Petrecut cu morse şi rugăciuni sub pătură

Mărturii despre Părintele Ilarion Felea

Puţin cunoscut de oamenii de azi, părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. Poate lucrările lui ar fi atins cel puţin dimensiunea celor scrise de părintele Stăniloae dacă ar fi apucat să-şi desăvârşească opera începută.

Nesupravieţuind Aiudului, părintele Felea rămâne din acest punct de vedere întrezărirea a ceea ce ar fi putut fi ca teolog. A demonstrat însă din plin cu trăirea cât de departe a ajuns, iar marele Dumitru Stăniloae a şi spus despre el că l-a "întrecut". Şi a spus în cunoştinţă de cauză, l-a cunoscut. La Aiud se aflau la un moment dat închişi trei mari teologi ai noştri: Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Anania şi Ilarion Felea. În afară de ei, alte sute de preoţi.

S-a născut în 1903 la Valea Bradului, judeţul Hunedoara, tatăl său fiind preot, a făcut studii serioase, trecând pe la Academia "Andreiană" din Sibiu, Litere şi Filosofie din Cluj şi Teologia din Bucureşti, unde îşi ia şi doctoratul.

Calvarul lui a început în 1945, când a fost arestat şi dus pentru câteva luni în lagărul de la Caracal, eli¬berat fără a fi judecat. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, părintele Ilarion propovăduia cu înflăcărare de la amvon despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu. Preotul profesor Felea atrăgea foarte mulţi intelectuali la biserică prin cuvintele sale pline de har, cuvinte care mergeau la inimile şi minţile tuturor. În Arad, unde era preot şi profesor, a susţinut o serie de conferinţe pe teme teologice şi naţionale în care auditoriul găsea adevărurile de care era însetat. Puterea de a atrage pe lângă el intelectualitatea, felul direct de a spune lucrurilor pe nume şi curajul de a vorbi despre credinţă în lumea care era dorită de comunişti fără Dumnezeu, toate acestea au făcut ca părintele Ilarion să fie un duşman al noului regim. Iar dacă în 1945 a scăpat cu doar câteva luni de lagăr, în 1949, chiar în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, după ce fusese în casele oamenilor pentru a le sfinţi, după tradiţie, a fost arestat din nou. De data aceasta a fost condamnat la 1 an de închisoare, pe care l-a executat la penitenciarele Timişoara şi Aiud. Acuzaţia: "omisiunea denunţării", cum ne spune biografia sa consemnată în "Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist", Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Eliberat în ianuarie 1950, părintele Ilarion a fost reintegrat preot la Arad, fiind însă urmărit în permanenţă de Securitate.

În 1948, religia fusese deja interzisă în şcoli, icoanele scoase de pe pereţi, troiţele de lângă şcoli distruse, aşa încât a fi vorbit în public despre credinţa în Hristos era o crimă în ochii autorităţilor. Articolele publicate de preotul Felea în revista Biserica şi Şcoala au dus la a treia arestare a sa.
La 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei anchete extrem de brutale, apoi dus la Cluj şi judecat în secret. Împreună cu alţi şase preoţi din Arad, a fost condamnat la 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani de temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare". A făcut închisoare la Gherla mai întâi, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.

"Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Aca¬de¬mia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost pro¬fesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi, bi¬horenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română, care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea", mărturisea preotul Ioan Bărdaş, fost coleg de detenţie la Aiud.

"Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă, şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales de cei tineri", spunea acelaşi preot.

Emoţionantă este solidaritatea celor din închisoare care, prin mijloace neconvenţionale - dar singurele pe care le aveau la îndemână - îl petreceau la groapă pe cel care a murit. Părintele Ilarion a murit la 18 septembrie 1961, după chinuri numai de el ştiute. A fost şi el petrecut cu "morse", cu cântări înăbuşite rostite sub pătură, cu rugăciuni şoptite, din mai multe inimi o dată. Preotul Bărdaş: "Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»". ("O înmormântare la Aiud", din volumul "Din temniţe spre sinaxare", Ed. Egumeniţa 2008).

Ne-au rămas de la el o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit în timpul vieţii, dar şi şase volume care au fost pu¬blicate după căderea comunismului.
Iată câteva titluri ale cărţilor lui: "Convertirea Creştină", "Drumul crucii", "Teologie şi preoţie", "Religia iubirii", "Religia culturii", "Duhul adevărului", "Pocăinţa", "Critica învăţăturii baptiste", "Catehism creştin ortodox", "Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană".

Notă: Am aflat cu uimire că Bianca Felea, colega mea de la design, este o nepoată a părintelui martir, ea oferindu-mi o fotografie de la crucea părintelui ridicată în Arad la biserica unde a slujit acesta. Ea nu l-a cunoscut dar mama ei are probabil amintiri despre părinte. Cu o viitoare ocazie voi sta de vorbă cu această doamnă. (Fotografia crucii a fost publicată împreună cu articolul în Jurnalul Naţional, de duminică, 23 august).

