Gheorghe Istrate, prefaţă
Disperare luminoasă
Pe poeta Daniela Şontică am cunoscut-o puţin, dar memorabil – şi întotdeauna în contexte culturale. O felină agilă, lucidă şi neîncrezătoare, mereu la pândă şi gata a se retrage în abisul unui cuvând nerostit; totdeauna însoţită de penumbra unei tristeţi greu voalate; alteori, contrariată de ea însăşi, părăsea brusc formula feminităţii delicate, clasicizate, zvâcnind, absolut firesc, într-o postură rebelă, băieţoasă şi fermecătoare, de-o vârstă cu tinereţea ei de acum.
Acesta este portretul-eboşă al poetei. Adică aproximativ.
Poezia ei este şi mai greu greu de atins. Fiindcă e fiinţa de dincolo de fiinţă – amândouă aflate într-o rudenie strictă şi “demascatoare”.
Secretul poeziei Danielei Şontică este tocmai refuzul “autodemascării”. E vorba aici de o pudicitate grav avariată. Pe dedesuptul discursului ei liric, care totdeauna s-ar fi dorit pletoric, survine o cezură de urgenţă care fragmentează voit celebrarea rostirii, închizând-o în ţipătul negru şi înăbuşit al unei disperări insingurate. Poeta provoacă perpetuu, aproape sacerdotal, un scurt-circuit pe traseul ideii, pe care o retrage într-un spaţiu al “incomunicării”.
Refuzându-şi, cu urechile perfect ciulite, orice slăbiciune sentimentală, poeta deghizată în “soldat” (vezi excelentul poem Monolog), are obsedanta idee de a provoca nimicul de deasupră-i, pentru a decupa, salvator, perla sufletului periclitat de presiunile umilitoare ale existentului. Ea declanşează astfel un imperios ritual – fiindcă poetul are întâlnire cu ora exactă a lumii (“Mai repede, soldat, să prindem/ ora exactă şi fluxul oceanului cosmic./ Chiar crezi că se moare la cursele de viteza luminii?”).
Poezia Danielei Şontică nu are „feminitate”. Rarele ei accente de disperare luminoasă, ce amintesc de euritmiile Magdei Isanos (vezi Singurătate), sunt dovezi inteligente ale transcrierii unui dialog „în absenţă”, ale unei singurătăţi rănite. Fiindcă o mare absenţă (erotică?!) planează cu aripa ei de plumb bacovian (vezi Tablou) peste lirica acestei poete cu tonalităţi grave.
Uneori, semn al maturităţii creatoare, are puterea de a se retrage în sintagme lirice memorabile (Hemografie: “Pe ziduri/ insecte mult mai efemere/ dau autografe cu sângele meu...”).
Ştiind-o aproximativ, umbra melopee a Danielei Şontică sper să nu dezmintă, decât „foarte puţin”, acest chenar de încăpăţânată devoţiune buzoiană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu