Dar citiţi-l pe Eminescu!

Cum mai este receptat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar, mai rău decât atât, este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard “poetul nepereche al literaturii române” şi “poetul naţional al românilor”? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere – deloc de neluat în seamă – potrivit cărora Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga “pe gât elevilor” prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul “facultativ”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca măcar din mâinile unor astfel de profesori să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa.
De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul, mai presus de orice, de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.
Altfel, s-ar cădea să ne amintim de Eminescu nu doar festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a “Luceafărului” şi a “Scrisorii III” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.
Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti.
Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Unii au afirmat că a fost xenofob, dar citit pe de-a-ntregul şi raportat la situaţia politică internă şi internaţională din vremea sa, înţepăturile lui Eminescu la adresa unora sau altora de alt neam nu sunt decât reacţiile unui naţionalist de bună factură. Este rău să-ţi iubeşti ţara?
Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în 1934: "Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi".
Dar mai bine citiţi-l pe Eminescu! Este cel mai frumos dar pe care vi-l puteţi face de ziua lui.

Teodor Buzu, un artist roman cu succes in Cehia

Teodor Buzu este un pictor care, deşi pictează sfinţi, nu este iconar. Nici iconoclast nu este, simţi că iubeşte ortodoxia. A călătorit acum un sfert de veac de la Drăsliceni, Basarabia, la Harkov, Ucraina, pentru a studia tainele picturii, după care urcat în oraşul medieval Tabor din Cehia, împreună cu soţia sa, Dagmar, pe care a cunoscut-o în timpul studiilor. În mai puţin de 30 de ani, a participat la 93 de expoziţii colective, având la activ şi peste 60 de expoziţii personale, multe dintre ele găzduite chiar de către ţara de adopţie, Cehia.
Teodor Buzu se autodefineşte ca fiind un „artist plastic român din Basarabia, stabilit cu traiul şi creaţia în Cehia”, multe dintre lucrările sale trădând într-un fel nostalgia pentru pământul natal şi ataşamentul faţă de valorile spirituale şi culturale româneşti.
Citiţi mâine, 12 ianuarie, un reportaj despre pictorul Teodor Buzu, în Ziarul Lumina, autor Gheorghe-Cristian Popa.

Foc la biserica de la Foisorul de foc

Astăzi, părintele Bogdan Teleanu, de la Biroul de Presă al Pariarhiei Române, ne-a trimis cel mai ciudat sumar al presei, pentru că acesta conţine ştiri despre incendiul care s-a produs la biserica unde slujeşte.



Biserica Sfântul Pantelimon, mistuită de flăcări. Turla s-a prăbuşit – RTV

Incendiul izbucnit, luni seară, la Biserica Sfântul Pantelimon din Capitală a fost stins la 23.25, după aproximativ trei ore de intervenţii, a declarat, pentru Mediafax, purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană.

Un incendiu puternic s-a produs luni seară în Capitală. Turla bisericii Sfântul Pantelimon a luat foc, iar flăcările s-au extins şi au distrus complet interiorul aşezământului de cult. Biserica este situată în apropiere de Calea Moşilor, în zona Foişorului de Foc. În urma incendiului puternic şi turla lăcaşului de cult a fost mistuită de flăcări şi s-a prăbuşit.

Pompierii au acţionat cu şapte autospeciale, dar vântul care a înteţit flăcările le-a îngreunat intervenţia. În zonă a sosit şi un echipaj SMURD, dar din fericire în urma incendiului nu au fost înregistrate victime.

Purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană, a spus că turla era din lemn căptuşit cu tablă, ceea ce a făcut dificilă decopertarea. Gravitatea situaţiei i-a determinat pe pompieri să acţioneze de la o distanţă sigură."Nu avem încă informaţii de la ce a izbucnit incendiul. Intervenţia a fost dificilă pentru că incendiul se manifesta în exteriorul turlei. Nu a existat riscul ca focul să se extindă la imobilele din jur. Vieţile pompierilor au fost puse în pericol. Exista riscul ca anumite bucăţi din turlă să cadă peste ei", a declarat Ovidiu Pană, purtător de cuvânt al ISU Bucureşti.

O radiografie a situaţiei a fost făcută la România Tv şi de primarul sectorului 2, Neculai Onţanu: "Biserica va fi refăcută, nu demolată. Interiorul a fost distrus complet".

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, a declarat la România TV: "Este o dramă. Biserica este un obiect istoric, una dintre cele mai reprezentative de pe raza sectorului 2. Din fericire, cei trei preoţi şi câţiva credincioşi au scos în timp util din biserică icoane de valoare şi sfintele moaşte ale Sfântului Pantelimon".

Incendiul a fost semnalat în jurul orei 20.00. Potrivit primarului sectorului 2, Neculai Onţanu, focul a izbucnit de la artificii aruncate în zonă.

Biserica Sf. Pantelimon este una dintre cele mai frumoase şi vechi din Capitală. Lăcaşul de cult este construit din lemn şi a fost atestat documentar în testamentul domnitorului Grigore Ghica, din iulie 1752. Cutremurul din 1838 a avariat grav biserica, iar în anul 1866 s-a luat iniţiativa construirii bisericii, în forma pe care o vedem astăzi. Piatra de temelie a actualei biserici a fost pusă în data de 22 mai 1872.


Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti a ars la 50 de metri de Muzeul Pompierilor – Adevărul (Mălin Bot, Florin Stoican, Ovidiu Marincea )

Un incendiu a izbucnit, luni seară, la biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. Pompierii se luptă de aproape trei ore să stingă flăcările. Din blocul de vizavi de lăcaşul sfânt, 10 femei "înarmate" cu mături şi făraşe au intrat în biserică pentru a începe curăţenia de după incendiu, deşi se mai văd scântei care sar din turla prăbuşită.

Prezent la faţa locului, primarul sectorului 2, Neculai Onţanu, a declarat exclusiv pentru reporterii ADEVĂRUL: "Acum câteva ore s-a produs un incendiu aici la biserica Sf. Pantelimon. Urmează ca pompierii să determine cauza exactă. E posibil să fie vorba despre un scurtcircuit, deşi se avansează şi alte cauze. Din păcate pagubele sunt foarte mari, turla bisericii s-a prăbuşit şi a antrenat după ea mai multe stricăciuni şi e greu să refaci într-un timp foarte scurt ceea ce s-a stricat.

Din fericire, biserica este asigurată. Se va lua legătura cu asiguratorul în această seară care va suporta integral cheltuielile pentru reamenajarea ei ca atare. Mâine dimineaţă sunt necesare câteva lucrări de punere în siguranţă a clădirii. Aici va trebui să se slujească. Preoţii vor vedea cum.

Am vorbit cu preotul paroh care e încă în stare de şoc. El a spus că ar fi posibil de la nişte artificii care au luat foc. În turlă nu sunt instalaţii electrice, iar incendiul acolo s-a produs. Vom vedea pompierii ce concluzii vor trage până la urmă".

"Noi am fost anunţaţi la ora 20.14. S-a intervenit cu şase autospeciale cu apă şi spumă, de descarcerare şi echipaj de prim-ajutor. Până în momentul de faţă, nu există nici o victimă în urma incendiului, pagubele fiind turla şi lucrurile peste care aceasta a căzut înăuntru. O comisie se va întâlni mâine şi va ancheta cauza producerii incendiului. Am întâmpinat dificultăţi din cauza străduţelor foarte înguste, dar şi pentru că focul a fost la partea superioară a turlei şi a trebuit să lucrăm de pe scări", a declarat pentru ADEVĂRUL Ovidiu Pană, şef relaţii publice la ISU Bucureşti.

Primarul sectorului 2, Neculai Onţanu a venit la Biserica Sf. Pantelimon. El a stat de vorbă cu preoţii şi pompierii. Incendiul nu a fost stins încă, dar totul este sub control. Pompierii şi vecinii adunaţi la faţa loculuiscot obiecte şi bucăţi de lemn ud din biserică.

Preoţii au reuşit să scoată icoanele din Biserică. Focul a izbucnit in jurul orei 20, în turla bisericii şi apoi s-a extins. Pompierii cred că este vorba despre un scurtcircuit. Pompierii au dus o adevărată luptă să salveze turla şi catapeteasma. Turla a fost construită din lemn şi acoperită cu tablă, iar pompierii au fost nevoiţi să dea tabla jos pentru a putea stinge focul.

Biserica Sf. Pantelimon este una dintre bisericile vechi din Bucureşti, fiind ridicată în secolul al XVIII-lea. Aceasta se află în apropierea Pieţei Foişorul de Foc, între Bulevardul Ferdinand şi Calea Moşilor, având ca hramuri Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon şi Sf. Cuvioasă Parascheva. Construită pe locul unei vechi biserici de lemn, prima datând din 1752, cea de a doua din 1790, actuala formă a bisericii Sf. Pantelimon a fost finalizată, conform pisaniei, la 11 aprilie 1876. În anul 2008, cu ajutorul credincioşilor, biserica a fost împodobită cu diverse obiecte de cult, candele, iconostase, strane, potrivit Wikipedia.

Din anul 2008, Biserica adăposteşte moaştele Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

INCENDIU la Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. O parte din turlă s-a prăbuşit – Mediafax

Un incendiu puternic a izbucnit, luni seară, la Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. Incendiul a fost stins după trei ore.

În urma incendiului s-a prăbuşit o parte considerabilă din turla bisericii, căzând şi candelabrul. Totodată, focul, dar şi apa cu care s-a intervenit pentru stingerea flăcărilor, au distrus şi picturile, a spus Pană.

Gravitatea situaţiei i-a determinat pe pompieri să acţioneze de la o distanţă sigură. ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

În urma incendiului nu au fost înregistrate victime. Incendiul a fost anunţat la 20.12. Preoţii şi enoriaşii au reuşit să scoată icoanele din biserică.

Incendiu DEVASTATOR la biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti. Turla s-a prăbuşit – Realitatea Tv
Un incendiu a izbucnit luni seară la biserica Sfântul Pantelimon din Capitală. Turla bisericii s-a prăbuşit la două ore după izbucnirea incendiului. După o intervenţie de aproximativ trei ore şi jumătate, pompierii au reuşit să stingă flăcările.

Pompierii s-au deplasat pentru stingerea focului, care a izbucnit în jurul orei 20 în turla bisericii, dar apoi s-a extins. ISU Bucureşti a anunţat că pericolul ca focul să se extindă la casele din jur, aflate la peste 30 de metri de biserică, este foarte mic.

La două ore după venirea pompierilor, care au intervenit cu şase autospeciale cu apă şi spumă, o parte din turla bisericii s-a prăbuşit. Focul a fost foarte greu de stins deoarece flăcările erau la mare înălţime (în turlă), iar turla era construită din lemn şi acoperită cu tablă.

"Este foarte dificil deoarece se intervine în partea superioară a bisericii, la turlă", a spus Ovidiu Pană, de la ISU Bucureşti. Nu au existat victime, deorece în biserică nu se afla nimeni la momentul izbucnirii incendiului. Pagubele materiale sunt însă însemnate. Se pare că incendiul a fost provocat de un scurt-circuiat, dar o anchetă va stabili exact cauza.

"Sfântul Pantelimon" este una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti. Catapeteasma, cu pictura ei veche, şi lemnăria interioară sunt adevărate opere de artă. Acestea nu au fost distruse în timpul cutremurul din 1977, atunci când pereţii s-au fisurat, iar frontonul a trebuit demolat şi zidit din nou. Structura bisericii şi unele decoraţiuni datează tocmai din secolele XVIII-XIX. Biserica adăposteşte şi moaştele Sfântului Pantelimon. După ce a văzut că turla este cuprinsă de flăcări, preotul a intrat şi a reuşit să recupereze câteva icoane de mare valoare.

Biserica "Sfântul Pantelimon" se află în apropierea Pieţei Foişorul de Foc, între Bulevardul Ferdinand şi Calea Moşilor.

Biserica Sf. Pantelimon, cuprinsă de un incendiu violent. Turla s-a prăbuşit – Jurnalul Naţional (Alexandru Radescu)

ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

Incendiul de la Biserica Sf.Pantelimon din Bucureşti (zona Foişor) a fost anunţat la ISU la 20.12, intervenţia echipajelor de pompieri fiind una dificilă. Focul a fost stins după trei ore, neînregistrându-se victime. În urma incendiului s-a prăbuşit turla bisericii, căzând şi candelabrul. Totodată, focul, dar şi apa cu care s-a intervenit pentru stingerea flăcărilor, au distrus şi picturile, a declarat purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană, citat de Mediafax. Potrivit lui Pană, turla din lemn căptuşit cu tablă a făcut dificilă decopertarea. ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

Din fericire, o parte din icoanele din biserică au fost salvate de preoţi şi enoriaşi, aceştia reuşind să le scoată la timp din lăcaşul de cult.

Având în vedere că biserica era închisă la ora declanşării incendiului, se bănuieşte că focul a pornit de la un scurtcircuit. Preotul bisericii a declarat că în turlă nu există cabluri electrice sau alte surse de curent electric. Pe de altă parte, unii martori citaţi de postul Realitatea au declarat că focul ar fi izbucnit de la nişte artificii aruncate de persoane din zonă.

Istoric. Biserica veche, construită din lemn a fost atestată documentar în testamentul domnitorului Grigore Ghica din iulie 1752. În anul 1790, în locul bisericii de lemn - după cum se menţionează într-o pisanie săpată în piatră cu litere chirilice – a fost construită una din zid de către preotul Ivan ot Silvestru (sfantulpantelimon.blogspot.com). Cutremurul din 1838 a avariat grav biserica, drept urmare, în anul 1866, s-a luat iniţiativa construirii bisericii în forma pe care o vedem astăzi. Biserica adăposteşte moaştele Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Între anii 1839-1895, în jurul bisericii, existau chilii care se închiriau sau erau locuite de cei care lăsau bisericii, după moarte, bunurile lor. În preajma bisericii, a existat cândva, un cimitir de la care s–au mai păstrat numai două cruci de piatră. Pe lângă biserică a existat şi o şcoală de învăţătură pentru copiii mahalalei. Cutremurul din martie 1977 a produs bisericii avarii semnificative: fisurarea pereţilor şi dizlocarea frontonului care a trebuit demolat şi zidit din nou. Catapeteasma, cu pictura ei veche, precum şi lemnăria interioară, n-au suferit nici o stricăciune la cutremur. Lucrările de consolidare au fost finalizate în anul 1979, menţinându-se aspectul exterior şi interior.

Sursa foto: Intact Images

Poemul de duminica

Mătase

Doamne,
treci cu o matură de mătase
prin sângele meu,
până când globulele îmi vor rămâne
curate,
iar din trena lor se va ivi o lume
care nu ar putea trăi fără Tine
nici o secundă.

Ploaia se întoarce zilnic
în oraşul fără ruşine,
punându-şi pe ea
franjurii unei vieţi obosite
ca pe o rochie de preţ
a veacului acesta.

Ce se mai pastreaza la Putna din vremea lui Stefan?

