Omul cu bisturiul, personaj de serial

În ultima vreme, trei seriale de televiziune au avut un succes extraordinar la public: "Spitalul de urgenţă", "Doctor House" şi "Anatomia lui Grey". Toate trei reflectă cu precizie chirurgicală universul spitalului: bolile pacienţilor şi ştiinţa doctorilor, aflaţi de o parte şi de alta a firului atât de subţire care desparte sănătatea de boală şi viaţa de moarte. Această aplecare a marelui public asupra lumii pline de suferinţă, de temeri şi de multe ori de ireversibila întâmplare a morţii poate fi ciudată sau pe deplin explicabilă, depinde cum te situezi. Balanţa înclină favorabil spre faptul că trăim într-o lume în care, în materie de orice artă (inclusiv a filmului), s-a spus şi s-a făcut cam tot ce se putea, iar de aici, concluzia că aceste seriale nu sunt nimic mai mult decât nişte găselniţe şi nişte priviri cu lupa asupra unui domeniu specializat, neexploatat până acum. Atracţia faţă de suferinţă nu este nici mai mică, nici mai mare astăzi faţă de ieri. În general, oamenii nu se bucură de suferinţele semenilor. Noutatea filmelor amintite - şi cred că nu se supără nimeni dacă aduc în discuţie un subiect ce la prima vedere pare frivol - constă în umanismul cu care sunt realizate. Poate că avem multe de reproşat culturii americane ce a invadat şi a uniformizat anumite valori la nivel global, dar nu le putem contrazice americanilor şi nici depăşi talentul de a face film. Iar dacă reuşesc să ţină cu sufletul la gură milioane bune de telespectatori prin serialele despre lumea medicală este tocmai pentru că s-au priceput de minune să aducă în prim-plan lucruri foarte detaliate despre boli şi metode de vindecare, dar şi să ne arate în paralel vieţile pacienţilor cu frământările şi uneori cauzele suferinţelor lor, şi mai ales poveşti despre vieţile medicilor. Este interesant să ştii că te operează un chirurg eminent, însă este liniştitor să vezi că şi el are sentimente, că în viaţa de după orele de spital are de rezolvat lucruri banale sau are de purtat povara cine ştie cărei amintiri din trecut. Şi chirurgii sunt oameni, cu toate că acolo în spital, dacă nu ai nădejdea tare sau nu ai credinţa în Adevăratul Doctor, poţi să îi consideri nişte mici dumnezei. Tu, om de rând, care nu ai studiat medicina, poţi afla din astfel de filme că există boli incredibile şi înţelegi mai concret cât de importantă este intervenţia la timp a omului cu bisturiul. Uneori îţi doreşti să existe mai multe episoade în care să fie explicit faptul că oricât de geniali ar fi doctorii, viaţa este de la Dumnezeu. Dar într-o lume atât de obişnuită cu lucrurile care se rezolvă numai cu ajutorul ştiinţei sau "inexplicabil" prin metode alternative, tot e ceva şi faptul că auzi replici de genul: "medical am încercat tot ce se putea, de acum depinde de rugăciunile dvs.". Mai sunt şi episoade în care ţi-ai dori să nu fie promovată homosexualitatea ca un lucru normal, iar relaţiile extraconjugale să nu mai fie atât de firesc îndreptăţite. Dincolo de toate însă, serialele din lumea spitalelor au darul de a deschide mai mult ochii telespectatorilor spre ceea ce au mai de preţ, sănătatea lor, şi s-o considere într-adevăr un dar de la Dumnezeu.

Bucuria Invierii o traim dupa straduinta noastra

Învierea Domnului, ca eveniment unic în istorie şi ca eveniment repetabil în fiecare duminică, iar în sens lărgit în fiecare Sfântă Liturghie, umple inimile credincioşilor de bucuria cea mai presus de cuvinte. Deşi multe cuvinte s-au spus despre aceasta, avem mereu nevoie să auzim altele şi altele până la sfârşitul veacurilor. Întru această dorinţă de mereu înnoire a bucuriei ce o revarsă "praznicul praznicelor", am cerut cuvânt de folos şi cuvinte de luminare de la părintele profesor Vasile Mihoc, cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.


Părinte profesor, de ce este sărbătoarea Sfintelor Paşti cea mai mare dintre toate?

"Praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor", aşa este, într-adevăr, marea sărbătoare a Învierii Domnului. Căci prin Învierea din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu numai că a biruit El Însuşi puterile întunericului şi moartea însăşi, dar El a realizat această biruinţă şi pentru noi toţi. Prin Învierea Sa cea de a treia zi, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. "Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce... Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruinţe a lui Hristos..." (Sf. Nicolae Velimirovici).

Ar trebui să ne bucurăm de Învierea Domnului în fiecare duminică, ştiind că în "ziua cea dintâi a săptămânii" prăznuim de fiecare dată Învierea. Cu toate acestea, pe parcursul anului mai slăbeşte din bucuria pe care o trăim în noaptea Învierii. Unde greşim?

