Patriotism de toata ziua

Avem şi noi hiba noastră, ca români. Ba ne place să exagerăm cu vorbele mari, spunând în dreapta şi în stânga că nu e nimeni ca noi, că avem cea mai frumoasă ţară din lume şi aşa mai departe, ba ne e ruşine că avem o ţară mică, o cultură minoră şi ponegrim tot ceea ce este românesc.

Calea de mijloc este însă bună şi în patriotism, aşa cum ştim că este bună şi în cele duhovniceşti.

S-ar crede, după felul în care acţionăm constant în ultimii ani, că a fi român este un sentiment care se trezeşte din hibernare doar de Ziua Naţională, când vedem taburi şi soldaţi defilând prin oraş, când piloţii Armatei române fac demonstraţii de virtuozitate pe cerul Capitalei şi când depunem solemn coroane de flori la Mormântul Eroului Necunoscut. Iar poporul venit la paradă mănâncă atunci cu natureleţe ceea ce i se oferă gratis, fasole cu cârnaţi.

Naţionalismul ar trebui să însemne mult mai mult decât atât şi ar trebui să fie un sentiment luat la purtare zi de zi, nu ţinut la naftalină între hainele "de-ale bune".

Patriotism în sensul pur ar fi dacă am cultiva cu precădere valorile noastre bune şi dacă am face acest lucru cu firescul cu care ne aprovizionăm cămara.

A fi un bun român cred că ar însemna mai întâi de toate a fi un bun creştin ortodox - cei mai mulţi români doar sunt ortodocşi în ţara asta -, şi nu a scoate ochii publicului la ore de maximă audienţă cu ştiri despre vreun preot care a călcat strâmb, dar a trece cu vederea atât de multele acţiuni sociale şi filantropice ale Bisericii noastre.

A fi un bun român ar însemna să ştim să scriem şi să vorbim corect româneşte când avem şansa să fim în locuri cu expunere naţională. A fi un bun român ar însemna să cumpărăm, atunci când avem de unde alege, produse fabricate în ţara noastră, pentru ca economia să ne meargă mai bine.

A fi un bun român ar înseamna să nu ne purtăm ca şi când ar fi firesc să dăm şpagă şi să nu fim respectaţi la ghişeele instituţiilor publice.

Poate că ne-ar creşte mai mult stima de noi şi obiceiurile bune ni s-ar întipări în comportament dacă am face totul ca pentru Dumnezeu, pentru neamul nostru şi abia apoi ca pentru noi înşine şi familia noastră. Dar atunci când cei mai mulţi dintre noi nu fac ceea ce trebuie nici de frica legii este foarte greu să avem în ansamblu, ca naţie, o rată ridicată a corectitudinii şi armoniei generale.

N-ar trebui nici să ne îndreptăţim mereu în faptele noastre şi în trăsăturile generale de caracter - indiferent dacă sunt bune sau rele -, nici să ne învinuim la grămadă mereu.

Profilul unui popor frumos ar trebui să fie ca al unui bărbat în toată firea care face ce trebuie făcut, care ştie ce este bine pentru familia lui, care nu uită de Dumnezeu niciodată.

Cum mai scriem in limba romana

În timp ce Legea educaţiei asumată de Guvern nu face decât să crească tensiunile între românii şi minoritarii din zonele Harghita şi Covasna, provocând în plus şi o luare dură de poziţie a Academiei Române (bine meritată), limba română se degradează văzând cu ochii. Şi vedem cu ochii noştri cum de prea multe ori subtitrările filmelor sunt sub orice critică, ba chiar şi titlurile emisiunilor stau ore în şir la unele televiziuni scrise greşit. Românii nu mai ştiu să scrie corect cuvinte simple, ale căror reguli se învaţă în clasele primare. Apar pe micul ecran "să fi" în loc de "să fii", "să nu fi" în loc de "să nu fii", dar şi "nu fii" în loc de "nu fi". Despre aventurile cuvintelor "copii", "copiii" şi toate cele din gama celor care se scriu cu trei de "i" ce să mai spunem, este deja nevoie de un doctorat pentru a mai fi scrise corect.
Iar dacă avem pretenţia decentă ca oamenii din spatele micului ecran să fie nişte vorbitori şi scriitori corecţi de limbă naţională, a avea asemenea dorinţă de la tinerii scriitori este oare prea mult? Într-o vreme, timpul îmi permitea să fac o trecere zilnică în revistă a site-urilor de literatură actuală. Găseam acolo lucruri scrise şi trimise la cald în vana internetului, spre aflarea opiniei cititorilor legaţi la respectiva sursă de creaţie. Să nu credeţi însă că toţi aspiranţii la titlul de scriitor - dintre cei care publică masiv în spaţiile virtuale - au o aplecare şi o dragoste vizibile pentru limba română. Mă întreb cum de au îndrăzneala să scrie cu greşeli de limbă şi în acelaşi timp să-şi dorească să fie cândva formatori ai unui stil literar sau mai ştiu eu ce vis în privinţa scrisului lor.
Teama mea nu este că vom uita propria limbă, căci se vor găsi mereu oameni care s-o înveţe ca la carte, ci teama că legiuitorii şi alcătuitorii viitoarelor manuale vor fi culeşi dintre aceşti neştiutori de limbă, că unii ca ei vor face regula unei limbi române fără reguli, ca să le fie lor înşişi mai uşor. Poate zâmbiţi citind acestea, dar nu suntem prea departe de aşa ceva. Există un aer de "ţară în care se poate întâmpla orice", încât mă tem că şi dicţionarele explicative ale limbii române vor fi tipărite cu locuri albe pentru a completa fiecare acasă ce va dori, numai să nu mai fim complexaţi că nu avem cunoştinţe suficiente. Şi nu suntem nici prea departe de ziua în care, neobişnuiţi să mai scriem de mână, ci numai pe tastatura computerelor şi a telefoanelor, vom cere să înmuiem degetul în cerneală pentru a semna un act.

Parintele Ioanichie Balan, reporterul duhovnicesc

În urmă cu trei ani, după o suferinţă grea, pleca dintre noi duhovnicul Ioanichie Bălan de la Sihăstria, un uriaş la fel de mare ca şi părintele Cleopa, ca şi părintele Paisie Olaru şi alţi mari părinţi îmbunătăţiţi ai noştri.

Nu l-am cunoscut personal, deşi aş fi putut să mă interesez de el, iar acum am un sentiment de oarecare vinovăţie. Dar pe vremea când mai mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei eram cu totul fascinată de părintele Cleopa.

Îl cunosc însă pe părintele Ioanichie din monumentalele sale lucrări scrise, din uriaşele la propriu şi la figurat "Convorbiri duhovniceşti", din povestirile sale cu tâlc şi descrieri amănunţite ale vetrelor monahale din toată ţara, adunate în alte cărţi, din "Patericul românesc".

Poate este o îndrăzneală să spun asta, dar, pentru mine, părintele Ioanichie constituie modelul perfect de reporter printre duhovnici. De aceea, de multe ori, în munca mea m-am inspirat din modul său de a formula întrebări şi de a scormoni după lucrurile frumoase pentru suflet pe care doream să le aflu de la oameni înduhovniciţi. Cu atât mai mult este important

să-i cinstim memoria părintelui Ioanichie Bălan, în paginile acestui ziar, care doreşte să aducă oamenilor un dram de folos pentru mântuirea sufletelor.

Dincolo de aceasta, mi-au fost şi încă îmi mai sunt de mare ajutor scrierile sale, niciodată depăşite de trecerea vremii. Lămuriri de dogmă, sfaturi de trăire vie a credinţei,

exemple de oameni care l-au iubit pe Hristos, portrete de îngeri în trup, toate ni se desluşesc din paginile cărţilor lui şi parcă mereu cu noi înţelesuri. Un om care s-a smerit pe sine, luându­-şi în serios rolul unei albine ce a cules cu hărnicie mierea învăţăturii de la toţi ceilalţi şi din care gustăm şi noi, cei de azi, iar frumuseţea este că nu se termină niciodată.

Închei cu nişte cuvinte dătătoare de speranţă ale părintelui Ioanichie: "Cred în reînvierea României, cred în puterea harică a Ortodoxiei, cred în eroismul şi în sfinţenia înaintaşilor noştri care ne-au lăsat o ţară mică, dar plină de sfinţenie şi de frumuseţe. Cred că mâine şi ţara noastră se va deştepta din această letargie şi nu va mai căuta fericirea, nici pe la Răsăritul încă ateu, nici pe la Apusul care este cel mai ateu, ci va căuta fericirea în inimă, în pământul străbun şi-n credinţă" (dintr-un interviu acordat lui Valentin Iacob în 1999).

Gradinita din timpul slujbei

Bisericile pline de copii sunt frumoase, sunt dătătoare de speranţă, aducătoare de normalitate şi se prezintă ca nişte tablouri mustrătoare pentru adulţii care lipsesc frecvent de la sfintele slujbe. Imaginea mamelor cu prunci în braţe ori ţinându-i de mână în drum spre altar cu pomelnice şi mai ales la Sfânta Împărtăşanie este de-a dreptul cuceritoare. Ortodoxia de la mic la mare. Am găsit însă într-o carte a unui cunoscut părinte o vorbă potrivit căreia un copil în biserică este o ispită pentru toţi ceilalţi şi constatăm aceasta duminică de duminică. N-am, desigur, pretenţia absurdă de a vedea copiii stând ca nişte speriaţi într-un colţ, cu frica în sân şi cu faţa crispată, ascultând slujba la vârsta când nu pot înţelege mare lucru. Dar nici nu pot să spun că este prea îmbucurător să asist la vânturarea de zeci şi sute de ori pe uşa bisericii a copiilor, la desfăşurarea a zeci de jucării zgomotoase, la vorbitul şi zburdatul fără astâmpăr pe perioada slujbei. N-aş vrea să fiu prea aspră, repet, îmi sunt foarte dragi copiii. Şi îmi aduc aminte şi de mine când eram copil şi mergeam cu mama la biserică. Aveam, e drept, mai mult de trei ani şi îmi mai aduc aminte că mă plictiseam la un moment dat în timpul slujbei şi îi ceream voie să ies puţin în curte. Ieşeam, mă jucam vreo zece minute, după care intram, mă aşezam lângă ea şi abia mai îndrăzneam să îi mai cer o dată voie să ies afară. Nu că aş fi fost cel mai cuminte copil, dar mama, care a crescut şase copii, ştia foarte bine că a face dezordine în biserică prin lăsarea copiilor la voia întâmplării este nu numai lipsă de respect pentru ceilalţi, ci şi un păcat.
Revenind la mamele de azi, n-aş vrea să creadă că le cert, pentru că de fapt eu le admir sincer când văd cât de grea le este crucea: un copil în braţe, unul de mână şi unul în pântece. Ce să facă şi ele mai întâi, la ce să fie mai atente, la copii sau la Liturghie? Poate ar trebui mai multă implicare şi din partea taţilor, poate mai există şi câte o bunică binevoitoare care să ajute astfel de mame. Altfel, dacă mutăm grădiniţa de copii cu zgomotul ei în biserică nu câştigăm mare lucru. Credincioşii ceilalţi sunt deranjaţi, copilul va crede că are voie să facă orice chiar şi în biserică, iar mama copilului respectiv tot cu gândurile împrăştiate, obosită şi îngrijorată va rămâne.

Poate ar fi de luat în calcul o soluţie pe care am auzit-o recent la un preot bucureştean. La subsolul bisericii unde slujeşte, tocmai s-a amenajat un loc special pentru mamele cu copii veniţi la Liturghie, care pot sta în timpul slujbei acolo. Un loc cu măsuţe, scăunele şi nişte jucării pentru cei mici, iar mamele pot asculta slujba la difuzor în timp ce îi supraveghează.