Părintele Gherasim Iscu a plecat la ceruri de mână cu torţionarul său

Nu-i puţin lucru să-l ierţi din inimă pe cel care te-a chinuit cumplit, dorindu-ţi nu moartea, ci ceva mult mai rău: doar un strop de viaţă agăţată pe pragul dintre cele două lumi. Însă pentru un creştin înseamnă totul să împlinească porunca iubirii lui Hristos: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".


Fără o motivaţie profundă ca aceasta nimeni n-ar fi suportat ororile închisorilor cu mintea întreagă şi fără să se înrăiască la rândul său. Un om care a devenit din ce în ce mai bun în vreme ce nu mai ştia nici el singur şirul suferinţelor din inchisoare a fost părintele Gherasim Iscu, pătimitor în temniţele de la Craiova, Aiud, Canal şi Târgu Ocna.

Intrat în viaţa călugărească din vremea adolescenţei, Grigore Iscu, cel născut în 1912 în părţile Bacăului din părinţi credincioşi, ajuns simplu monah, a primit demnitatea de stareţ al mănăstirii Arnota în 1939. Renunţând la stăreţie a intrat la Cernica, unde a fost numit bibliotecar-contabil al Seminarului de aici, numai că în 1941 biblioteca a fost desfiinţată pentru că avea multe cărţi legionare.

Un an mai târziu, Mitropolitul Nifon Criveanu l-a trimis misionar în Transnistria, unde a ctitorit biserici, a fost nu doar preot, ci şi învăţător şi profesor de religie, un real sprijin spiritual pentru românii de acolo. După un an s-a întors în ţară, fiind numit exarh al mănăstirilor din Oltenia şi stareţ al Tismanei pe care o reface, după ce în vremea lui Antonescu fusese transformată în închisoare pentru preoţii legionari.

La instaurarea comunismului, în diverse locuri din ţară s-au organizat mai multe nuclee de rezistenţă, unul dintre ele la mănăstirea Tismana, unde, la cererea generalului Carlaonţ, stareţul a găzduit luptătorii rezistenţei şi le-a oferit hrană. Generalul a încercat chiar montarea aici a unei staţii de emisie-recepţie prin care să se ţină legătura cu americanii. Toate acestea fiind aflate de Securitate în 1948, părintele a fost arestat.

După o lungă şi chinuitoare anchetă la penitenciarele de la Târgu Jiu şi Craiova, a fost condamnat la 10 de de temniţă grea şi 3 ani degradare civică pentru faptul că a oferit adăpost şi hrană celor urmăriţi de Securitate. În revista Vestitorul Ortodoxiei nr. 153 din 1996, părintele Constantin Hodoroagă mărturisea: "Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi, în frunte cu generalul Carlaonţ. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de Securitate, căpitanul Oancă, după ce a a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun, toţi au recunoscut şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!»".

MINUNI ÎN "CAMERA 4 SPITAL"

De la Craiova a fost transferat la cumplitul Aiud, unde a supravieţuit prin rugăciunea inimii. Apoi a urmat perioada grea de la Canal, la brigada specială pentru preoţi cu regim de exterminare, unde era pus la munci foarte grele, cu hrană extrem de proastă, bătăi, privări de strictul necesar vieţii. Părintele Gherasim a fost între cei care au slujit zilnic Sfânta Liturghie, totdeauna bun şi milos cu deţinuţii, mereu gata la chemările fiecăruia dintre cei care aveau nevoie de spirjin moral, de spovedanie, împărtăşanie şi sfaturi.

Atitutdinea sa a atras teroarea dezlănţuită a torţionarilor. În special un oarecare Vasilescu, un infractor de drept comun, l-a torturat cumplit. Din cauza regimului dur a făcut tuberculoză. Bolnav, părintele Gherasim a fost mutat la spitalul-penitenticar Târgu Ocna, unde erau aduşi tuberculoşii, deşi tratamentul era zero. Pentru că se temeau să nu ia şi ei TBC, gardienii nu intrau în camere, iar mâncarea era adusă de deţinuţii de drept comun.

Iscu a fost dus în celebra cameră 4, numită şi "a morţii", pentru că de acolo mulţi plecau în lumea de dincolo. Acolo au stat şi Valeriu Gafencu, şi Ioan Ianolide, şi Richard Wurmbrand şi alţii. supravieţuitorii, ne-au lăsat mărturii preţioase. Bunătatea părintelui Gherasim se revărsa asupra tuturor. Până şi evreul Iacov avea să declare uimit: "Aici e o lume cum n-am bănuit cu putinţă, în tot cazul e o lume opusă celei din care vin eu. E cutremurător să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism." (din volumul Monahului Moise, "Sfântul închisorilor", Editura Reîntregirea, 2007).

În camera 4 spital deţinuţii stăteau şi câte 2-3 în pat. Părintele Gherasim a stat o vreme cu generalul Todirescu, fost comandant pe ţară al Jandarmeriei în vremea lui Carol al II-lea şi Antonescu. Deloc întâmplătoare împletirea destinului lor, pentru că fostul stareţ a făcut din fostul general un soldat al lui Hristos. Mai uimitor este însă că părintele Iscu le-a spus colegilor de temniţă că va pleca la Domnul în ziua de Crăciun.