Dacă ne trăim în mod viu credinţa, bucuria şi lumina Învierii ne însoţesc permanent, chiar în situaţii de necaz şi încercare. Ba chiar, uneori, şi mai adânc în aceste situaţii de necaz şi încercare, avându-L pe Hristos Cel înviat şi preamărit alături de noi, El participând biruitor la suferinţele noastre. Celebrarea acestei luminoase bucurii a Învierii o avem, într-adevăr, în fiecare duminică şi, de fapt, în fiecare Sfântă Liturghie. Iar dacă ne şi împărtăşim cu vrednicie - ceea ce credinciosul este chemat să şi facă, la fiecare Sfântă Liturghie, căci de fiecare dată Mântuitorul Însuşi ne invită la masa Sa -, atunci sărbătoarea Învierii ne va însoţi permanent. Slăbeşte bucuria Învierii la cei care nu păstrează această strânsă legătură cu Sfânta Liturghie şi care se apropie rar - unii, vai, atât de rar! - şi/sau cu nevrednicie de Sfântul Potir. Unii ca aceştia nu au adevărata bucurie nici de Sfintele Paşti. Veselia Paştilor lor este una pur pământească, iar nu duhovnicească şi mântuitoare.

Bucuria sărbătorii Învierii este însă unică mai ales datorită pregătirii pentru ea, pe care ne-o oferă timpul Sfântului Post, culminând cu Săptămâna Mare. Pe măsura purificării noastre prin post, prin rugăciune şi prin fapte bune, adică pe măsura acestei pregătiri pe care ne-o prilejuieşte Postul Mare, va fi şi bucuria de care ne bucurăm la sărbătoarea Învierii. Unică este, de asemenea, bucuria sărbătorii Învierii prin rânduiala deosebită a sfintelor slujbe şi prin nepământeana lor frumuseţe şi măreţie.

În perioada pascală auzim la slujbă rostindu-se: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!" Care sunt limitele acestei bucurii şi veselii, având în vedere că nu toţi înţelegem la fel lucrurile? Cum vrea Domnul să fie bucuria noastră?

Prin acest stih din Psalmi pe care-l auzim la slujba Învierii, sărbătoarea Sfintelor Paşti, Domnul ne cheamă la bucuria adevărată, care este cea duhovnicească, iar nu la o bucurie a "trupului", în sensul negativ pe care "trupul" îl are în Sfânta Scriptură, definind omul redus la trebuinţele şi la plăcerile sale trupeşti. Este adevărat că pentru mulţi oameni de astăzi - mă refer la cei care nu-şi cinstesc numele de creştini, ca unii care nu înţeleg şi să participe la harul Mântuitor al lui Hristos, intrând în bucuria şi în exigenţele Împărăţiei Sale - pregătirea pentru Paşti se reduce la ceea ce înţeleg ei să ofere "trupului": mâncare, băutură, distracţii lumeşti, petreceri deşănţate etc. Unii cred că acestea fac bucuria sărbătorii. Nedescoperind-o pe cea adevărată, "bucuria" lor este foarte limitată şi înşelătoare, ba chiar este opusul bucuriei adevărate. Pentru credincioşi însă, bucuria sărbătorii Învierii este de negrăit şi, ca să mă refer la "limitele" din întrebare - dar într-un sens diferit, întrebarea având în vedere "bucuria şi veselia" trupului - această bucurie este fără limite. Într-adevăr, în ce priveşte măreţia harului revărsat în lume de Hristos prin biruinţa Sa asupra morţii, nu există limite. Totul e dumnezeiesc şi de necuprins în preamărirea lui Hristos prin Patimi şi Înviere şi în harul pe care aceasta o revarsă asupra lumii. Limitele sunt la noi, la neputinţa şi nevrednicia noastră în a participa la plinătatea slavei şi a harului lui Hristos.

Dar, aşa cum spuneam, cred că întrebarea are în vedere "bucuria şi veselia" trupului şi în ce măsură acestea trebuie limitate de Paşti. Chiar pentru cei râvnitori şi postitori există pericolul ca, după Postul Mare, să se lase prea mult în voia trupului, dedulcindu-se necuvenit cu cele pământeşti. Înfrânarea este virtutea care se cuvine să ne însoţească permanent, nu numai în post. Mântuitorul ne avertizează cu aceste cuvinte: "Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste" (Luca 21, 34). Citim în Pateric: "Zis-a un bătrân: fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului, deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerita înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor". Şi alt cuvânt paterical: "Zis-a iarăşi: fiilor, trebuie ca noi mai mult cu cuvintele cele dumnezeieşti să ne hrănim şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi să prăznuim, nu numai pântecele să-l hrănim şi să-l săturăm şi de suflet să nu purtăm grijă, ci duhovniceşte să prăznuim veselindu-ne".

Unii creştini care s-au străduit să ţină întregul Post al Sfintelor Paşti s-ar putea simţi nedreptăţiţi de cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care îi cheamă pe toţi la bucuria pascală, iar pe de altă parte, cei care nu s-au străduit deloc ar putea găsi îndreptăţire faţă de felul lor de a trăi, căci, iată, tot sunt primiţi la masă. Cum trebuie înţeleasă chemarea amintită?

Îndemnul la bucurie ni-l adresează tuturor sărbătoarea Învierii, dar intrăm în harul acestei bucurii pe măsura silinţei noastre. Cei care s-au străduit primesc belşugul darului şi nu au de ce să se socotească nedreptăţiţi. Iar cei care n-au postit şi nu s-au străduit pentru mântuire în timpul postului sunt invitaţi să guste bunătăţile Stăpânului, pentru a prinde gust de viaţa cea duhovnicească. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, prin această chemare adresată tuturor, doreşte să-i deştepte şi pe cei leneşi şi indolenţi din punct de vedere duhovnicesc, ca şi ei, prin pocăinţă, să poată participa la harul sărbătorii. Căci unii ca aceştia, chiar dacă sunt prezenţi la slujba sărbătorii, nu pot participa la măsura adevărată a harului ei fără pocăinţă. Sfinţii Părinţi spun că singura uşă de intrare la Dumnezeu, la harul mântuirii Sale, este pocăinţa. Chemarea aceasta a Sfântului Ioan Gură de Aur şi, de fapt, a Bisericii dreptmăritoare înseamnă, în primul rând, ceea ce spune Sfânta Scriptură, că Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4).