Vassilikos cel cu vocea de aur

Când o persoană care, neştiind că există muzică psaltică, îl aude prima dată pe Theodoros Vassilikos şi exclamă că acesta cântă o muzică din ceruri, înseamnă că este ceva extraordinar în vocea lui şi în felul acesta de muzică. Şi nu doar ceva extraordinar, ci mai degrabă dumnezeiesc. Dacă ar fi să descriu împărăţia lui Dumnezeu, aş spune că este un loc plin de cântări ca ale lui Vassilikos. I s-a dat darul de a face din inimile ascultătorilor - participanţi la slujbe ori spectatori la concerte - nişte vase în care se strâng pe furiş fie lacrimi de pocăinţă, fie gânduri de slavă a Creatorului care a făcut un asemenea glas, fie alinare pentru deznădăjduiţi. Căci nu se poate să rămâi neatins de o asemenea voce. "Dar cine cântă acum?", auzeam pelerinii întrebându-se în ziua Sfântului Dimitrie, la Liturghie. Era Vassilikos, bineînţeles. Acest grec care a cântat de foarte tânăr în corurile multor biserici, având un tată tot cu o voce excepţională de psalt. Şi-a descoperit talentul şi l-a pus în lumina slujbelor bisericeşti, acolo unde îi stă cel mai bine cântând, dar, spre bucuria semenilor, şi în diverse concerte. Au dorit să-l audă de-a lungul carierei lui - are un renume mondial - grecii ortodocşi din America şi Australia, în frunte cu episcopii lor, şi le-a cântat, amintindu-le că rădăcinile lor sunt în vechea Grecie. Dar a cântat şi la Vatican, în faţa papei Ioan Paul al II-lea şi a 60.000 de catolici. Ce-şi vor fi spus în sinea lor catolicii nu ştiu, dar cu siguranţă au admirat bogăţia muzicii bizantine şi, dacă au fost sinceri, şi-au recunoscut în ea rădăcinile tăiate cândva dureros. Căutând pe internet muzica lui Vassilikos, m-am şi amuzat că unii tineri ortodocşi se ceartă pe acolo şi se laudă în "psalţii lor". Ba că e cutare cel mai bun, ba cutare… Important este că şi Theodoros Vassilikos, şi alţii, fie greci, fie români, fie de alt neam, încă păstrează şi duc mai departe aceste cântări inspirate de Dumnezeu şi că slujbele ne sunt înfrumuseţate cu ele. Iar cei care consideră că muzica psaltică ar fi o "lălăială" fără rost ar fi bine să asculte mai întâi fără nici un gând rău, iar apoi, dacă tot nu le place, să meargă liniştiţi doar la slujbele cu coruri simandicoase. Noi, dacă am avea de ales, am alege muzica bizantină.

Gustul painii adevarate

O dimineaţă cu soarele ridicându-se dintre ceţuri, trecând grăbit spre echinocţiul de toamnă, mi-a amintit de alte vremuri, parcă mai puţin fugare, cele ale copilăriei mirosind a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Mi-am amintit de gustul inegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nu cunoştea în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apa, sarea şi mâinile mamei. Frământat cu grijă în copaia de lemn ori, în ultimii ani, într-un vas emailat care era păstrat numai pentru operaţiunea aceasta, după ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul era învelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut la căldură pentru a creşte. La vreme potrivită, cuptorul încălzit primea tăvile cu cocă pentru ca mai târziu acelaşi cuptor să dea familei pâinea aurie, trimiţând în toată casa aburul aromat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumea aceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsa orice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, dar pâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţă mult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă ca rod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună în sine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol. După ce Mântuitorul a binecuvântat-o şi a înmulţit-o, a devenit şi mai clar că nevoia omului de pâine are sensuri mult mai adânci. Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucata de pâine. Iar când pâinea a devenit materie de sfinţit în actul liturgic, privim spre ea ca spre un lucru gata oricând să capete o valoare inestimabilă. De aceea poate ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, în general, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfială care vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, dar şi pentru ceea este de fapt. "Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu", ştim că a spus Hristos. Ne amintim de aceasta când vedem o pâine curată, făcută în casă. Poate ne gândim uneori, foarte rar, şi la oamenii neştiuţi care au trudit la aceasta. Dar cel mai adesea uităm tot. Mergem la magazin şi cumpărăm o pâine din ce în ce mai plină de tot felul de substanţe străine, improprii vieţii, care urmăresc doar s-o ţină proaspătă cât mai mult spre a fi obţinuţi bani pe ea. N-avem încotro. Plini de alte treburi şi griji, din lipsă de timp şi fără îndemânări străvechi, luăm totul de-a gata, acceptăm orice ni se vinde. Nu mai facem nimic cu mâinile noastre. Nici măcar pâinea. Refuzăm să mai trăim sănătos şi simplu, ne-am complicat în aşa fel, încât am uitat şi cum ar trebui să fie gustul pâinii adevărate.