La Mănăstirea Putna orice român calcă cu sfială şi respiră cu mândrie patriotică. Poate fiecare se întreabă: nu cumva pe acolo o fi călcat însuşi ctitorul-voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt? Există îndreptăţire pentru astfel de atitudine, chiar dacă din consemnările cronicarilor şi din cercetările arheologilor reiese că multe dintre construcţiile din incinta Putnei au fost reclădite, nemaifiind în picioare din epoca lui Ştefan decât Turnul Tezaurului. În schimb, s-a reconstruit mult cu elemente din vechile clădiri, iar în muzeul de aici se află multe dintre obiectele dăruite de însuşi voievodul acestei vetre monahale. Muzeograful mănăstirii, părintele Alexie Cojocaru, ne-a vorbit despre campaniile de cercetări arheologice întreprinse din 1955 încoace.



Părinte muzeograf, vă rugăm să ne relataţi pe scurt despre cercetările arheologice în incinta Mănăstirii Putna, în secolul XX, şi despre rezultatele lor.

S-a făcut o astfel de campanie în anii 1955-1956, când s-a dorit o restaurare a întregului complex arheologic. Şi pentru că unul din principiile restaurării este de a conserva în primul rând ceea ce este şi a se respecta originalul, pentru ca restauratorii să ştie cum arăta incinta mănăstirii, cum arătau clădirile, unde erau ele amplasate, atunci au făcut săpături arheologice. Cele din anii â50 au vizat doar incinta mănăstirii, plus câteva porţiuni din afara ei, nu s-a intervenit însă în interiorul bisericii. S-au scos atunci la iveală diferite vase din material ceramic, care sunt expuse în muzeu la noi. Se ştie că materialele ceramice cu inscripţii sunt cele mai valoroase, iar aici s-au găsit foarte multe. Unii arheologi consideră chiar că ceramica inscripţionată găsită la Putna este cu o valoare mult mai mare chiar decât cea găsită la Suceava. S-au găsit şi fragmente de secol XIV, ceea ce arată că şi înainte de ridicarea mănăstirii exista aici ceva, greu de spus ce anume, dar aici au existat urme de locuire omenească. Cea mai multă ceramică a fost găsită ca fiind de secol XVI. Interesant este că sunt şi nume de monahi incizate pe ceramica respectivă. Apoi s-a găsit şi ceramică de secol XVI, XVII, dar ceramică din vremea lui Ştefan cel Mare s-a găsit mai mult fără inscripţii. Nu se poate spune că s-a descoperit întreaga cantitate de ceramică existentă aici la Putna, doar s-a făcut o groapă, s-a căutat acolo şi asta avem. Nu s-au făcut săpături pe tot perimetrul, căci nu era posibil, iar ca să decopertezi întreaga suprafaţă a incintei era greu, se poate face şi asta, dar nu era scopul, ci a fost acela de a se aduce mărturie despre înfăţişarea originală a mănăstirii, cât s-a putut. Foarte interesant este că în 1956 s-a descoperit vechiul zid de incintă, care se afla cu 25 de metri spre interior. S-au descoperit mai multe etape de restaurare a locuinţelor de lângă zidul original, ca şi a zidului. Au urmat săpăturile arheologice din biserică, între anii 1969 şi 1971, care sunt şi cele mai faimoase pentru că acolo sunt mormintele.

S-au desfăcut atunci şi mormintele?

Unele erau cripte cu boltă, unele erau deja distruse pentru că înhumările practicate au fost realizate succesiv, şi s-a întâmplat ca o criptă de secol XVIII să distrugă o criptă de secol XV, dar nu atât încât să nu rămână nici o umbră.

După aceea s-a ajuns şi la mormântul Sfântului Ştefan, s-a încercat desfacerea lui, dar nu s-a primit aprobare de la Bucureşti. În urma acestor cercetări s-a ajuns la nişte întrebări la care nu a putut răspunde istoria scrisă. O întrebare ar fi: actuala biserică a fost construită integral de Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija în secolul al XVII-lea? Pentru că, în conformitate cu documentele, se ştia că Vasile Lupu ar fi reconstruit biserica, dar nu se ştia dacă din temelie sau doar de la ferestre în sus. Cercetările arheologice au arătat că elevaţia clădirii este nouă şi porneşte din temelie până sus. A fost o refacere integrală a bisericii.

S-a încercat să se răspundă la întrebarea: de ce a fost nevoie de demolarea bisericii? Arheologii încearcă un răspuns, nu pot fi siguri că chiar aşa a fost. Din cercetările lor au observat că fundaţiile bisericii originale au fost întărite cu un şanţ la exterior în secolul al XVII-lea, şi acesta, cred ei, pentru că fundaţia ar fi cedat. Pe de altă parte, au luat nişte probe din săpăturile făcute în sol până la nivelul depunerilor geologice şi au constatat că solul este destul de fragil şi instabil, pământul din zona aceasta dintre dealuri nu este bine tasat, iar la un cutremur straturile glisează. Din cauza aceasta, din vremea lui Ştefan cel Mare nu mai este în picioare decât Turnul Tezaurului, aici, în incinta Putnei, iar celelalte au fost distruse în timp. Fireşte, s-a refăcut planul iniţial al bisericii, actuala biserică este cam cu 2 m mai lată spre sud decât cea iniţială. La reconstruirea realizată în secolul XVII-lea a fost o problemă foarte greu de rezolvat: pe de o parte trebuia să se ridice biserica, iar pe de altă parte trebuia să se păstreze şi vechea fundaţie.