S-au mai auzit astfel de profeţii, dar în acele condiţii întâmplările căpătau alte dimensiuni şi poate abia acolo şi-au aflat adevărata importanţă. O minune s-a întâmplat în ziua morţii părintelui Gherasim Iscu. Torţionarul Vasilescu, care la Canal îi făcuse viaţa un calvar părintelui, a ajuns şi el la Târgu Ocna cu tuberculoză şi voia lui Dumnezeu a făcut să fie în aceeaşi celulă amândoi. Cu ultimele puteri, în ziua de Crăciun 1951, blândul călugăr, ajutat de doi colegi, s-a dus la patul lui Vasilescu, l-a spălat pe faţă, i-a sărutat obrajii şi i-a spus că l-a iertat şi îl iubeşte.

Fostul torţionar a început să plângă, s-a spovedit la cel pe care îl bătuse cu ferocitate, şi a primit iertarea de la Dumnezeu împreună cu sfânta împărtăşanie.

În acea zi sfântă, părintele a plecat liniştit la Domnul. "Auzi? Cântă îngerii! A deschis ochii mari, privind la cer, printre gratiile de la fereastră şi cu un muc de lumânare aprinsă în mână a închis ochii şi a adormit în Domnul", spusese la moartea părintelui deţinutul Victor Stoica, citat în mărturiile sale scrise de un alt martor, Richard Wurmbrand.

La puţin timp, a plecat şi sufletul lui Vasilescu, asemănându-se cu tâlharul de pe cruce care s-a pocăit în ultimul moment.

Nota: Textul a fost publicat în Jurnalul de Duminică, 17 august 2009

"Un sfânt locuia în celulă cu noi"

Constantin Oprişan (1921-1959) este omul care a trăit iadul în închisorile Piteşti, Gherla şi Jilava. Vinovăţia de a fi fost legionar a spălat-o cu vârf şi îndesat, timp de 11 ani.


A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, spun martorii oculari ai supliciilor la care a fost supus. Sângele său a stropit la propriu celulele prin care a trecut. În penitenciarul de la Piteşti, unde urma să fie "reeducat", ca mulţi studenţi antic­o­munişti, a trăit acest calvar, rezistând cu gândul la Hristos.

În unele cazuri, când deţinuţii erau mai slabi sufleteşte şi nu mai puteau îndura chinurile zilnice, se deziceau de adevăratele lor convingeri şi spuneau, deşi doar de formă, că au înţeles ce fericire îi aşteaptă prin comunism... S-au salvat cu adevărat numai cei care au crezut în Dumnezeu, care au reflectat îndelung la condiţia lor, înţelegând că singura cale spre mântuire e răbdarea cu bărbăţie a chinurilor, rugăciunea, iertarea torţionarilor. Un astfel de om a fost Constantin (Costache) Oprişan, una dintre cele mai luminoase figuri ale închisorilor comuniste, dar şi o minte strălucitoare, fost cursant al filosofului Martin Heidegger.

Oprişan s-a născut în Onceşti din fostul judeţ Te­cuci, în 1921, după liceu s-a înscris în Frăţiile de Cruce, iar în vremea prigoanei antonesciene împotriva le­gio­narilor, a plecat în Germania. Acolo a asistat la cursurile existenţialistului Heidegger. Între 1942 - 1944 a fost închis în lagărul de la Buchewald, conform planului naziştilor pus la cale pentru legionarii refugiaţi din România.

S-a eliberat în urma unui atac asupra lagărului, şi împreună cu alţi tineri s-a antrenat pentru a veni în România spre a lupta împotriva bolşevicilor. Întors în ţară în 1945, a devenit şeful Frăţiilor de Cruce. În 1946 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, avându-i profesori pe Lucian Blaga şi D. D. Roşca. Acesta din urmă îi ceda deseori locul la catedră pentru a expune cursul în faţa studenţilor.

PRIN SUFERINŢĂ CĂTRE DUMNEZEU

În 1948 a fost arestat şi dus la Piteşti, unde regimul sever de înfometare, bătăile, torturile din partea lui Ţurcanu şi alor lui reprezentau "reeducarea". Aici a făcut TBC.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă. Dumitru Bordeianu a stat un an în aceeaşi celulă, la Piteşti, şi a scris în cartea sa, "Mărturisiri din mlaştina disperării", (Ed. Scara, 2001): "Din fire era afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind nimeni altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (...) La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. (...) Cele 11 luni cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare".

Ghigore Dumitrescu, în cartea "Demascarea", lasă să se înţeleagă că Oprişan ar fi cedat: "A fost obligat să spună că s-a convins de adevărurile mar­xismului. A fost mutat dintr-o cameră în alta, ca să fie auzit de toţi legionarii".

În 1951 a fost mutat la Gherla

Din această perioadă avem preţioasa mărturisire a lui Virgil Maxim, care l-a cunoscut şi care spune că Oprişan nu a fost "reeducat", cum au crezut torţionarii.