Dincolo de acest adevăr însă, lumina sărbătorii Învierii posedă o dimensiune cosmică, astfel încât ea luminează asupra întregii făpturi. "Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt", cântăm la Înviere. Virtual, întreaga făptură este cuprinsă în lumina şi în harul Învierii. Căci Învierea Domnului inaugurează recrearea lumii, este un nou început al ei. Sfântul Apostol Pavel subliniază acest adevăr când zice, de pildă, că Hristos "este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate" (Col. 1, 18). De aceea, chiar şi necredincioşii au, într-o anumită măsură, bucuria Paştilor. Biserica, prin cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, vrea să-i aducă pe toţi la conştiinţa acestui nou început, pe care şi cei mai puţin credincioşi, împreună cu întreaga creaţie, îl resimt în fiinţa lor.

Sunteţi permanent în legătură cu studenţii la Teologie şi cu tinerii din alte medii sociale. Constataţi acelaşi elan al acestora spre viaţa religioasă, spre trăirea Ortodoxiei aşa cum se întâmpla în primii ani de după 1989?

Statistic sau procentual, cred că situaţia este oarecum aceeaşi, atunci şi acum. Şi imediat după 1989, ca şi acum, au fost destui care s-au entuziasmat mai mult de altceva decât de viaţa religioasă. Mulţi sau toţi s-au entuziasmat de libertate, dar s-a văzut foarte curând că pentru foarte mulţi această libertate a fost deturnată în libertinaj; alţii s-au entuziasmat de posibilitatea de a pune mâna pe averi care nu le aparţineau, de a se îmbogăţi repede şi fără muncă etc.

Libertatea a însemnat însă şi posibilitatea propovăduirii cuvântului mântuitor al lui Hristos, prin carte religioasă, mass-media etc. Ce bucurie, să poţi avea cărţi şi materiale atât de dorite odinioară! S-au publicat atâtea cărţi teologice şi de spiritualitate, atâtea reviste etc., care au pus în faţa ochilor noştri texte excepţionale, la care oricine a putut avea acces cu uşurinţă. Internetul a înlesnit şi mai mult accesul la informaţii şi la texte şi înregistrări cu caracter religios. S-au organizat nenumărate conferinte şi întâlniri cu oameni excepţionali. Toate acestea au creat, desigur, o mare emulaţie între toţi cei care-L iubesc pe Hristos şi care iubesc Biserica Sa, foarte evidentă în primii ani de după 1989.

În prezent, asistăm la o anumită saturaţie, pentru unii. Este vorba de cei cărora li se pare că au văzut, au auzit, au citit totul. În realitate însă, această saturaţie ascunde un mare pericol, acela al "căldicelii" duhovniceşti împotriva căreia ne avertizează mesajul Apocalipsei către Biserica din Laodiceea (Apoc. 3, 15-16).

Putem spune că, între timp, "s-au ales apele": cei superficiali s-au îndepărtat, iar cei serioşi nu numai că au rămas, dar şi-au întărit şi mai mult ataşamentul lor ortodox. În ce priveşte tinerii, problema principală o constituie faptul că România nu mai are tot atât de mulţi tineri ca acum 20 de ani. Scăderea drastică a natalităţii şi emigraţia au făcut ca lipsa tinerilor să devină tot mai acut resimţită. Iar dintre cei pe care-i mai are ţara, un mic procent - nu cred că mai mic decât acum 20 de ani, dar nici mai mare - au preocupări spirituale. Dintre aceştia se disting unii, puţini, desigur, foarte serioşi, care-şi trăiesc şi-şi aprofundează Ortodoxia.

Ce sfat general de viaţă aveţi de oferit tinerei generaţii, crescute în libertate totală de credinţă şi exprimare?

Îndemnul meu este de a ne descoperi şi de a ne folosi spre mântuire această libertate. Şi fiindcă vorbiţi de libertate, cu referire la "libertatea" pe care o propune cadrul politico-social şi mentalitatea vremii, aş aminti aici două cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, amândouă din Epistola către Galateni, în care este vorba de adevărata libertate, cea pe care o avem în Hristos şi pe care trebuie să ne-o apărăm în faţa păcatului atotînrobitor: "Spre libertate ne-a eliberat Hristos; staţi, deci, tari şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei" (Gal. 5, 1); şi: "Căci voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor; numai să nu faceţi libertatea un prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia în iubire" (Gal. 5, 15). Libertatea adevărată, libertatea în Hristos şi în harul unirii cu El - care în Epistola către Romani înseamnă o întreită eliberare, de păcat, de moarte şi de legalismul înrobitor al vechii iconomii religioase (Rom. 5, 12 - 7, 25) - este darul minunat pe care ni-L face Dumnezeu în Hristos şi în Biserica Sa, pentru o existenţă autentică.

Vă rugăm să ne povestiţi câteva amintiri din copilăria Sfinţiei Voastre în legătură cu perioada Deniilor şi a zilelor de Paşti.