Aceasta pentru că acolo erau mormintele, iar biserica trebuia păstrată în continuare drept necropolă domnească, aşa cum fusese proiectată. Constructorii de atunci au găsit un sistem foarte interesant de fundare: de jur împrejurul fundaţiei, pentru a întări pământul, au bătut câte 6-8 pari de grosimi între 12 şi 16 cm de lemn, cam la 1-1,5 metri în pământ, au turnat fundaţia, iar pe alocuri au prins şi fundaţia veche. După aceea s-a ridicat zidul.



Dacă biserica a fost dărâmată la un moment dat, din câte înţeleg, ce s-a întâmplat cu mormintele?

Ele s-au păstrat, pentru că avem motive să credem că înaintaşii au pornit reconstruirea bisericii imediat după avarierea celei vechi. Inscripţia zice că biserica actuală s-a început în vremea lui Gheorghe Ştefan şi s-a terminat în vremea lui Eustratie Dabija. Corelând datele cu cronicile istorice, constatăm că biserica de fapt a fost începută în vremea lui Vasile Lupu la 1653 şi s-a terminat în 1662, deci a durat 9 ani. Este posibil ca în această perioadă biserica să nu fi fost acoperită, dar măsuri de precauţie trebuie că au fost luate pentru că de atunci până acum mormintele din biserică nu au fost deschise decât de vreo trei ori, şi de fiecare dată au fost găsite la locul lor şi cu tot inventarul în regulă. Cunoaştem acest lucru pentru că o comisie austriacă a fost aici în 1856 şi a deschis mormintele, lăsând un proces-verbal despre tot ce s-a găsit acolo, cu o descriere amănunţită, din care reiese că mormintele fuseseră protejate.

Au mai fost şi alte campanii de cercetări arheologice?

A urmat o altă campanie de cercetări între 1980 şi 1982. Atunci se dorea refacerea casei domneşti. Ştefan cel Mare avea aici la Putna o reşedinţă construită de el şi trebuia, ca şi în cazul anterior, să se facă săpături arheologice pentru a se afla precis cum şi unde era acea casă. Prin acele săpături s-au găsit vechile fundaţii ale casei domneşti, erau destul de distruse pentru că, după ce casa domnească a fost demolată în secolul al XIX-lea, peste ea s-a ridicat o clădire, lungă, pe întreaga lăţime a incintei, iar fundaţia acesteia a distrus aproape toate urmele fundaţiei vechi. S-a reuşit însă să se aprecieze vechiul plan al casei domneşti. Fireşte, s-au găsit şi vestigii arheologice atunci, în special urme de ancadramente de uşi, portaluri, urme de boltă, ceea ce arată despre casa domnească originală că era o construcţie impunătoare. Atunci când s-a refăcut actuala casă domnească, s-a dorit ca această nouă construcţie să aibă o sală boltită, în spiritul celei vechi.

În timpul acelor săpături, în special în 1970, s-au descoperit şi bucăţi de frescă în latura estică, în afara incintei, într-o groapă în care cei din secolul al XVII-lea au recuperat o parte din fresca originală. Sigur, fragmentele sunt mici, de câţiva centimetri, dar aceasta arată grija lor pentru ceea ce reprezintă sfinţenie. Se află în muzeul nostru acele fragmente. Pe de altă parte, în biserică, când s-au făcut acele săpături în 1970, au decopertat şi tencuiala pereţilor să se vadă dacă zidurile au continuitate şi au găsit că unele bucăţi de piatră aveau urme de frescă. Deci au refolosit material din prima biserică în actuala biserică. Şi în zona pridvorului sunt nişte pietre cu găuri în ele, sunt găurile date de meşterii din secolul al XV-lea pentru a fi prinse cu nişte cârlige şi urcate pe grindă, ceea ce este specific epocii lui Ştefan cel Mare. Iată deci o mărturie despre reconstrucţia bisericii Mănăstirii Putna cu pietrele din vechea biserică.

Oseminte s-au descoperit în vremea acestor săpături?

Pe locul actualei case domneşti au fost găsite oseminte într-un strat de pământ anterior primei mănăstiri, aceea ridicată de Ştefan cel Mare. Osemintele acestea au fost găsite sub stratul de secol XV. Noi ştim că Ştefan cel Mare, când a construit Putna, a defrişat locul pentru că aici era pădure. Săpăturile arheologice au descoperit sub întreaga incintă un strat gros de arsură provenind de la o incendiere. Practic, aici era o pădure, iar Ştefan a defrişat-o prin ardere şi a nivelat terenul pentru a construi. Osemintele acelea erau sub acel strat de arsură. Ceea ce înseamnă că aici fusese o aşezare, despre care arheologii spun că ar fi datând din anii 1300-1400. Tradiţia, fireşte, păstrează această amintire a unei vechi sihăstrii monahale.

În unele muzee se practică expunerea unor replici ale obiectelor. În muzeul Mănăstirii Putna aveţi doar originalele?