"Ţurcanu s-a aşezat la o oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan şi a început să-i vorbească tare pentru a auzi toţi cei din celulă despre opera de făurire a omului nou al societăţii socialiste şi de felul cum ei, cei din închisoare, au să se supună şi vor colabora la aceasta. Oprişan i-a spus că se înşală. «Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi morali, politici şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi nu ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!»", scrie Virgil Maxim în "Imn pentru crucea purtată", Ed. Antim, 2002. A urmat atunci pentru Oprişan o cumplită pedeapsă. Ţurcanu i-a poruncit să se lun­gească cu faţa în sus şi s-a urcat pe toracele lui Costache până a ţâşnit sânge din gura lui. "Aşa ai să mori! Încet, încet, picătură cu picătură", îi spunea batjocoritor Ţurcanu.

În cartea " Amintiri de la Gherla" găsim un alt pasaj edificator. Se întâmpla în 1951, în camera 99, la etajul 3, când Ţurcanu i-a obligat pe deţinuţi să se bată între ei: "Ochii lui Oprişan era scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat".

Neculai Popa l-a întâlnit tot la Gherla în 1952, la secţia TBC, şi povesteşte: "M-am dus să-l văd şi eu. Am rămas adânc impresionat atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. (...) Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune". ("Coborârea la iad. Amintiri din închisorile României comuniste", Ed. Vremea, 1999).

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):
"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele: "Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".

PRIN SUFERINŢĂ CĂTRE DUMNEZEU
În 1948 a fost arestat şi dus la Piteşti, unde regimul sever de înfometare, bătăile, torturile din partea lui Ţurcanu şi alor lui reprezentau "reeducarea". Aici a făcut TBC.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă. Dumitru Bordeianu a stat un an în aceeaşi celulă, la Piteşti, şi a scris în cartea sa, "Mărturisiri din mlaştina disperării", (Ed. Scara, 2001): "Din fire era afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind nimeni altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (...) La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. (...) Cele 11 luni cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare".

Ghigore Dumitrescu, în cartea "Demascarea", lasă să se înţeleagă că Oprişan ar fi cedat: "A fost obligat să spună că s-a convins de adevărurile mar­xismului. A fost mutat dintr-o cameră în alta, ca să fie auzit de toţi legionarii".

În 1951 a fost mutat la Gherla

Din această perioadă avem preţioasa mărturisire a lui Virgil Maxim, care l-a cunoscut şi care spune că Oprişan nu a fost "reeducat", cum au crezut torţionarii.

"Ţurcanu s-a aşezat la o oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan şi a început să-i vorbească tare pentru a auzi toţi cei din celulă despre opera de făurire a omului nou al societăţii socialiste şi de felul cum ei, cei din închisoare, au să se supună şi vor colabora la aceasta. Oprişan i-a spus că se înşală. «Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi morali, politici şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi nu ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!»", scrie Virgil Maxim în "Imn pentru crucea purtată", Ed. Antim, 2002. A urmat atunci pentru Oprişan o cumplită pedeapsă. Ţurcanu i-a poruncit să se lun­gească cu faţa în sus şi s-a urcat pe toracele lui Costache până a ţâşnit sânge din gura lui. "Aşa ai să mori! Încet, încet, picătură cu picătură", îi spunea batjocoritor Ţurcanu.

În cartea " Amintiri de la Gherla" găsim un alt pasaj edificator. Se întâmpla în 1951, în camera 99, la etajul 3, când Ţurcanu i-a obligat pe deţinuţi să se bată între ei: "Ochii lui Oprişan era scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat".

Neculai Popa l-a întâlnit tot la Gherla în 1952, la secţia TBC, şi povesteşte: "M-am dus să-l văd şi eu. Am rămas adânc impresionat atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. (...) Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune". ("Coborârea la iad. Amintiri din închisorile României comuniste", Ed. Vremea, 1999).

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):
"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele: "Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".

Articol publicat in Jurnalul de Duminica, 9.08.2009

Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele

"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.



Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.

În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber".

Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodo­xism şi românism era o corelaţie indestructibilă".

Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă".

Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.

În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.

Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: "Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!".

Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.


Nota: Acest articol a fost publicat in Jurnalul de Duminica, 2.08.2009

Doi ani de la trecerea la cele vesnice a Patriarhului Teoctist

Astăzi se împlinesc doi ani de când a plecat la Domnul vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arapasu. Dumnezeu sa-l odihnească în lumina şi bucuriile cele veşnice.

Am scris atunci un text de suflet in Editia de colectie a Jurnalului National:

Binecuvântarea

L-a cunoscut pe Dumnezeu din braţele surorii sale Ileana. Cănd povestea despre aceasta, ochii ii erau umeziţi de lacrimi. Aşa a mers prima dată la biserică. Era la ceas de vecernie, clopotele sunau, iar Soarele arunca o ultimă strălucire peste turlele din curtea Voronei cănd adolescentul Toader a pus primul pas peste linia de sosire. Pentru că atunci cănd şi-a dat seama ce inseamnă să laşi toate pentru Hristos, a lăsat părinţi şi fraţi şi a alergat peste dealuri, peste coline şi izvoare, spre locul unde văzuse in zarea indepărtată turlele schitului. Nu ştia drumul. "Mi-am pus semn in minte unde să ajung", zicea despre ziua cănd a plecat la mănăstire. Şi a mers aşa, ca un erou de poveste, trecănd fiecare colină, coborănd fiecare vale, lăsănd in urmă lumea cu plăcerile ei, avănd in minte numai semnul acela pe care parcă scria "intrarea in rai e pe aici". A avut in viaţă parte de bune şi rele, ca orice om.