Un protest pentru o cauza gresita

În 21 de ţări, printre care şi România, la început de octombrie se găsesc câteva mame care să militeze pentru alăptatul bebeluşilor la sân. Ştim cu toţii că în primele zile de viaţă copilul primeşte din laptele mamei anumite substanţe care îi cresc imunitatea şi îl ajută la o dezvoltare bună. Se ştie, de asemenea, că alăptarea naturală este benefică şi pentru o bună relaţie sufletească între mamă şi copilul ei. Dar de când emanciparea femeilor a câştigat foarte mult teren, iar familiile moderne nu-şi mai doresc decât unul sau doi copii, lucrurile acestea au scăpat de sub control, firescul a devenit o raritate. Milităm pentru el. Lumea s-a obişnuit cu toate comodităţile, a devenit ruşinos să alăptezi copilul la sân. Pe de o parte, este asupra tinerei mame presiunea societăţii, care o vrea frumoasă, suplă, având corpul nestricat de naşteri şi alăptare, iar pe de altă parte, se află propria convingere că acţiunea de a hrăni la sân copilul este retrogradă, îi cere un timp special şi îi dă peste cap programul.
Înainte vreme, când femeile năşteau mulţi copii, era cât se poate de normal să-l alăpteze pe fiecare, să aibă timp pentru a-l creşte şi a-i da educaţie cum se cuvine. Mamelor din vechime le-ar părea o nebunie protestele mamelor contemporane, care au militat zilele trecute nu numai pentru alăptarea la sân, ci şi pentru ca alăptatul în public să nu mai fie considerat ceva ruşinos.
Femeile moderne abia se mai înduplecă să nască un copil, şi acela prin cezariană, ca să nu sufere deloc dacă se poate. Dintre cele care nasc, doar o mică parte alăptează normal, iar din această mică parte se găsesc câteva care vor s-o facă în public, fără să fie considerate exhibiţioniste. Dacă bebeluşul plânge după lapte, este de înţeles că mama lui trebuie să-l hrănească. Dar chiar trebuie să facă asta într-un autobuz plin? Nu aş vedea gestul ca pe unul ruşinos, pentru că nu are în sine vreo conotaţie urâtă, însă orice mamă cu bun-simţ cred că ar coborî din acel autobuz, ar merge într-un loc mai retras şi ar alăpta acolo. Am începe să vedem situaţii de genul: trei prietene aflate în concediu postnatal se întâlnesc la mall, fiecare cu copilul său; veselie mare, impresii, schimb de experienţă maternă, când, deodată, bebeluşii îşi cer dreptul la lăptic; reprezentaţie în toată regula, în stilul noilor bune maniere pentru alăptare. Nu dreptul la alăptatul în public ar trebui să fie motivul protestelor, ci prea multele avorturi care se fac în România, prea multul planning familial şi calcul omenesc, prea mulţii copii abandonaţi după ce au fost născuţi din relaţii întâmplătoare.