Acestea sunt pentru mine amintiri nu numai de neşters, ci determinante pentru întreaga-mi existenţă. Le am mereu în minte. Părinţii noştri, oameni de la ţară, cu o familie mare - eram zece copii - ne-au sădit în suflet, cu multă stăruinţă şi seriozitate, dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, cu tot ce implică aceasta în viaţa practică a oamenilor credincioşi şi cu adevărat trăitori ai Ortodoxiei. Prin ei, mai ales, am primit această minunată zestre - cea mai minunată - a credinţei mântuitoare. Mereu în viaţa mea de familist şi tată de familie, m-am gândit dacă voi putea oferi copiilor mei atâta cât am primit de la părinţi, în ce priveşte dragostea, comuniunea, bucuria şi toate celelalte daruri pe care Mântuitorul Hristos le revarsă în viaţa celor ce-L iubesc şi-L caută cu adevărat.

Copii fiind, noi am avut cu adevărat sărbători, cum văd, îndurerat, că nu mai prea au oamenii astăzi sau, în orice caz, cei mai mulţi dintre ei. Pentru noi, duminica era o sărbătoare care începea de sâmbătă seara, când lucrul era încheiat din vreme, pentru a intra pregătiţi trupeşte şi duhovniceşte în atmosfera de pace, lumină şi bucurie a zilei de sărbătoare. Deja în seara de sâmbătă, după o săptămână de multă şi stăruitoare trudă a tuturor, mari şi mici, ne regăseam împreună, într-o comuniune de negrăit - şi de neuitat -, în harul sărbătorii. Iar această pregătire era infinit potenţată în preajma marilor sărbători, cu postul, cu slujbele Bisericii, cu Spovedania şi Împărtăşirea euharistică.

Deniile, a căror rânduială o puteam atunci pricepe numai în parte, erau totuşi pentru mine atât de extraordinare prin atmosfera unică în care ne scăldau întreaga fiinţă. Iar slujba din noaptea de Înviere, an de an, ca şi cele de la Vecernia din Duminica Învierii ("a doua Înviere"), la care, ca şi în fiecare duminică, mergeam toţi, fără excepţie, mari şi mici, îmi stăruie viu în minte, ca nişte pete de lumină strălucitoare. Îi văd cu ochii minţii pe părinţii mei în hainele lor de sărbătoare, iar noi toţi, copiii, în jurul lor, mergând şi mai ales venind (căci o făceam mai puţin grăbiţi) de la biserică. Părinţii noştri erau tineri şi minunat de frumoşi în hainele lor ţărăneşti de duminică, şi aşa mi-au rămas în minte mereu. Chiar dacă tatăl meu a adormit de mult (acum mai bine de 15 ani) şi chiar dacă mama mea a împlinit acum câteva zile 92 de ani, în mintea mea stăruie chipul lor de atunci, frumos şi luminos, aşa cum erau ei în mijlocul copiilor lor, mergând şi venind împreună la şi de la biserică.

Cât despre ceea ce se petrecea în biserică, ce să mai vorbesc! Pe preoţi nu-i credeam a fi de pe pământ, şi cum de fiecare dată îi găseam la biserică atunci când veneam la slujbă şi tot acolo îi lăsam după terminarea slujbei, îmi imaginam că ei acolo şi trăiesc, neîntrerupt. Deoarece casa noastră era mai aproape de oraş decât de biserica din sat, noi mergeam la o biserică din oraş. Astfel, până destul de târziu nu cunoşteam mai îndeaproape familia preotului şi, cum spuneam, credeam că preotul nu are - şi nici nu trebuie să aibă - o altă casă decât biserica. Acum, la vârsta maturităţii mele preoţeşti, îmi stăruie în inimă ca un ideal dorinţa ca, într-adevăr, biserica să-mi fie casă cât mai mult timp cu putinţă, în fiecare zi.

De aceea, spre sfârşitul anilor de liceu, când mi-am pus problema alegerii facultăţii pe care aveam s-o urmez, toţi credeau că voi alege chimia sau, în orice caz, o ramură a ingineriei. Am avut ezitări numai până când m-am gândit la teologie. Când mi-am oprit gândul asupra posibilităţii de a studia teologia şi de a deveni slujitor al Bisericii, orice îndoială a dispărut. Pe vremea aceea oamenii ştiau destul de puţine despre şcolile teologice existente. Am întrebat pe unii şi pe alţii, chiar pe unii preoţi, şi nu m-au prea desluşit. Atunci am mers la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Seminariştii erau deja în vacanţă. Am găsit acolo însă pe omul atât de ales şi deosebit care a fost şi este părintele Vasile Ignătescu. Dânsul era pe atunci directorul seminarului. M-a primit cu o inimă atât de largă şi de bună şi, cum cărţi nu prea erau, m-a ajutat să am acces la notiţele elevilor săi. Aşa m-am putut pregăti pentru examenul de admitere la Teologie. Era în 1966. Iată, au trecut atâţia ani de atunci!

Dar totul a început prin ceea ce am primit şi am trăit în copilărie, mai ales cu sărbătorile care erau adevărate sărbători. Acolo trebuie căutate înseşi începuturile preoţiei de care m-am învrednicit. Slavă Domnului pentru toate!

Publicat in Ziarul Lumina, 13 aprilie 2012

„Fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu“

Autor: Alexandru Briciu


Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.



Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?

George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?

Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei.

Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei "Pro Vita" şi promovaţi această organizaţie, în special peste hotare. Care este rolul acestei fundaţii şi cât de important este ajutorul oamenilor pentru respectiva comunitate?

