Daniel Tomescu, om cu aureola necautata

Pe Daniel Tomescu îl ştiu de mult, să tot fie vreo 10 ani, dacă nu mai mult, de când, dimineaţa în drum spre Casa Presei îi vedeam siluleta uşor şchiopătând. Ştiam că e el pentru că mi-era cunoscut de la televizor, de când era un tânăr actor de-o prezenţă fermecătoare şi care ar fi avut şanse să fie unul dintre cei mai mari actori ai noştri dacă accidentul din tinereţe nu i-ar fi afectat un picior ce a necesitat protezarea. În orice caz, defectul de la picior l-a îndepărtat de platouriule de filmare şi de scândura scenei. L-a împins în schimb spre câmpul de bătaie al jurnalisticii. A făcut şi muncă de teren la început, dar sănătatea nu i-a permis, şi atunci s-a retras în “anonimatul” conducerii ziarelor. A făcut parte câţiva ani buni, imediat după 1989, din stafful diverselor redacţii. A fost, cum spunea Grigore Cartianu, „mâna dreaptă a lui Ion Cristoiu” la „Zig Zag", „Expres Magazin" şi „Evenimentul zilei". Apoi a lucrat la „Gardianul", „Jurnalul Naţional" şi „Adevărul".
În redacţia ziarului „Lumina” a venit în urmă cu un an şi a dorit să fie reporter colaborator. A scris reportaje duioase dar nu lacrimogene de la diverse mănăstiri şi a făcut câteva interviuri reuşite cu mari actori care au trecut rampa credinţei.
De fiecare dată când venea în redacţie, mă uimea cu bunul lui simţ şi cu uriaşa-i discreţie. Iar discreţia lui am constatat-o şi mai bine ieri, când am vrut să găsim o poză de-a lui s-o publicăm în ziar odată cu textul despre moartea sa. Cât este internetul de mare, n-am găsit decât o biată poză făcută de cine ştie ce coleg... Nici biografie nu avea pe site-ul actorilor, imbd, nici pagină de facebook nu-şi făcuse, nimic.


Mă bucuram sincer că puteam să vorbesc cu un om de o asemenea calitate sufletească. Era fericit de-a dreptul că unica lui fiică se călugărise, iar la ultima întâlnire, dacă nu mă înşel, un pic înainte de ultimul Crăciun, mi-a povestit chiar despre tunderea ei în monahism. Apoi m-a sunat din spital pe la începtul lui ianuarie, spunându-mi de leucemia galopantă, după ce hepatita C îl cotropise cu câţiva ani înainte. Era însă optimist, nu credea că va muri. Faţă de el am rămas cu o datorie suspendată, neîmplinită: îmi propusesem să-l vizitez la spital şi n-am apucat s-o fac!
Era departe de lumeasca poleială de la care atât de puţin ne abţinem noi în lumea de azi. Şi era, totuşi, un om care visase să fie un mare actor, care devenise şi un mare jurnalist! A lăsat în urmă lucruri valoroase, o imagine aureolată, şi un mare gol, totuşi. A plecat cam repede dintre noi.
Fie ca Domnul să-l aşeze în cereasca Sa bunătate şi lumină, unde gloria de aici oricum nu contează, ba chiar împiedică!

PS. Am fost la capataiul sau cu inca doi colegi de la Lumina. Acolo, am aflat si ceea ce nimeni nu stia sigur, varsta, implinise fix 60 de ani cu o zi inainte sa moara. A vorbit cu sotia, se aratase optimist si increzator, adica nu trada nimic din ceea ce a urmat sa faca peste 15 minute de la plecarea acesteia din salon. Stop cardio-resipirator. O grabea sa plece mai repede sa n-o prinda seara pe drum... Simtea ca va muri si a vrut sa fie singur. Se spovedise cu o zi sau doua inainte, se impartasise. Se pare ca traia totusi complexul ca nu fusese un mare actor. Insa fiica lui i-a soptit acum: "Tata, ai fost de Oscar! Uite ce bine ti-ai jucat rolul, n-am banuit nimic"...