Suntem împotriva replicilor, chiar dacă adeseori s-a pus problema realizării de replici pentru a se proteja obiectele originale din muzeu. Da, fireşte, ar fi mai bine să le luăm din muzeu, să le ferim de fluctuaţii de lumină şi umiditate, să le păstrăm în depozit unde ar fi condiţii mult mai bune, dar replica creează o discontinuitate între cel care le priveşte şi trecut. Dar chiar dacă o replică este foarte fidelă originalului, nu mai are aceeaşi valoare. E ca atunci când te întâlneşti cu sosia unui personaj celebru, nu cu personajul. S-a încercat şi s-a reuşit să se păstreze obiectele noastre în condiţii optime, lumina este filtrată, nu puternică, exact cât pot suporta obiectele.

Fiind muzeograful mănăstirii, cu ce sentiment trăiţi printre obiectele acestea foarte vechi, unele din vremea lui Ştefan cel Mare, pe care le aveţi aici, în muzeu?

Toate odoarele acestea împreună sunt un corp, ele fac imaginea pe care ne-o oferă trecutul şi e important să ştii că înaintea ta au fost nişte oameni care au avut aceeaşi credinţă cu tine, că au fost în aceeaşi biserică. Autenticitatea Bisericii constă şi în aceasta că sfinţii la care ne închinăm şi cultul sunt aceleaşi cu ale creştinilor de acum 500 de ani. Toate acestea îţi dau o siguranţă, te aşază în realitate, nu este nevoie să inventezi un trecut, pentru că îl ai. Este nevoie de această odihnă sufletească pentru a construi ceva bun.

O părticică din bunul-gust al epocii ştefaniene

Muzeul Mănăstirii Putna este fascinant, merită să-i vedeţi vechile odoare păstrate cu grijă de sute de ani şi prin care noi, cei de azi, putem să întrezărim o parte din dragostea de biserică şi neam a domnitorului sfânt, dar şi bunul-gust care domina pe atunci lumea. Printre cele mai valoroase obiecte aflate în muzeul Mănăstirii Putna se află Tetraevangheliarul de la Humor (1473), o cruce cu trei braţe (datată 1503, cea mai veche de pe teritoriul României), sculptată în lemn, şi o cădelniţă, confecţionată din argint aurit, dăruită mitropolitului Teoctist în semn de mulţumire după ce înaltul ierarh l-a uns domn pe Ştefan cel Mare. De asemenea, aici se poate admira celebrul Acoperământ de mormânt al Mariei de Mangop, care este o broderie de o mare valoare, datând de la 1477, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase colorată pe un fond de atlaz roşu.
Din epoca lui Ştefan cel Mare se mai află în patrimoniul Putnei şi cădelniţa de la 1470, dăruită de el însuşi mănăstirii, o ferecătură din 1487 a Evangheliarului de la Humor, cu un portret al domnitorului, o ferecătură din 1488 a craniului Sfântului Ghenadie, precum şi o minunată ripidă aurită, dăruită tot de domnitor, în 1497.

Pojghita de omenie

Un om politicos are toate şansele să devină un om bun măcar pentru faptul că este preocupat să nu supere pe nimeni în prezentul său amabil. Cu toate că e păgubitor să ne referim la politeţea de toate zilele a românilor, ştiut fiind că generalizările duc adesea în păcat, tentaţia este mare. Mare pentru că asemenea este şi lipsa politeţii care se observă în spaţiul nostru public. Spectacolul străzii româneşti - în special în Bucureşti - ne arată că suntem nişte oameni cu o mare doză de necivilizaţie şi cu lipsuri majore la politeţe. Se vede, se simte şi se trăieşte la tot pasul. Lipsa unui simplu "pardon" pe stradă, la o înghesuială, aruncarea fără jenă a gunoaielor pe oriunde, practicarea vorbitului la telefon cu voce tare şi pe timp îndelungat în spaţii aglomerate - toate arată lipsă de politeţe.

La urcarea în autobuz în orele de vârf, tinerii apostrofează bătrânii care, chipurile, ar călători prea mult. "Vă caută moartea pe-acasă şi voi umblaţi cu autobuzele!", e fraza-clişeu pe care o aud pensionarii care îndrăznesc să urce în maşinile Bucureştiului. Desigur, cei dintâi nu ştiu acea vorbă glumeaţă: "Tinere, nu râde de viitorul tău!" Probabil că, dacă s-ar gândi puţin la asta, n-ar mai certa atât bătrânii şi nu s-ar preface că admiră peisajul aşezaţi confortabil pe scaune în mijloacele de transport în comun. Iar dacă nu şi-ar adormi conştiinţa cu principiul egalităţii dintre sexe şi cu scuza că ei au serviciu ori că studiază intens la facultate, junii bărbaţi nu ar ocupa 90% din scaune într-un astfel de vehicul.

O degringoladă totală este şi la capitolul apelativelor: "Cobori cumva la prima?", sunt cel mai adesea întrebată.

Cine a călătorit cu microbuzul pe distanţe lungi ştie ce înseamnă să fii la cheremul ospitalităţii şoferului, care nu te-ar lăsa în linişte nici măcar o secundă, ci te binedispune şi te distrează forţat cu muzica sa preferată, cu emisiunile sale iubite, încât maneaua şi vorbăria neîncetată de la radio să te însoţească pe tot drumul.