Cum sa-ti afli moartea mai devreme

Românca Raluca-Ioana van Staden a făcut o descoperire genială, premiată cu aur şi la Salonul de inventică de la Geneva anul trecut. Este vorba despre senzorul care determină existenţa cancerului în corpul uman, la nivel molecular, direct din sânge, oferind rezultatul în mai puţin de şase minute. Este minunat că ştiinţa a ajuns până la acest nivel şi mai ales că o româncă a realizat această descoperire epocală pe cale de a fi pusă în practică la scară largă. Practic, nu peste mult timp, la numărul clasic de analize pe care le putem face la spital, o vom adăuga şi pe aceea de a determina prezenţa sau absenţa cancerului. Va costa foarte puţin, îşi va permite orice om analiza, deci toate sunt cât se poate de îmbucurătoare. Autoarea cercetării a declarat că îşi doreşte şi vede posibilă dotarea cu un dispozitiv din acesta a fiecărui cabinet de medic de familie.
Am auzit însă şi păreri privind posibilitatea ca fiecare om să-şi poată achiziţiona de la farmacie senzorul şi să-l aibă acasă, în trusa cu medicamente, alături de termometru, glicometru şi tensiometru. Cu deosebirea că senzorul acesta este atât de mic, încât trebuie ţinut într-o cutiuţă specială, să nu fie pierdut. El poate fi refolosit fără riscul contaminării.
Ca diabetic, este normal să te înţepi în deget pentru a afla dacă ai glicemia mare sau mică şi să acţionezi în consecinţă, după cum îţi sunt regimul şi tratamentul. Normal este şi să îţi măsori tensiunea arterială acasă, pentru a lua un medicament sau altul, în funcţie de valoarea arătată de tensiometru. Dar a te trezi zilnic cu ideea de a-ţi detecta un posibil cancer este de-a dreptul morbid. Să spunem că micuţul senzor îţi spune că da, ai cancer. Ce faci? Cât de uman este să stai să tot aştepţi un diagnostic atât de drastic? Nu cumva îţi doreşti să fii bolnav incurabil? Nu cumva cauţi să fii altfel decât ceilalţi oameni, decât ceilalţi bolnavi? Ţi-e frică de boală şi de moarte atât de mult, încât nu suporţi amânarea veştii că vei muri într-o zi? Dar asta ai aflat-o de când erai copil. Este adevărat că unele forme de cancer pot fi vindecate dacă sunt depistate din vreme, dar de aici până la ideea de autotestare la domiciliu este o distanţă care depăşeşte graniţele normalului sufletesc. Decât să scotocim prin celule după vreo boală, mai bine ar fi să începem ziua cu rugăciuni pentru sănătate.

Gandirea pozitiva si optimismul crestin

Gândeşte pozitiv! Îndemnul acesta, gol în sinea lui, nu mă ajută deloc să nu mai gândesc şi altfel. Omul de azi pare să găsească foarte uşor alinare, linişte şi împlinire în tot felul de concepte lipsite de vreo noimă. În lipsa unui sentiment religios autentic, omul se lasă ademenit de religii mascate. De câte ori nu aţi auzit, mai ales în filmele americane, dar şi în viaţa de zi cu zi, sloganul de a gândi pozitiv! Gândirea pozitivă promite fericire. Chiar se poate întâmpla să ai o viaţă plină de reuşite numai pentru că îţi spui mereu că va fi bine?

Sunt zeci de cărţi care atestă faptul că gândirea pozitivă a dat roade la cei care au practicat-o. Mai mult decât atât, mulţi dintre miliardarii lumii, oameni cu vise împlinite, au scris cărţi pe tema fericirii lor, ţin cursuri şi predică felul de gândire salvator. Iată cum se defineşte aceasta: "Gândirea pozitivă este o atitudine mentală cu ajutorul căreia reuşeşti să depăşeşti obstacolele şi să îţi îndeplineşti visele. Este o atitudine mentală datorită căreia obţii rezultate bune şi excelente. O gândire pozitivă anticipează fericirea, bucuria, sănătatea şi rezultate satisfăcătoare pentru fiecare situaţie şi acţiune. Tot ce îţi pui în minte reuşeşti să duci la bun sfârşit".

Nu sună înfricoşător să îţi pui în minte ceva şi să reuşeşti totdeauna, şi asta graţie minţii tale, interiorului tău canalizat pe reuşite? Am citit într-o carte din seria aceasta ceva colosal: dimineaţa, să spui un "mulţumesc" când pui primul picior jos din pat şi un al doilea "mulţumesc" când pui al doilea picior! Un mulţumesc către nimeni, pierdut în eter. A gândi pozitiv înseamnă, după teoriile acestea, a crede că tu poţi face ceva, că ţie ţi se cuvine să fii fericit, să devii bogat, să te împlineşti profesional şi să ai tot ce vrei de la viaţă. Tu, singur, cu mentalul tău atoateîmplinitor. A gândi pozitiv este una şi a crede că Dumnezeu te va ajuta este alta. Sunt două lucruri opuse. Gândirea pozitivă este de fapt o religie în care zeul este propriul ego. Omul care gândeşte pozitiv în sensul acestei teorii îşi este sieşi împlinitor al cererilor şi dorinţelor, al viselor, al destinului pe care l-a smuls din mâna lui Dumnezeu, conducându-l pe un drum de sine trasat. Dar cum rămâne cu veşnicia? Nu o dorim şi pe ea pozitivă? Sau ajunge să credem: "Eu voi fi veşnic fericit, eu mă voi mântui"…?