Cei mai mulţi dintre credincioşii de rând işi iubeau patriarhul. Abia aşteptau să il atingă, să le vorbească după slujbe. Iar dacă pentru copilul Toader a ajunge patriarh era o demnitate potrivită pentru oricine altcineva dar nu pentru el, pentru copilul Daniela, a sta faţă in faţă cu patriarhul şi a-i lua un interviu era un vis de neimaginat. Dar cănd trebuie să se intămple ceva, dealurile copilăriei cuiva pot semăna cu dealurile celorlalte copilării. Şi acum mai simt pe creştetul meu căldura palmelor sale in semn de binecuvântare.

"Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău aprins!"

Cu o biografie ce stă sub semnul bogăţiei şi tăriei sufleteşti, părintele Daniil Sandu Tudor se revelează tot mai mult generaţiilor de după căderea comunismului drept un adevărat sfânt.

Părintele Daniil de la Rarău este unul dintre măr­tu­risitorii credinţei în închisorile comuniste şi în acelaşi timp un mucenic prin moartea surveni­tă în urma torturii. A trecut de trei ori prin temniţe, unde a şi murit. Pe fişa medicală cauza morţii este tre­cu­tă simplu: hemoragie cerebrală. Se omitea însă ca­u­­za hemoragiei, adică bătăile şi chinurile la care fuse­se supus. Poate cel mai important lucru pe care l-a fă­cut, şi a făcut destule pe tărâmul credinţei, a fost for­marea grupului spiritual Rugul Aprins care a func­ţi­o­nat la mănăstirea Antim. Intelectualii care se întâlneau la Rugul Aprins îşi propuneau să regăsească a­de­vărata trăire a ortodoxiei prin meditarea asupra scri­e­rilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea rugăciunii ini­mii.

Părintele Daniil Sandu Tudor a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Clasele primare le-a urmat la Bucureşti, iar studiile liceale la Ploieşti, unde tatăl său a fost numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, Sandu Tudor a fost mobilizat, iar în 1916 concentrat pe front, unde a primit gradul de sublocotenent. După război a studiat pictura la Aca­demia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924, îmbarcându-se pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, a navigat pe mările şi oceanele lumii. Potolindu-şi spiritul de aventură, a revenit la Bucureşti unde şi-a continuat studiile, apoi a predat la şcoala din comuna Pogoanele.

Începând cu 1925 a avut o bogată activitate lite­rară, pimul volum de versuri publicându-l sub titlul "Comornic". S-a lansat cu aplomb şi în jurnalism, fiind colaborator al revistelor Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia, Contemporanul. Ca jurnalist a avut un condei tăios, pamfletele sale fiind usturătoare. Este vremea când se apropie şi de lite­ratura mistică. În 1927 a compus Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a început o rodnică activitate în plan teolo­gic: a fost numit subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde era decan la Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti.

În 1929, l-a intrigat foarte mult faptul că o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Curios ca orice ziarist, Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte. Trăirile pe care le-a avut în Athos au făcut din el alt om. Această vizită, precum şi două întâmplări de mai târziu aveau să îl marcheze în mod deosebit. Una dintre miraculoasele situaţii în care s-a aflat a fost o tentativă de asasinat în timpul celui de al doilea război mondial, în Ucraina, când un plutonier a încercat să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat prin gând să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Altă dată, a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic pe care-l descrie el însuşi astfel: "Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». (...) Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului". În anul 1930 editează revista săptămânală Floarea de foc, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidia­nul Credinţa - ziar independent de luptă politică şi spi­rituală - care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga.

ÎNCHISORILE LUI SANDU TUDOR

În 1939 a fost concentrat şi dus pe frontul de est, iar un an mai târziu s-a întors şi a fost numit profesor la o şcoală de motomecanizare. În 1942 a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, considerându-se că are convingeri de stânga. A fost eliberat, la cererea unităţii în care lucrase, dar a rămas sub arme până la sfârşitul războiului. În 1945, convins tot mai mult că drumul prin viaţă trebuie să fie unul care să îl apropie mai mult de Dumnezeu decât de deşertăciunile trecătoare, a vân­dut tot ce avea, iar cu banii obţinuţi a contribuit la refacerea mănăstirii Antim, unde a şi intrat ca frate în acelaşi an. În 1950 a început calvarul ares­tărilor ce­lor acuzaţi de fascism. Părintele Aghaton, după numele de călugăr, a fost şi el arestat şi dus în mai multe în­chi­­sori, dar cel mai mult la Canal unde erau extermi­na­ţi intelectualii ţării. A fost condamnat 5 ani, dar nu i-a executat pe toţi, după eliberare s-a retras la mă­năstirea Sihăstria-Neamţ, unde a fost hirotonit schim­nic de părintele Cleopa Ilie sub numele de părintele Da­niil, apoi a fost numit stareţ la mănăstirea Rarău.

