces a stat în arestul Securităţii până când au făcut grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în 1958. "Casimca era o secţie specială a Jiavei. Jilava era o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi 16 oameni.
În decurs de doi ani aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! (...) Acolo a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!", mărturisea părintele Calciu.
Pe acest om l-a îngrijit părintele Calciu cu multă dăruire, chiar dacă pare imposibil aproape să asişti numai la manifestarea unei boli atât de grele: îl spăla, îi curăţa oala cu murdăria scuipată de câteva ori pe zi. Făcea tot ce putea să-l salveze pe Oprişan care le transmitea credinţa lui profundă în Dumnezeu şi o pace extraordinară. Până la urmă a murit, dar nu înainte ca studentul Gheorghe să încerce o soluţie absolut uluitoare: şi-a tăiat venele de la mână şi a lăsat să curgă sânge într-un vas pentru ca după decantare să îi dea să bea limfa pentru a-l întări. Cu toate că el şi-a riscat viaţa, bolnavul a fost prea slăbit şi, în lipsa medicamentelor necesare, a murit.
De la Casimca Jilavei a fost dus apoi la Aiud, unde a stat aproape tot timpul în Zarcă, cea mai grea formă de temniţă. În 1963 a fost eliberat, însă dus în Bărăgan, la Viişoara, cu domiciliu forţat.
La eliberare nu a mai fost primit la Medicină, dar oricum voia să devină preot, cum îi promisese lui Dumnezeu în temniţă. Cu destule piedici a absolvit Teologia, a fost preoţit şi numit profesor la Seminarul Teologic de la Radu Vodă din Bucureşti. După dărâmarea Bisericii Enei, chipurile afectate de cutremurul din 1977, în anul următor, părintele Calciu a ţinut la Biserica Radu Vodă o serie de şapte predici, rostite în zilele de miercuri ale Postului Paştelui. Spunea cu mult curaj lucrurilor pe nume: să nu se mai dărâme biserici, să se termine cu propaganda ateistă din presă şi din şcoli.
Veneau seminariştii, veneau studenţii de la tot felul de facultăţi, tinerii însetaţi de adevăr şi de credinţă. Dar atât de tare s-au speriat preoţii-profesori din seminar, consilierii patriarhali şi însuşi episcopul Roman, încât au trecut de la ameninţarea lui verbală la judecata în consiliul profesoral şi eliminarea din Seminar. Posturile străine de radio relatau despre persecutarea părintelui Calciu, dar Securitatea şi servilii angajaţi ai administraţiei bisericeşti au făcut tot ce s-a putut ca incomodul preot să fie pedepsit. A fost închis între 1979 şi 1984.
Familia i-a fost persecutată, scrisorile oprite, pachetele interzise. Revoltatul preot a fost dus la Aiud, unde numai el ştie câte bătăi şi umilinţe a suportat din nou. Iniţial, i-au dat pedeapsa cu moartea, dar vocile din străinătate au făcut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare. În afara graniţelor ţării militau pentru eliberarea lui tot felul de comitete conduse de oameni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu. În închisoare a fost dus cu doi criminali la început, cu scopul de fi omorât de aceia, dar nu s-a întâmplat aşa.
Apoi l-au izolat, iar dintr-un raport al şefului de contrainformaţii al închisorii, se spune: "A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în şir într-un punct fix, precum şi faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista «prin voinţa lui Dumnezeu»". (din cartea "Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu", ed. Christiana, 2007).
Când a ieşit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut o cerere să fie primit "măturător în Dealul Patriarhiei", dar a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul şi preotul Gheroghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a fi preot slujitor. La scurt timp, Ambasada Franceză l-a anunţat că trebuie să părăsească ţara. I s-a dat paşaport pentru Statele Unite ale Americii şi a plecat împreună cu familia - soţia şi fiul Andrei. A locuit în mai multe orăşele şi a slujit pe la diverse biserci ortodoxe, dar a lucrat în paralel şi ca tâmplar şi zugrav pentru a-şi întreţine familia. Abia după patru ani i s-a oferit Parohia Sfânta Cruce din Washington. A plecat la Domnul după o suferinţă grea, provocată de un cancer.