Tangenţa mea cu Asociaţia "Pro Vita" a început cu vânzarea de tricouri în folosul copiilor asistaţi de această asociaţie, condusă pe atunci de părintele Nicolae Tănase. Am făcut vizite la Valea Plopului, am ajutat cu ce-am putut, iar la reorganizarea făcută am devenit vicepreşedinte. Mă onorează această poziţie în "Pro Vita", dar mă şi obligă. Rolul ei este să lupte contra avortului şi să ofere alternativă la avort: ajutorul pentru ţinerea sarcinii şi chiar preluarea mamei şi a copilului până îşi rezolvă problemele sociale cu care se confruntă şi care au condus-o la ideea de avort. Nevoile în "Pro Vita" sunt multe şi diversificate, numărul asistaţilor creşte mereu, aşa că se naşte nevoia găsirii de noi căi de a face ca asociaţia să meargă mai departe. De aceea am încercat să le vorbim şi celor din străinătate despre "Pro Vita", şi am făcut bine, am găsit oameni dispuşi să sprijine.

De curând a avut loc gala oficială a Fundaţiei "Mihai Neşu", al cărei ambasador sunteţi. Vorbiţi-ne despre prietenia cu Mihai Neşu şi despre activitatea acestei fundaţii.

Ne cunoaştem de vreo zece ani şi aş putea spune că am crescut împreună, că îmi este mai mult decât prieten şi că îl văd mai degrabă ca pe un frate. Mihai este un om cu suflet mare, cu o educaţie deosebită şi cu valori puternice, iar drept dovadă stau toţi oamenii care îi sunt alături şi se roagă pentru sănătatea lui în urma accidentului suferit anul trecut. Deosebit este faptul că în acest moment de grea încercare el s-a gândit să îi ajute pe cei ce sunt în situaţii asemănătoare lui şi nu beneficiază, în România, de condiţiile şi susţinerea necesară. Astfel a creat Fundaţia "Mihai Neşu" cu sediul în Olanda, având ca scop sprijinul persoanelor cu handicap din România. Faptul că dintr-un scaun electric, folosindu-şi doar inima şi capul, Mihai are dorinţa de a ajuta oameni atât prin intermediul fundaţiei, cât şi prin puterea exemplului personal, mă obligă să îmi pun întrebarea: Oare noi cei sănătoşi fizic putem face la fel?

George Ogăraru, scurtă biografie

George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008. În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.

Radu Bogdan, un personaj de poveste

Radu Bogdan (1920-2011) este unul dintre cei mai mari istorici ai artei, cunoscut mai ales pentru monumentala şi exhaustiva monografie "Ion Andreescu", el fiind, de altfel, cel mai mare cunoscător al operei acestuia. La 11 martie ar fi împlinit 92 de ani. S-a stins din viaţă în august 2011, lăsând culturii române manuscrise şi documente pe care le vom putea cunoaşte abia peste câţiva ani, atât sunt de multe.

Întreaga sa moştenire culturală, Radu Bogdan a lăsat-o prin testament Mădălinei Mirea, doctor în istoria artei, ucenica maestrului în ultimii nouă ani. Întâlnirea dintre cei doi s-a petrecut ca după un scenariu de film memorabil.

"I-am trimis o scrisoare în care îi scriam că îmi doresc să fac o teză de doctorat pe tema expertizei de atribuire în artă, şi credeam cu putere că este singurul om care mă poate ajuta, că aveam nevoie de relaţia maestru-discipol, aşa cum era odinioară. Îl rugam să mă lase să stau în preajma sa ca să învăţ. După ce a primit scrisoarea, mi-a telefonat entuziast: "Doamnă, ard de nerăbdare să vă cunosc, de 50 de ani aştept scrisoarea aceasta!"

I-am devenit discipol şi m-a învăţat răbdarea, lucrul într-o arhivă, documentarea şi tot ceea ce ulterior mi-a fost de ajutor în elaborarea tezei mele de doctorat", povesteşte Mădălina Mirea.

"Radu Bgdan a fost un personaj de poveste. Nu cunosc un mare intelectual român care să nu-l fi frecventat pe Radu Bogdan. La masa la care am stat şi eu lângă Radu Bogdan, au stat toţi oamenii mari ai culturii române: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu... Erau oameni de-ai casei, îi sorbeau cuvintele, mulţi s-au format în proximitatea lui. Asta în ciuda faptului că era şi un om năprasnic, intransigent, cerea multe de alţii, fiindcă şi de la sine cerea".

"Pământul pârjolit"

Când cerceta o temă, făcea totul cu atâta conştiinţă, încât Andrei Pleşu spunea despre el că folosea metoda "pământului pârjolit". S-a ocupat peste 50 de ani de opera şi viaţa lui Ion Andreescu, i-a cunoscut urmaşii, a citit totul despre el. Odată, căutând un tablou de Andreescu, a aflat că fusese dăruit de Gheorghe Gheorghiu-Dej lui Iosip Broz Tito, şi a cerut aprobare să-l vadă în fosta Iugoslavie. Nu i-au dat voie. În afară de acest tablou, a văzut "cu ochii lui" toate cele 230 de lucrări autentice ale lui Andreescu şi cele în jur de 700 de falsuri. "Uneori mergea şi la tribunal să asiste la procese de partaj care aveau ca miză vreun tablou de Andreescu", mai spune Mădălina Mirea.

Radu Bogdan a mai fost interesat şi de Nicolae Grigorescu, descoperind că era cu cel puţin doi ani mai în vârstă decât se credea. A realizat monografiile artiştilor Teodor Aman şi Georgeta Năpăruş şi a avut preocupări legate de cimitirul vechi de la Săpânţa, despre care a lăsat o carte în manuscris, care va fi publicată curând.