Amuzantă şi uneori exasperantă este şi politeţea pe jumătate exprimată. "Doamna Daniela", de exemplu, sună mai rău decât "Daniela", iar când o domnişoară (studentă, deci cu un nivel de cultură!) îţi spune "sărut mâna" în loc de "bună ziua", deşi nu-i eşti nici mamă, nici naşă, este chiar de prost-gust, cu toată buna intenţie...

Lipsă de adecvare, nepoliteţe, nepricepere sau disperare de cauză, toate la un loc - cine ştie ce îi animă şi pe puştii care te acaparează absolut supărător pe la gurile de metrou, şi aşa aglomerate, vârându-ţi în faţă câte un pliant, ori ţinându-se după tine, deşi i-ai refuzat politicos, pentru a răspunde la vreun sondaj de opinie. Neprivindu-te bine în faţă, te cheamă la casting. "Nu, mulţumesc", răspunzi, dar insistenţa lor soră cu agasarea te mai verifică o dată: "Dar nu doriţi să participaţi?"

Nu visăm la politeţea goală de suflet a occidentalilor, deşi parcă tânjeşti după ea când eşti deranjat şi sâcâit "din tot sufletul" de neglijenţa, neatenţia, nepăsarea şi nepoliteţea semenilor. Este de dorit să fim şi amabili, şi politicoşi, dar şi cu reală grijă faţă de cei din jur. În primul rând să nu-i deranjăm şi să ne pese de ceilalţi. Această pojghiţă de omenie ar putea deveni oricând miezul unei atitudini cu adevărat creştine.

Ioan Alexandru, in amintirile unui fost cursant

În anii '80, Ioan Alexandru nu numai că era ca unul dintre cei mai mari poeţi religioşi în viaţă, dar se manifesta şi ca unul dintre cei mai curajoşi cetăţeni ai regimului comunist. Poetul născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, parcă predestinat să trăiască fiorul mistic, a susţinut la Universitatea din Bucureşti un curs de ebraică prin care le vorbea studenţilor despre Dumnezeu şi le descifra tainele limbii în care Elohim se adresa patriarhilor biblici şi profeţilor care l-au vestit pe Iisus Hristos.

Era un lucru nemaiîntâlnit şi de o libertate extraodinară ce se petrecea la acel curs. Nu se ştie cum a fost aprobat acel curs. Se pare că autorităţile au fost deranjate din ce în ce mai mult de existenţa lui. La un moment dat, se adunau prea mulţi tineri şi se auzeau lucruri peste care regimul dorea tăcere adâncă.

Se ştia că erau şi securişti în sală, veniţi sub masca interesului pentru cuvântul inspirat al poetului, deşi se vedea clar pentru ce sunt acolo. La început, Ioan Alexandru a fost lăsat să-şi ţină cursul, dar cu cât se ducea vestea mai mult despre el şi participau mai mulţi oameni, cu atât era mai rău văzut. Astfel încât, în vara lui 1989, atât poetul, cât şi unii apropiaţi ai lui, au fost anchetaţi la Securitate.

"Am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei" Cursul de ebraică într-o lume osificată în laude la adresa dictatorilor a făcut vâlvă prin lauda la adresa Creatorului. Studenţii simţeau că participă la ceva extraordinar. Veneau să-l asculte pe Ioan Alexandru nu doar studenţii lui, ci şi liceeni entuziaşti, cursanţi de la facultăţi ce nu aveau nici o legătură cu literatura şi chiar oameni de cultură. A fost văzut în sală de câteva ori părintele Nicolae Steinhardt, care fusese unul dintre prigoniţii regimului, care suferise în temniţă, el însuşi încă urmărit de Securitate.

Unul dintre foştii martori ai acelei vremi a fost inginerul Silviu Despa, care, vrăjit de personalitatea poetului, a căpătat altă viziune asupra vieţii, iar mintea şi sufletul i s-au deschis spre credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit unele lucruri de atunci.

"Eram încă liceean când, prin anii '80, umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice.
Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau să-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. La finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totul ieşit din comun în acele vremuri. Am simţit din primul moment că întreaga sa tărie de caracter şi mai ales curajul de care dădea dovadă proveneau din comoara de înţelepciune ascunsă în buna interpretare a Sfintei Scripturi. La cursul lui Alexandru, călugărul Nicu Steinhardt era o prezenţă stridentă şi inconfundabilă în rasa lui de monah. Dacă nu mă înşel, la cursul de la Arte venea şi Andrei Pleşu", povesteşte Silviu Despa.

"Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de încărcătură spirituală. Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată era şi Septuaginta, Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi: «Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii»", îşi aminteşte fostul cursant al lui Ioan Alexandru.


Era chiar atât de liber poetul să ţină acel curs? Silviu Despa ne spune: "Ioan Alexandru a fost şicanat, făcut nebun, ameninţat, dar cred că a fost şi protejat de anumite personalităţi ale timpului. Cursul său a fost susţinut pe învăţătura Mântuitorului, care spune «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii». A fost ajutat, desigur apărat la nivel formal, şi de doctoratul sau masteratele în literatura comparată sau limbi moarte, pentru că altfel îl internau de mult la psihiatrie slujitorii ateist-comunismului". În afară de cursul de ebraică, Alexandru mai ţinea un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".