A fost arestat împreună cu alte 15 persoane care au format lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii". Lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii" se referă la toţi cei care au frecventat grupul Rugul Aprins, în frunte cu el, după numele civil, Alexandru Teodorescu. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iulie 1958. În acea noapte, părintele Daniil se afla în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Plecase de la Rarău, pentru că fusese înştiinţat de Dumnezeu că va fi arestat. Şi-a luat rămas bun de la monahi, cerându-le iertare şi spu­nându-le că nu doreşte să-i implice în nici un fel.

Dosarul are 10 volume. Acei "şi alţii" sunt, după numele trecute în registre: Făgeţeanu Alexandru-Adrian, Ghiuş Vasile-Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie-Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel-Arsenie, Mironescu Alexandru, Vasâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Du­mitru, Mihailescu Emanoil. După cum se vede, nume grele ale duhovniciei şi culturii româneşti.

Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, "15 ani detenţiune riguroasă pentru crimă", din toate urmând să execute pedeapsa cea mai grea. A rămas memorabilă replica unui anchetator care i-a spus: "Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins!".

În celula de la Aiud, înfometat, înfrigurat, bătut şi torturat adesea, părintele Daniil a scris ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A suferit în temniţă patru ani din ultima condamnare. Despre ororile îndurate acolo este greu de scris, greu şi de citit ce au scris alţii.

Părintele Augustin de la Mănăstirea Aiud oferă o importantă mărturie despre sfinţenia celui care ar putea fi numit Cuviosul Daniil Mărturisitorul:
"Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară - practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise". (Fragment din documentarul lui Rafael Udrişte, TVR, la 11 octombrie 2008).

La 17 noiembrie 1962 sufletul lui se înălţa la cer, părăsind iadul Aiudului. Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că "părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei". Oficial, vina era "activitate mistică duşmănoasă" împotriva clasei muncitoare. Iar vina nescrisă a fost credinţa în Dumnezeu.

Valeriu Gafencu, chipul jertfei pentru Hristos

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi!", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dar românii nu i-au trecut încă în calendar, sfinţii temniţelor. În timp ce Rusia a canonizat peste 1.000 de noi martiri ai perioadei comuniste, în frunte cu ţarul Nicolae şi familia sa exterminată de comunişti, noi aşteptăm.



Biserica Ortodoxă Română este mai prudentă în a declara sfinţi, lăsând vremea să arate roadele sfinţeniei acestora. Încet-încet, dincolo de prudenţa eclesială, începe să se manifeste în popor cultul martirilor pentru Hristos din închisorile comuniste. Se fac pelerinaje la locurile unde ei au îndurat o viaţă de chin omenesc, dar plină de dragoste creştină faţă de colegii lor şi faţă de torţionarii lor. Se pictează icoanele lor, se scriu cărţi despre vieţile lor. Există acatistul Sfântului Nou Mucenic Valeriu (Gafencu), dar şi unul al tuturor martirilor din comunism, s-au pictat icoane ale sfinţilor din închisorile comuniste.

La Râpa Robilor de la Aiud, unde erau îngropaţi la comun deţinuţii care îşi dădeau duhul în bătăi şi alte chinuri, s-a ridicat o mănăstire spre pomenirea lor. Osemintele deshumate au fost aşezate într-un osuar al mănăstirii, dar încă nu sunt cinstiţi cu slujbe, nu sunt în racle, pentru că trebuie recunoscut oficial cultul lor. Aceste rămăşite pământeşti au început să facă miracole.

Nu există carte de memorii ale temniţelor comuniste care să nu îl amintească pe Valeriu Gafencu. Cel care a lansat despre el sintagma „sfântul închisorilor" a fost părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii", părintele de la Rohia fiind şi el unul dintre pătimitorii de atunci. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, închis în mai multe rânduri de comunişti, spunea că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu".

ÎPS Bartolomeu Anania afirma că Valeriu era un trăitor „pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste".

Avea 20 de ani în 1941, când a fost arestat şi con­damnat la 25 de ani de temniţă pentru vina de fi avut legături cu Frăţiile de Cruce. Valeriu venea din Basarabia, născut în comuna Sângerei, judeţul Băl­ţi. Tatăl său fusese deputat în Sfatul ţării şi vo­ta­se Unirea Basarabiei cu România în 1918, iar la ocu­pa­rea Basarabiei de ruşi, şi-a adus familia în Ro­mânia, iar el s-a întors la Chişinău, din patriotism. A fost deportat în Siberia, unde a murit după un an.

Valeriu a absolvit liceul în Chişinău, apoi a devenit student în Drept la Iaşi. În acei ani de frământări, când din Occident venea spectrul războiului, iar din Răsărit ameninţa comunismul, tineretul căuta şi alte soluţii. Aşa s-a născut organizaţia Frăţiile de Cruce, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi tinerilor. Valeriu era unul dintre cei care aderaseră la aceasta.

Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine, scrie despre Gafencu: „El avea o orientare şi atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau (...). În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă".