Prieten cu mari oameni de cultura



Cu scriitorul Elia Ehrenburg, 1945

Radu Bogdan a avut preocupări şi pentru arta internaţională. A cercetat pictura lui Gaspar David Friedrich şi a fost la o conferinţă în Germania, unde a expus viziunea sa despre acesta. Avea o mare dorinţă de a împărtăşi ideile şi descoperirile sale celor care puteau fi la o anume cuprindere spirituală, astfel încât a purtat o bogată corespondenţă, pe zeci de ani, cu mari personalităţi internaţionale: Gisèle Freund, Marc Chagall, André Lothe, Albert Skira, Bernard Berenson, Don Bialostosky, Jean Tinguely.

Acuzat pe nedrept că ar fi pactizat cu comuniştii, parcursul său a fost unul mai degrabă plin de perseverenţă şi muncă, nu de profit de pe urma regimului. Mădălina Mirea: "A absolvit Colegiul de Conductori Arhitecţi, a intrat la ziarul "Scînteia", apoi la Radio, unde realiza emisiuni din sfera artei. În 1947, după plecarea regelui Mihai I, a fost invitat să facă parte din comisia de inventariere a Castelului Peleş. El s-a ocupat de documente, iar alţi peste 30 de specialişti de celelalte bunuri. Renumele fiindu-i în plină consolidare, George Oprescu
l-a luat la Institutul de Istoria şi Teoria Artei. În perioada dezgheţului cultural, prin 1968-1973, a putut să meargă în străinătate pentru a studia temele dorite, iar lucrurile stăteau cam aşa: îi dădeau voie să însoţească o delegaţie română care mergea în Italia, iar el rămânea acolo şi nu se mai întorcea două luni! Cerceta cât putea de mult. Erau probleme cu cei de la Academie, dar domnul Răzvan Theodorescu, care era director administrativ la institut, pleda pentru el, asigurându-i pe toţi că Radu Bogdan se va întoarce în ţară, n-a rămas decât pentru a studia ceva. La întoarcere era penalizat, dar nu mai conta".

O arhivă pe măsura personalităţii

"În 2004, de ziua mea, mi-a dat volumele monografiei "Ion Andreescu", iar ca dedicaţie îmi scria că îmi încredinţează mie grija pentru posteritatea sa, "dacă va fi totuşi să aibă vreuna". În viaţă fiind, mi-a dat dosarele cu Andreescu". Aşa a ajuns Mădălina Mirea moştenitoarea lui Radu Bogdan! O moştenire care a dus la bucuria de a cerceta nu doar un om, ci o echipă, totul sub frontispiciul Fundaţiei "Radu Bogdan", al cărei membru fondator este soţia Dalia Bogdan, iar preşedinte Mădălina Mirea.

Sunt patru mari direcţii de cercetat în bogatele documente lăsate în urmă de istoricul de artă: arhiva Ion Andreescu; articole, studii, cercetări despre diverşi artişti; corespondenţa în limbile română, germană, franceză; memorii, note şi fotografii de călătorie. În manuscris se află şi o carte numită "Garoafa socialist-realistă", în care istoricul de artă explică perioada de echivoc al începuturilor comunismului la noi, în care istoricii şi criticii de artă şi-au dat seama că limbajul de lemn ce li se inocula nu mai acoperea nimic din conceptele lor.

În încheiere, cuvintele Mădălinei Mirea prevestesc ceva luminos: "Sper să recuperez posteritatea lui Radu Bogdan aşa cum se cuvinte, să arăt ce mare contribuţie a avut în cultura română!"

Mădălina Mirea, scurtă biografie

Născută în 1974, la Constanţa, Mădălina Mirea a venit în Bucureşti la 18 ani, unde a studiat mai întâi Literele, în care are licenţă şi master. A absolvit apoi Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, a avut o bursă în Egipt pentru studierea artei copte creştine. Este doctor în istoria artei, fiind expert în iconografie creştine. A scris albume, cataloage, articole de istorie şi critică de artă. S-a ocupat, printre altele, de recenta ediţie a Salonului naţional de artă decorativă de la Muzeul Cotroceni. Este căsătorită, şi are doi băieţi: Aaron-Tudor (8 ani) şi Iosif-Matei (5 ani).
Fotografii din arhiva Fundatiei "Radu Bogdan"

Daniel Tomescu, om cu aureola necautata

Pe Daniel Tomescu îl ştiu de mult, să tot fie vreo 10 ani, dacă nu mai mult, de când, dimineaţa în drum spre Casa Presei îi vedeam siluleta uşor şchiopătând. Ştiam că e el pentru că mi-era cunoscut de la televizor, de când era un tânăr actor de-o prezenţă fermecătoare şi care ar fi avut şanse să fie unul dintre cei mai mari actori ai noştri dacă accidentul din tinereţe nu i-ar fi afectat un picior ce a necesitat protezarea. În orice caz, defectul de la picior l-a îndepărtat de platouriule de filmare şi de scândura scenei. L-a împins în schimb spre câmpul de bătaie al jurnalisticii. A făcut şi muncă de teren la început, dar sănătatea nu i-a permis, şi atunci s-a retras în “anonimatul” conducerii ziarelor. A făcut parte câţiva ani buni, imediat după 1989, din stafful diverselor redacţii. A fost, cum spunea Grigore Cartianu, „mâna dreaptă a lui Ion Cristoiu” la „Zig Zag", „Expres Magazin" şi „Evenimentul zilei". Apoi a lucrat la „Gardianul", „Jurnalul Naţional" şi „Adevărul".
În redacţia ziarului „Lumina” a venit în urmă cu un an şi a dorit să fie reporter colaborator. A scris reportaje duioase dar nu lacrimogene de la diverse mănăstiri şi a făcut câteva interviuri reuşite cu mari actori care au trecut rampa credinţei.
De fiecare dată când venea în redacţie, mă uimea cu bunul lui simţ şi cu uriaşa-i discreţie. Iar discreţia lui am constatat-o şi mai bine ieri, când am vrut să găsim o poză de-a lui s-o publicăm în ziar odată cu textul despre moartea sa. Cât este internetul de mare, n-am găsit decât o biată poză făcută de cine ştie ce coleg... Nici biografie nu avea pe site-ul actorilor, imbd, nici pagină de facebook nu-şi făcuse, nimic.