Într-o perioadă potrivnică adevărului şi credinţei în Hristos, în care toţi tremurau de frică, părintele Gheroghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult şi până la capăt. În acest fel a dat curaj şi a sădit nădejdea în sufletele tuturor. Mormântul îi este la Mănăstirea Petru Vodă, cum i-a fost dorinţa, acolo unde este stareţ un alt pătimitor al temniţelor comuniste, părintele Iustin Pârvu.
luni, 4 ianuarie 2010
Părintele Sofian, calea sfinţeniei prin răbdare
Figura blândă a părintelui Sofian Boghiu rămâne pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut sinonimă cu imaginea sfinţeniei. Scria undeva pr. Constantin Coman că este în dificultate atunci când trebuie să găsească o sintagmă care să îl definească pe acest mare duhovnic fără să-i diminueze complexitatea, astfel încât îl numea simplu, Părintele Sofian.
Este adevărat că părintele Cleopa îl numea "apostolul Bucureştilor", dar valenţele personalităţii sale depăşesc chiar şi acest apelativ care nu e deloc sărac în sensuri. Din perspectiva rubricii noastre, vom căuta să punem în lumină în principal perioada detenţiei sale suferite pentru credinţa creştin-ortodoxă, adică trecerea prin "academii", cum îşi amintea fără resentimente el însuşi.
Născut în 1912 în localitatea basarabeană Cuconeştii Vechi, într-o familie cu mulţi copii, Serghie avea să devină călugărul Sofian la Mănăstirea Dobruşa, în 1937, după ce dorul de mănăstire l-a avut încă de copil. Cu cele două mari talente - de a cânta şi de a picta - viaţa în mănăstire avea să îi deschidă orizonturi şi perspective frumoase, exploatându-şi ulterior mai ales darul de a picta. Mulţi dintre colegii săi de la Seminarul Teologic de la Cernica au devenit oameni importanţi în Biserică: Patriarhul Teoctist, Episcopul Gherasim Cristea, arhimandritul Grigore Băbuş. Când Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1940, părintele Sofian s-a refugiat în România, ca monah la Mănăstirea Căldăruşani. S-a înscris la Academia de Belle Arte din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie, încheind studiile în paralel. În 1945 a fost hirotonit preot la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
De aici, din pragul Antimului şi-l amintesc cei mai mulţi credincioşi pe părintele Sofian, blând şi darnic, împărţind tuturor cele de trebuinţă: cuvânt de învăţătură celor dornici de acesta, dar şi hrană sau alte daruri celor săraci.
La Antim a trăit vremurile când aveau loc acele memorabile întâlniri ale "Rugului Aprins".
"Noi, aici la mănăstire, în 1945, deşi era şantier şi lucrarea aceasta de zidărie şi de refacere, aveam nişte conferinţe - titlul lor «Rugul Aprins» - care au adunat multă lume şi conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii în clădirea vechii stăreţii, în care se aduna multă studenţime, şi veneau oameni distinşi, care vorbeau despre diverse subiecte în legătură cu viaţa spirituală... nu era nimic politic... (...) şi acest părinte Ioan (...) cunoştea practic Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus... acest om, m-am convins direct că e un om care se roagă cu adevărat", mărturisea părintele Sofian după mult timp. În aceeaşi serie de mărturisiri despre acea perioadă (publicate după moartea părintelui la Editura Bizantină în volumul "Părintele Sofian", 2007), părintele scria: "În timp ce în societatea noastră laică se întâmplau înnoiri comuniste, la noi se păstra această atmosferă duhovnicească, creştină, paşnică, numită «Rugul Aprins». În 1948 au început să se simtă nişte presiuni, eram cam incomozi aici la Antim, şi în 1948-'49 ne-au mutat la Mănăstirea Neamţ - acolo era un seminar -, părintele Benedict Ghiuş, părintele Andrei Scrima şi alţi părinţi. Erau mutaţi la seminar sau în alte părţi ca să nu deranjeze atmosfera care se crea... Între timp, eu pictam, şi am fost chemat din nou la Bucureşti şi am fost trimis la Mănăstirea Plumbuita".
La mănăstirea amintită, părintele Sofian a fost aşezat de Patriarhul Justinian să formeze călugări în meseria zugrăvirii sfintelor lăcaşe, plecând de acolo şi pe diversele şantiere la refacerea frescelor bisericeşti. Pe când se afla la Mănăstirea Ghighiu la lucru, părintele Sofian Boghiu a fost căutat de oamenii puterii: "Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează... eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir... Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-a chemat acolo într-o cameră, ne-a legitimat, ne-a pus ochelari negri la ochi şi ne-a luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială... Şi am fost arestaţi, dintre toţi, eu şi părintele Felix Dubneac... (...) şi am stat în puşcărie 6 ani şi 45 de zile", mărturisea cu simplitate şi smerenie părintele Sofian. De altfel, în nici una dintre mărturiile personale nu a făcut referinţă la suferinţele proprii decât ca făcând parte din normalitatea închisorilor, fără să se scoată pe sine vreodată în evidenţă.
Rugăciunile deţinuţilor, ca ale martirilor
Ca şi pentru alţi oameni ai lui Dumnezeu, închisoarea nu a fost un motiv de slăbire în credinţă, dimpotrivă, l-a apropiat şi mai mult de Hristos: "În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă mai cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale sfinţilor părinţi din pustiu sau ale atâtor martiri arşi pe rug care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul şi modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză - cât e posibil - prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu aşa ca ale celor din închisoare!".
Părintele Sofian a fost închis la Jilava, la Aiud şi dus la muncă silnică în Balta Brăilei, unde, alături de ceilalţi deţinuţi, a fost obligat să prăşeacă lanurile nesfârşite fără a se opri vreo clipă în afară de ora mesei. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat să moară în detenţie, ci a făcut din el un strălucit duhovnic la care alergau necontenit după eliberarea sa din 1964 mii de oameni. Suferise pentru credinţă, acum venise vremea să se bucure pentru manifestarea aceleiaşi credinţe. Am întâlnit atât de mulţi oameni care l-au cunoscut personal, care mi-au povestit micile lor minuni referitoare la marele duhovnic, încât ar fi nedrept să repovestesc aici doar una dintre acestea. Este de ajuns să privim o fotografie cu părintele Sofian Boghiu ca să ne dăm seama ce este dincolo de chipul surprins de aparat. Totdeauna se citeşte ceva mai mult sub ochii senini, sub zâmbetul de imperceptibilă bucurie şi ascunsă tristeţe, dincolo de părul şi barba de cuvios.
Ochiul lui Dumnezeu
"N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse ca să se afle câte o ştire sosită din afară, de la cei curând intraţi în penitenciar. Alţii dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea făcuseră din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul «Rugului Aprins», care de multe ori a fost pus în lanţuri în cei 25 de ani de temniţă grea", povestea părintele Sofian. Ceea ce i-a dat tărie şi răbdare, lui şi celorlalţi deţinuţi, a fost nădejdea în Dumnezeu: "Afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, în iulie 1964".
Cunoscându-i viaţa, nu poţi decât să îţi manifeşti credinţa în acelaşi Dumnezeu care i-a dăruit părintelui Sofian atâtea daruri încununate de smerenie. A plecat la bucuria cerească în ziua Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002, după ce ne-a arătat, pe cât puteam noi pricepe, calea sfinţeniei.
Text publicat in Jurnalul de duminica, 29 nov 2009, la rubrica Sfintii inchisorilor
Este adevărat că părintele Cleopa îl numea "apostolul Bucureştilor", dar valenţele personalităţii sale depăşesc chiar şi acest apelativ care nu e deloc sărac în sensuri. Din perspectiva rubricii noastre, vom căuta să punem în lumină în principal perioada detenţiei sale suferite pentru credinţa creştin-ortodoxă, adică trecerea prin "academii", cum îşi amintea fără resentimente el însuşi.
Născut în 1912 în localitatea basarabeană Cuconeştii Vechi, într-o familie cu mulţi copii, Serghie avea să devină călugărul Sofian la Mănăstirea Dobruşa, în 1937, după ce dorul de mănăstire l-a avut încă de copil. Cu cele două mari talente - de a cânta şi de a picta - viaţa în mănăstire avea să îi deschidă orizonturi şi perspective frumoase, exploatându-şi ulterior mai ales darul de a picta. Mulţi dintre colegii săi de la Seminarul Teologic de la Cernica au devenit oameni importanţi în Biserică: Patriarhul Teoctist, Episcopul Gherasim Cristea, arhimandritul Grigore Băbuş. Când Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1940, părintele Sofian s-a refugiat în România, ca monah la Mănăstirea Căldăruşani. S-a înscris la Academia de Belle Arte din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie, încheind studiile în paralel. În 1945 a fost hirotonit preot la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
De aici, din pragul Antimului şi-l amintesc cei mai mulţi credincioşi pe părintele Sofian, blând şi darnic, împărţind tuturor cele de trebuinţă: cuvânt de învăţătură celor dornici de acesta, dar şi hrană sau alte daruri celor săraci.
La Antim a trăit vremurile când aveau loc acele memorabile întâlniri ale "Rugului Aprins".
"Noi, aici la mănăstire, în 1945, deşi era şantier şi lucrarea aceasta de zidărie şi de refacere, aveam nişte conferinţe - titlul lor «Rugul Aprins» - care au adunat multă lume şi conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii în clădirea vechii stăreţii, în care se aduna multă studenţime, şi veneau oameni distinşi, care vorbeau despre diverse subiecte în legătură cu viaţa spirituală... nu era nimic politic... (...) şi acest părinte Ioan (...) cunoştea practic Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus... acest om, m-am convins direct că e un om care se roagă cu adevărat", mărturisea părintele Sofian după mult timp. În aceeaşi serie de mărturisiri despre acea perioadă (publicate după moartea părintelui la Editura Bizantină în volumul "Părintele Sofian", 2007), părintele scria: "În timp ce în societatea noastră laică se întâmplau înnoiri comuniste, la noi se păstra această atmosferă duhovnicească, creştină, paşnică, numită «Rugul Aprins». În 1948 au început să se simtă nişte presiuni, eram cam incomozi aici la Antim, şi în 1948-'49 ne-au mutat la Mănăstirea Neamţ - acolo era un seminar -, părintele Benedict Ghiuş, părintele Andrei Scrima şi alţi părinţi. Erau mutaţi la seminar sau în alte părţi ca să nu deranjeze atmosfera care se crea... Între timp, eu pictam, şi am fost chemat din nou la Bucureşti şi am fost trimis la Mănăstirea Plumbuita".
La mănăstirea amintită, părintele Sofian a fost aşezat de Patriarhul Justinian să formeze călugări în meseria zugrăvirii sfintelor lăcaşe, plecând de acolo şi pe diversele şantiere la refacerea frescelor bisericeşti. Pe când se afla la Mănăstirea Ghighiu la lucru, părintele Sofian Boghiu a fost căutat de oamenii puterii: "Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează... eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir... Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-a chemat acolo într-o cameră, ne-a legitimat, ne-a pus ochelari negri la ochi şi ne-a luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială... Şi am fost arestaţi, dintre toţi, eu şi părintele Felix Dubneac... (...) şi am stat în puşcărie 6 ani şi 45 de zile", mărturisea cu simplitate şi smerenie părintele Sofian. De altfel, în nici una dintre mărturiile personale nu a făcut referinţă la suferinţele proprii decât ca făcând parte din normalitatea închisorilor, fără să se scoată pe sine vreodată în evidenţă.
Rugăciunile deţinuţilor, ca ale martirilor
Ca şi pentru alţi oameni ai lui Dumnezeu, închisoarea nu a fost un motiv de slăbire în credinţă, dimpotrivă, l-a apropiat şi mai mult de Hristos: "În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă mai cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale sfinţilor părinţi din pustiu sau ale atâtor martiri arşi pe rug care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul şi modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză - cât e posibil - prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu aşa ca ale celor din închisoare!".
Părintele Sofian a fost închis la Jilava, la Aiud şi dus la muncă silnică în Balta Brăilei, unde, alături de ceilalţi deţinuţi, a fost obligat să prăşeacă lanurile nesfârşite fără a se opri vreo clipă în afară de ora mesei. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat să moară în detenţie, ci a făcut din el un strălucit duhovnic la care alergau necontenit după eliberarea sa din 1964 mii de oameni. Suferise pentru credinţă, acum venise vremea să se bucure pentru manifestarea aceleiaşi credinţe. Am întâlnit atât de mulţi oameni care l-au cunoscut personal, care mi-au povestit micile lor minuni referitoare la marele duhovnic, încât ar fi nedrept să repovestesc aici doar una dintre acestea. Este de ajuns să privim o fotografie cu părintele Sofian Boghiu ca să ne dăm seama ce este dincolo de chipul surprins de aparat. Totdeauna se citeşte ceva mai mult sub ochii senini, sub zâmbetul de imperceptibilă bucurie şi ascunsă tristeţe, dincolo de părul şi barba de cuvios.
Ochiul lui Dumnezeu
"N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse ca să se afle câte o ştire sosită din afară, de la cei curând intraţi în penitenciar. Alţii dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea făcuseră din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul «Rugului Aprins», care de multe ori a fost pus în lanţuri în cei 25 de ani de temniţă grea", povestea părintele Sofian. Ceea ce i-a dat tărie şi răbdare, lui şi celorlalţi deţinuţi, a fost nădejdea în Dumnezeu: "Afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, în iulie 1964".