În închisoare, Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, a avut lecturi teologice, a făcut cercetări ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, s-a adâncit în rugăciune. În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii ceva mai lejere, întemniţaţii aveau voie să meargă la capela închisorii duminica. Aşa se face că s-a creat acolo o adevărată „lavră" monahală. Dacă înainte de a intra în închisoare

Valeriu Gafencu era un om credincios, în detenţie a devenit un adevărat trăitor al ortodoxiei. Era atât de preocupat de starea sa lăuntrică, încât pe mulţi îi şoca.

Programul zilnic al lui Valeriu Gafencu era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea metanii, în funcţie de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti", povesteşte Ianolide.


Viaţa „călugărească" de la Galda

În 1943, Valeriu a fost izolat în „zarcă" - o secţie specială unde deţinuţii erau obligaţi să stea de la ora 5:00 dimineaţa la 10:00 seara în picioare sau pe marginea patului, chiar dacă erau bolnavi. Nu aveau asistenţă medicală, era întuneric, iar raţia de lemne: trei surcele. Gh. Andreica în memoriile sale despe Aiud îşi amintea: „Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de gheaţă".

În 1945-1946 au fost aduşi la Aiud şi „criminalii de război".
Chiar dacă aceştia nu erau nişte creştini trăitori, Valeriu a început să le vorbească despre Dumnezeu, să mediteze asupra rugăciunii Tatăl Nostru şi asupra altor teme creştine. „Am cunoscut atunci în Aiud toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS", scria Ianolide. Un bătrân ofiţer avea să vină peste trei ani să îi mulţumească lui Valeriu pentru că i-a deschis ochii spre credinţă.

Din destăinuirile lui Ianolide mai aflăm:
„În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oa­re­care libertate. Munca era epuizantă, mâncarea in­su­ficientă. Ţara se socializa. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dum­ne­zeu (...). Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dea­luri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se ră­pit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în si­ne, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu în­sufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dum­­nezeu".

În 1948, un politruc sovietic a venit să-l ducă în URSS pe Valeriu cu pretextul că acesta este originar din Basarabia, dar el a răspuns că ade­vă­­­­rata libertate a lui este în suflet.

Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată". În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura, iar când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte şi în suflet.

În toamna lui 1949, Valeriu Gafencu a avut o primă criză de hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar şi a căzut la pat. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
În mărturiile consemnate de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa (Alba), în cartea „Sfântul închisorilor", găsim un episod vrednic de Vieţile Sfinţilor. Dacă era numai această întâmplare, şi Valeriu Gafencu tot ar fi fost un sfânt.

Valeriu Gafencu şi-a dăruit medicamentele care l-ar fi salvat unui evreu. Familia îi trimisese lui Leonida Stratan, un coleg de detenţie, streptomicina salvatoare şi de care ar fi avut nevoie toţi cei de acolo. Acesta se mai însănătoşise puţin şi a hotărât să i-o dea lui Valeriu. La rândul lui, deşi bolnav, el a dat-o lui Richard Wurmbrand, care era plin de puroi şi de caverne în plămâni. Acesta s-a salvat, fiind atât de emoţionat de gestul colegului pe moarte, încât ar fi vrut să treacă la ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. A povestit însă în scris despre fapta salvatorului său, pe care îl consideră un sfânt.

Valeriu i-a povestit lui Ianolide că i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că ea este dragostea lui şi să aibă credinţă tare în Hristos Domnul. Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi. Şi-a cunoscut sfârşitul cu două săptămâni înainte.

Grăitoare pentru întreaga lui viaţă sunt ultimele cuvinte: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea, o misiune sfântă. În măsura în care voi putea, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. (...) Ateismul va fi învins, dar fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!".

A fost îngropat cu o cruciuliţă de argint în gură, cum i-a fost dorinţa, pentru a fi recunoscut vreodată când îl vor dezgropa. Deocamdată, trupul lui zace neştiut într-o groapă comună la Târgu-Ocna.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952. Sperăm să îl putem chema în rugăciuni drept Sfântul Mucenic Valeriu.


Notă: Publicat în Jurnalul Naţional, acesta este primul articol din noua mea rubrică Sfinţii închisorilor.

Manuela Golescu, o voce pentru poemele scrise de Zorica Laţcu Teodosia

Voce în slujba frumosului


Iubitorii de poezie religioasă au parte de o reală bucurie prin editarea CD-ului "Luminile iubirii" în rostirea Manuelei Golescu.

Frumoasa actriţă nu este la prima acţiune de acest gen, CD-ul fiind continuarea celui intitulat "Te port în mine", după titlul unui poem al aceleiaşi poetei Zorica Latcu.