În vara lui '89, anchetaţi la Securitate

Poetul şi cursanţii lui au avut parte şi de intimidare din partea autorităţilor, ba chiar mai mult decât atât, spune Silviu Despa: "Uneori, la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau în atelierele de lucru. Adesea, portarul instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajare şi de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina în toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Cel mai descurajant moment a fost în vara lui '89, când am fost anchetaţi de Securitate câţiva participanţi la curs în urma unor vizite acasă la Petre Tuţea. Ioan Alexandru ne-a solicitat în aula Universităţii să-l vizităm pe Ţuţea, întrucât era neputincios şi neajutorat în garsoniera de la Cişmigiu. În discuţia cu Ioan Alexandru pe care am avut-o după ce am fost anchetat mi-a spus că de fapt se urmăreşte închiderea cursului de ebraică. Nu au mai apucat să îl închidă, întrucât a venit, hai să-i zicem, Revoluţia".

Silviu Despa a ajuns unul dintre apropiaţii poetului-profesor şi îşi aduce aminte chiar de un moment mai puţin obişnuit: "Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi că el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul cu multe ştersături şi tăieturi pline de cuvinte greceşti şi româneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea plăcută a acelui frumos imn...".

După 1989, Silviu Despa a realizat un film documentar despre Ioan Alexandru intitulat "Mai presus de moarte în Iubire".
Intreţine un blog dedicat personalităţii marelui poet român şi creştin.

Copil in epoca de aur si la Gaudeamus

Dacă v-aţi petrecut copilăria în comunism, dacă vreţi să citiţi povestioare amuzante, care vă vor stârni nostalgii - nu după defunctul regim, ci după vremurile unei vârste aurite - atunci cu siguranţă sunteţi publicul-ţintă al cărţii "Copil în epoca de aur", scrisă de Dan Cârlea. (Da, soţul meu).
Probabil cartea le-ar plăcea şi mai tinerilor cititori, măcar aşa, din curiozitate, să vadă cam cum trăiam noi pe când nu se inventase mobilul, nici internetul, nici jocurile pe computer... dar pe când imaginaţia ne era foarte la îndemână, iar fericirea se confunda cu inocenţa noastră.

Pentru oricine doreşte să vină să cumpere cartea, să vadă autorul, să audă criticul care îl va prezenta - Felix Nicolau - ori să treacă în revistă mondenitatea în sine ori să participe pur şi simplu - lansarea cărţii va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie, ora 13:00 la standul Editurii Tracus Arte.
La Gaudeamus, fireşte.

Mâinilor ce ţin ziarul

Autor: Adriana Oprea Popescu

Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi via­ţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul cio­pâr­ţit, dar mai uşor, doar cu cru­­cea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista? restul pe Jurnalul National

Toamna Cuviosului

O toamnă în Bucureşti n-ar avea nici un sens fără sărbătoarea Cuviosului Dimitrie. Nu doar de ziua lui, ci cu o săptămână înainte, aerul oraşului se lasă îmbrăţişat de clopote, înfăşurat de tropare şi înveşmântat de condace şi icoase, iar zările îşi ascut auzul mai bine pentru a prinde frânturi mari de Liturghii şi de Vecernii; grădinile îşi trimit snopii de crizanteme şi tufănele multicolore pentru a găti odăjdiile pe care, cu prisosinţă, le-ar merita Sfântul cel atât de smerit în viaţa-i pământească; înainte de a-şi fi potrivit în sine sudul, spre lunga lor călătorie nerătăcitoare, păsările cerului fac un amplu ocol şi o reverenţă de sus, spre racla celui care, cândva, era atât de milos cu vieţuitoarele necuvântătoare; miresme de tămâie şi parfum de rugăciuni iradiază din Dealul Patriarhiei, care devine pentru o vreme inima şi plămânii oraşului credincios; iar oamenii, oamenii vin în valuri necontenite, şoptind în taină dorinţe şi cereri, spunând încetişor vecinului de rând vreo minune trăită, povestind necazuri grele la care aşteaptă o rezolvare de la sfântul ce-i întâmpină pe toţi cu ştiuta-i smerenie şi repedea-i ascultare.

Ce daruri poţi să-i aduci Cuviosului Dimitrie de ziua lui? Mai mult cereri şi rugăciuni, căci niciodată nu se va supăra de prea multă rugăminte spre el, dar şi mulţumiri şi laude, aşa cum ştim şi cum putem noi, oamenii. Venim cu daruri umile la ziua sărbătoritului, iar el ne răspunde cu împliniri strălucitoare. Darul de anul acesta este împreună şederea cu Apostolul nostru, Andrei Întâi Chematul, care ne-a creştinat strămoşii. Un sfânt a păşit spre noi demult, călătorind pe mare, iar altul a venit la noi mai târziu, păşind peste Dunăre. Este vremea să-i sărbătorim cum se cuvine, păşind peste adâncurile tulburi ale sufletelor noastre şi odihnindu-ne pe dealul înmiresmat de rugăciune.