Mă bucuram sincer că puteam să vorbesc cu un om de o asemenea calitate sufletească. Era fericit de-a dreptul că unica lui fiică se călugărise, iar la ultima întâlnire, dacă nu mă înşel, un pic înainte de ultimul Crăciun, mi-a povestit chiar despre tunderea ei în monahism. Apoi m-a sunat din spital pe la începtul lui ianuarie, spunându-mi de leucemia galopantă, după ce hepatita C îl cotropise cu câţiva ani înainte. Era însă optimist, nu credea că va muri. Faţă de el am rămas cu o datorie suspendată, neîmplinită: îmi propusesem să-l vizitez la spital şi n-am apucat s-o fac!
Era departe de lumeasca poleială de la care atât de puţin ne abţinem noi în lumea de azi. Şi era, totuşi, un om care visase să fie un mare actor, care devenise şi un mare jurnalist! A lăsat în urmă lucruri valoroase, o imagine aureolată, şi un mare gol, totuşi. A plecat cam repede dintre noi.
Fie ca Domnul să-l aşeze în cereasca Sa bunătate şi lumină, unde gloria de aici oricum nu contează, ba chiar împiedică!

PS. Am fost la capataiul sau cu inca doi colegi de la Lumina. Acolo, am aflat si ceea ce nimeni nu stia sigur, varsta, implinise fix 60 de ani cu o zi inainte sa moara. A vorbit cu sotia, se aratase optimist si increzator, adica nu trada nimic din ceea ce a urmat sa faca peste 15 minute de la plecarea acesteia din salon. Stop cardio-resipirator. O grabea sa plece mai repede sa n-o prinda seara pe drum... Simtea ca va muri si a vrut sa fie singur. Se spovedise cu o zi sau doua inainte, se impartasise. Se pare ca traia totusi complexul ca nu fusese un mare actor. Insa fiica lui i-a soptit acum: "Tata, ai fost de Oscar! Uite ce bine ti-ai jucat rolul, n-am banuit nimic"...

Mogosoaia, locul unde a murit... cel mai iubit dintre pamanteni

Multi dintre scriitorii nostri, inainte de 1989, puteau sa locuiasca in vila de creatie de la Palatul Mogosoaia, pentru a scrie. Aici a scris Marin Preda multe dintre cartile sale. Din pacate, tot aici, autorul nascut la Silistea-Gumest in 1922 si-a gasit sfarsitul intr-un mod suspect, la 16 mai 1980.


Iar aceasta este chiar camera lui Marin Preda.

(Fotografii de Ioan Grigore)

Maica Domnului japoneza

Neputinta, brand de tara

Colega Andrea Caprescu a scris un excelent editorial in Ora de Valcea, pe care va invit sa-l cititi.



"Mi-am dat seama că trăiesc în ţara eternilor sinistraţi. Sinistraţi conduşi de o adunătură de habarnişti cu diplome, care până la topirea zăpezii sunt în stare să hiberneze în bârlogul ursului, cu degetul mare în gură, având ca obiect de studiu mântuirea păcatelor. Ştiu, de vină sunt boşorogii aia că nu mai au forţă să croiască un tunel prin zăpadă, copiii lor că nu se simt ca pinguinii pe potecă şi mucoşii aia care fac atâta zarvă pe la televiziuni. La fel de neruşinaţi sunt şi localnicii îngropaţi de vii fiindcă n-au putut lua cunoştinţă de „invitaţia” autorităţilor de a se prezenta la suprafaţă pentru o îmbucurătoare numărătoare. Nu e o problemă că avem primari inepţi, incapabili să gospodărească, să gestioneze o situaţie de criză. Nu e o problemă nici că utilajele care ar trebui să facă circulaţia posibilă, sunt retrase după plecarea reporterilor. Nu e o problemă că indiferenţa şi ridicatul din umeri sunt sporturi naţionale, la fel ca şi aruncatul pisicii peste gard. Probabil că atingem şi culmea prostiei, având în vedere că am investit un munte de bani într-un sistem de avertizare, pentru ca atunci când ne loveşte natura, să ieşim la luptă cu mătura şi cu lopata. Ghidul de supravieţuire pe tărâmul unde orice este posibil prevede milogeala. Jalba în proţap. Că suntem luaţi de ape vara, fiindcă în loc de diguri, am preferat telegondolele, că suntem astupaţi sub nămeţi iarna, fiindcă în loc să cumpărăm utilaje, am inaugurat pârtii şi patinoare, soluţia la îndemână este ajutorul de la Guvern. Păi care Guvern? Acela condus de un tinerel indolent care ne face nesimţiţi? Acela care se dă mare cu prefecţii închişi în birouri? Ne dăm mari cu marionetele de la interne care spun că rezolvarea vine dacă „fiecare-şi face treaba în dreptul său”? Nu prea, domnilor! Împotriva forţelor naturii nu poţi adopta aceeaşi atitudine ca atunci când mergi la toaletă. România nu s-a trezit acum în epoca de gheaţă. S-a trezit din nou pusă faţa în faţă cu incompetenţa, cu neruşinarea, cu trândăvia unor conducători iresponsabili care fac ce ştiu mai bine. Să ceară conserve de la cei sănătoşi, sa numere morţii, să-şi exercite aroganţa pe bani publici şi să ne informeze că niciodată n-au fost bani suficienţi pentru o investiţie cu adevărat prioritară. În memoria decedaţilor din ultimele zile gurile aleşilor au grăit că „după constatarea situaţiei de urgenţă noi am intervenit prompt, am inventariat”. Ce să mai…Udrea, ai fost fraieră, pentru că, fată blondă, neputinţa-i brand de ţară!"