Faptul că Manuela Golescu, frumoasa şi talentata actriţă şi realizatoare de televiziune, este atrasă de poezia religioasă trădează de fapt apropierea sa de valorile creştinismului şi chiar credincioşia sa. Nu putem decât să ne bucurăm de acest "dar de suflet", cum îl numeşte ea pe coperta interioară a CD-ului. Şi cum am putea să nu ne bucurăm, când auzim rostirea unor versuri ca acestea, absolut superbe, închinate Maicii Sfinte: "Bucură-te, leagăn alb de iasomie,/ Către care-n roiuri fluturii coboară,/ Bucură-te, raza stelei din vecie,/ Bucură-te, Maică pururea Fecioară,/ Dulcea mea Marie". (Filă din Acatist)

REDESCOPERITE. Selecţia poemelor a fost făcută de marele admirator al versurilor Maicii Teodosia, părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. De altfel, părintele este primul care a readus în atenţie scrierile Maicii Teodosia Laţcu imediat după 1989, prin recitarea unor poeme la conferinţele şi întâlnirile cu publicul. Poemele în cauză au fost interzise pe vremea comunismului, iar ieşirea lor din nou la lumină în 1990 a coincis cu plecarea autoarei la cele veşnice.

Pr. Cornel Toma scria pe coperta volumului "Poezii" de Zorica Laţcu Teodosia (Ed. Sophia, 2000): "A asculta poeziile Maicii Teodosia Laţcu înseamnă a înota în lumină, a te îmbăta de fericire, a rămâne uimit în faţa tainei iubirii şi a frumosului divin".

Vocea actriţei este însoţită de acordurile create şi interpretate de Radu Miculiţa la chitară, iar înregistrarea a fost făcută în Izoblue Studio, calitatea fonică fiind ireproşabilă.

În 1997, Manuela Golescu a creat Fundaţia Culturală "Golescu" prin ale cărei proiecte promovează valorile culturale şi spirituale româneşti. Actriţa, care a jucat alături de nume mari ale scenei româneşti, dar şi străine, s-a dedicat în ultimii ani televiziunii, fiind moderatoarea şi realizatorea emisiunii "Extraordinarul de fiecare zi" la Senso TV şi moderatoarea talk-show-lui "Credinţă & Celebritate" la Pax TV. CD-ul "Luminile iubirii" conţine 23 de poeme ale poetei Zorica Laţcu, intrată în monahism sub numele de Teodosia.

CD-ul se găseşte de vânzare la Librăriile Sophia şi la alte centre de carte religioasă.

Memorie de elefant

Ca să nu uit ce voiam să fac cu această poză m-am pozat lângă elefant şi a lui memorie. În Natural History Museum din Londra, în 2007. Ce vremuri... Aş putea spune: oare când a fost asta?

Recenzii la Arlechini intr-o padure salbatica, editura Vinea, 1995

Gheorghe Istrate, prefaţă 

Disperare luminoasă

Pe poeta Daniela Şontică am cunoscut-o puţin, dar memorabil – şi întotdeauna în contexte culturale. O felină agilă, lucidă şi neîncrezătoare, mereu la pândă şi gata a se retrage în abisul unui cuvând nerostit; totdeauna însoţită de penumbra unei tristeţi greu voalate; alteori, contrariată de ea însăşi, părăsea brusc formula feminităţii delicate, clasicizate, zvâcnind, absolut firesc, într-o postură rebelă, băieţoasă şi fermecătoare, de-o vârstă cu tinereţea ei de acum.
Acesta este portretul-eboşă al poetei. Adică aproximativ.
Poezia ei este şi mai greu greu de atins. Fiindcă e fiinţa de dincolo de fiinţă – amândouă aflate într-o rudenie strictă şi “demascatoare”.
Secretul poeziei Danielei Şontică este tocmai refuzul “autodemascării”. E vorba aici de o pudicitate grav avariată. Pe dedesuptul discursului ei liric, care totdeauna s-ar fi dorit pletoric, survine o cezură de urgenţă care fragmentează voit celebrarea rostirii, închizând-o în ţipătul negru şi înăbuşit al unei disperări insingurate. Poeta provoacă perpetuu, aproape sacerdotal, un scurt-circuit pe traseul ideii, pe care o retrage într-un spaţiu al “incomunicării”.
Refuzându-şi, cu urechile perfect ciulite, orice slăbiciune sentimentală, poeta deghizată în “soldat” (vezi excelentul poem Monolog), are obsedanta idee de a provoca nimicul de deasupră-i, pentru a decupa, salvator, perla sufletului periclitat de presiunile umilitoare ale existentului. Ea declanşează astfel un imperios ritual – fiindcă poetul are întâlnire cu ora exactă a lumii (“Mai repede, soldat, să prindem/ ora exactă şi fluxul oceanului cosmic./ Chiar crezi că se moare la cursele de viteza luminii?”).
Poezia Danielei Şontică nu are „feminitate”. Rarele ei accente de disperare luminoasă, ce amintesc de euritmiile Magdei Isanos (vezi Singurătate), sunt dovezi inteligente ale transcrierii unui dialog „în absenţă”, ale unei singurătăţi rănite. Fiindcă o mare absenţă (erotică?!) planează cu aripa ei de plumb bacovian (vezi Tablou) peste lirica acestei poete cu tonalităţi grave.
Uneori, semn al maturităţii creatoare, are puterea de a se retrage în sintagme lirice memorabile (Hemografie: “Pe ziduri/ insecte mult mai efemere/ dau autografe cu sângele meu...”).
 Ştiind-o aproximativ, umbra melopee a Danielei Şontică sper să nu dezmintă, decât „foarte puţin”, acest chenar de încăpăţânată devoţiune buzoiană.