Cunoscându-i viaţa, nu poţi decât să îţi manifeşti credinţa în acelaşi Dumnezeu care i-a dăruit părintelui Sofian atâtea daruri încununate de smerenie. A plecat la bucuria cerească în ziua Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002, după ce ne-a arătat, pe cât puteam noi pricepe, calea sfinţeniei.
Text publicat in Jurnalul de duminica, 29 nov 2009, la rubrica Sfintii inchisorilor
miercuri, 30 decembrie 2009
Anul Nou, intre colinde pagane si sarbatori crestine
În calendarul creştin ortodox, la 1 ianuarie prăznuim Tăierea Împrejur a Pruncului Iisus, punerea numelui de Iisus şi ziua Sfântului Vasile cel Mare. În toată perioada care precede Crăciunul şi se continuă cu Anul Nou şi Boboteaza, tradiţia populară a românilor este foarte bogată în datini şi obiceiuri perpetuate din vremea păgânismului.
Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.
DIVINITĂŢI SOLARE ŞI AGRARE
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste săbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european roman s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat de romani în sărbătoarea Saturnaliilor, care avea loc între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului asiatic Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decemrbie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.
RECUZITA OBICEIURILOR
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconjurătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).
Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi. Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desigur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.
SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ
Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 1 ianuarie Tăierea Împrejur a Domnului. Conform cărţilor Facere şi Levitic din Vechiul Testament, în a opta zi de la naştere, oricare prunc de parte bărbătească era tăiat împrejur şi i se punea şi numele. Această tăiere împrejur preînchipuia Botezul de mai târziu care are rolul de a curăţi de păcatul strămoşesc şi, cu toate că Iisus nu avea nevoie de acest ritual, fiind fără de păcat, pentru împlinirea legii, a fost şi el tăiat împrejur, suportând de bunăvoie această "rană a păcatului", cum ni se spune într-un cuvânt lămuritor.
Tot în această zi se sărbătoreşte Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat moştenire o întreagă comoară: modelul vieţii lui pline de fapte bune, regulile organizării vieţii monahale, scrieri de o teologie profundă, precum şi rugăciuni de toată trebuinţa, cea mai importantă dintre acestea fiind sfânta liturghie. În Sinaxarul zilei se spune că nu doar Vasile a devenit sfânt, ci întregul neam al lui a fost binecuvântat de Dumnezeu, împreună cu Emilia, mama Sfântului Vasile: "Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme". De asemenea, în această zi, în biserici se săvârşeşte o rugăciune de mulţumire pentru anul încheiat şi se binecuvântează cununa Anului Nou, cerându-se de la Dumnezeu ajutorul în anul care începe.
FELURI DE COLINDE
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sfântul Andrei".
Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.
DIVINITĂŢI SOLARE ŞI AGRARE
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste săbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european roman s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat de romani în sărbătoarea Saturnaliilor, care avea loc între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului asiatic Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decemrbie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.
RECUZITA OBICEIURILOR
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconjurătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).
Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi. Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desigur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.
SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ
Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 1 ianuarie Tăierea Împrejur a Domnului. Conform cărţilor Facere şi Levitic din Vechiul Testament, în a opta zi de la naştere, oricare prunc de parte bărbătească era tăiat împrejur şi i se punea şi numele. Această tăiere împrejur preînchipuia Botezul de mai târziu care are rolul de a curăţi de păcatul strămoşesc şi, cu toate că Iisus nu avea nevoie de acest ritual, fiind fără de păcat, pentru împlinirea legii, a fost şi el tăiat împrejur, suportând de bunăvoie această "rană a păcatului", cum ni se spune într-un cuvânt lămuritor.
Tot în această zi se sărbătoreşte Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat moştenire o întreagă comoară: modelul vieţii lui pline de fapte bune, regulile organizării vieţii monahale, scrieri de o teologie profundă, precum şi rugăciuni de toată trebuinţa, cea mai importantă dintre acestea fiind sfânta liturghie. În Sinaxarul zilei se spune că nu doar Vasile a devenit sfânt, ci întregul neam al lui a fost binecuvântat de Dumnezeu, împreună cu Emilia, mama Sfântului Vasile: "Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme". De asemenea, în această zi, în biserici se săvârşeşte o rugăciune de mulţumire pentru anul încheiat şi se binecuvântează cununa Anului Nou, cerându-se de la Dumnezeu ajutorul în anul care începe.
FELURI DE COLINDE
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sfântul Andrei".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)