Vă e dor de părintele Teofil?

Foto: Ioan Grigore

Dacă vă e dor de Părintele Teofil, duhovnicul de la Sâmbăta de Sus, aveţi ocazia să vedeţi o serie de fotografii realizate de ucenici ai săi în diverse ocazii şi strânse într-o expoziţie intitulată chiar aşa, „De dragul Părintelui Teofil Părăianu”. Puteţi viziona preţioasele imagini la Galeria Irecson din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 2, până la 24 februarie 2012.

Radaseni, o istorie a Raiului

După ce, cu puţin timp în urmă, a publicat un istoric al satului natal, „Rădăşeni, frânturi de istorie sacră”, părintele arhimandrit Timotei Aioanei ne aduce acum în atenţie o monumentală lucrare despre aceleaşi locuri dragi. Intitulată „Rădăşeni, o grădină a Raiului”, cartea publicată cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, este tot ce şi-ar putea dori orice fiu al satului românesc pentru locul său de baştină. Desigur, Rădăşenii nu este un sat oarecare, cum nici autorul nu este un condei de împrumut, aşa că rezultatul este unul pe măsură. Rădăşenii, printre altele, l-au găzduit pe Tomşa Vodă cândva, învăţându-l buchiile cărţii, iar autorul este nu doar marele eclesiarh al Cateralei patriarhale – titlu cât se poate de merituos -, ci şi un prolific autor de cărţi şi un talentat zugrav de chipuri şi fapte duhovniceşti. Destin împletit cu bucurie întru aducerea la lumină a scânteierilor de suflet a cărui memorie afectivă este încă plină de frumuseţea raiului copilăriei, părintele Timotei Aioanei face o nobilă înclinare în faţa strămoşilor. Şi o demnă mărturie către viitorime.
Monografia satului de lângă Fălticeni îşi depăşeşte graniţele, fiind o carte vie în care înaintaşii se întâlnesc cu feciorii de azi ai aşezării, în care obieciurile de demult prind viaţă şi aduc tinerilor dorul pentru tihna unei vieţi patriarhale. Povestea oamenilor pare proiectată pe zidurile bisericilor, ale şcolii şi ale bătrânelor case, derulând un film cu toate personajele numai în roluri principale. Citind pagină după pagină, admirând superbele fotografii cu locuri şi oameni de ieri şi de azi, te laşi încet-încet cucerit de „satul dintre livezi nesfârşite” şi aproape încerci un sentiment de părere de rău că nu te-ai născut acolo.
Autorul a cercetat cu migală trecutul satului şi a purces la scris, dorind parcă să-l facă şi mai faimos decât era. Generali, profesori, preoţi, dascăli – tot felul oameni mari îşi trag rădăcinile din Rădăşeni. Cei care trăiesc acolo trebuie să fie tare mândri de lucrul acesta şi de faptul că acum au o istorie a satului natal prinsă în paginile unei reuşite cărţi.
Au scris de-a lungul vremii despre Rădăşeni scriitori mari. Mihail Sadoveanu, Aurel George Stino, Ion Creangă l-a pomenit şi el în scrierile sale, iar Nicolae Iorga, Grigore Ilisei şi George Topârceanu completează pleiada celor care şi-au încercat condeiul descriind atmosfera locului cu ţărani harnici şi „negâlcevitori”. Apoi, şi artiştii plastici i-au creionat şi redat în culori simfonia pomilor înfloriţi, livezile, păşunile şi turlele bisericilor, aşa cum a făcut Dan Hanganu.
Satul este împărţit în două din punct de vedere administativ-bisericesc, având două biserici cu parohiile aferente. Rădăşenii i-au dat bisericii vechi hramul Sfântului Mercurie şi al Sfintei Ecaterina. Dar ei îl cinstesc mai ales pe Sfântul Mercurie, întrucât le ocroteşte negoţul ce merele pentru care sunt atât de vestiţi. Autorul cărţii surprinde cu multă sensibilitate aplecarea oamenilor locului spre îngrijirea livezilor şi spre valorificarea muncii lor, făcând, de fapt, un iscusit portret al întregii comunităţi. Şi biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este prezentată cu multă generozitate, ambele sfinte locaşuri fiind nişte bijuterii arhitecturale. Dar comoara duhovnicească cea mai de preţ a rădăşenilor este icoana Maicii Domnului, sosită aici de la Muntele Athos, şi care este făcătoare de minuni. Ce mai putem adăuga? Ne bucurăm de această minunată apariţie editorială şi adăugăm că este o carte pe care vrei s-o faci cadou celor dragi, pentru a o citi în serile lungi de iarnă în loc de poveşti nemuritoare.