Cu le meritam noi pe toate!

Pentru că meriţi!", sună un slogan rostit de vocea ademenitoare a unei dive care ne învaţă pe noi, femeile, că merităm din toţi porii să fim frumoase folosind crema x. Ni se induce ideea că noi, toate, fără excepţie, am avea atâtea calităţi, încât produsul la care ne cheamă reclama este pur şi simplu o răsplată, un premiu binemeritat şi de aceea să nu ne îndoim de meritele noastre.


Mai auzim la alţii şi poate rostim chiar noi la vreme de reproş fraza: "Măcar atâta merit şi eu!...", referindu-ne la cine ştie ce lucru material sau spiritual pe care ni-l dorim, îl cerem şi ni-l însuşim, invocând starea noastră interioară ireproşabilă.

"Nu merit să-mi faci una ca asta!", mai spunem când ni se face o presupusă sau reală nedreptate. "Dar ce-am făcut ca să merit aşa ceva?.." Şi tot astfel cerem şi primim de toate.

Cine mai refuză în ziua de astăzi ceva pe care este cu îndreptăţire să-l primească, cedând darul său în favoarea altuia care, deşi nu l-ar merita, ar avea nevoie de el mai mult?

Ne aflăm într-o societate a hedonismului, a trăirii clipei aici şi acum, cu orice preţ, într-o eră în care lumea crede că e pierdere ireparabilă să nu-ţi cheltuieşti în feluri şi chipuri sofisticate viaţa cea "numai una".

Că aşa gândesc cei fără Dumnezeu nu ne poate mira, dar nici majoritatea creştinilor nu sunt departe de acest fel de gândire picurat cu pipeta şi cu pâlnia din toate părţile în suflete şi conştiinţe. Dacă din vieţile sfinţilor din primele veacuri aflăm fapte şi cuvinte care ne pun pe gânduri, deşi mai apoi le amestecăm în şuvoiul grijilor, cu greu putem accepta în propria trăire asceza. Stare a omului dispus să-l caute şi să-l păstreze pe Dumnezeu în sinele său, prin rugăciune şi prin efort personal practicat asiduu, asceza rămâne cel mai adesea apanajul câtorva oameni din lumea contemporană. Noi, cei mulţi, abia dacă putem renunţa la cafeaua de dimineaţă în Postul Mare, abia dacă reuşim - ca femei - să nu ne vopsim părul când ne apar primele fire albe, abia dacă putem ieşi până la pâine fără ruj pe buje. Abia dacă reuşim să ţinem ritmul unei vieţi creştine elementare, la nivelul cel mai de jos care implică rostirea rugăciunilor de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă. Ce liniştire? Când noi nu putem trăi o zi fără ştirile de la televizor şi fără verificarea e-mailului. Despre ce vorbim aici?

Despre trăirea creştinismului sau despre nişte oameni abia mişcându-se din cauza faldurilor de celulită sufletească, această urâciune care, dacă apare pe trupurile noastre o corectăm de nu se vede prin şedinţe de frumuseţe şi cure interminabile. În schimb, reuşim să ne păcălim singuri chiar şi atunci când avem intenţii bune: dacă postim, atunci să nu ne lipsească nimic, nu numai că mâncăm pe săturate, dar căutăm să ne păstrăm gustul bucatelor bune prin înlocuitori de carne, de lapte şi de brânză, ne cumpărăm ciocolată de post, ne vedem frumos de programul nostru care ne unge pe suflet.

Capacitatea noastră de a face o cât de mică jertfă personală a devenit un concept frumos de expus doar în teorii către alţii. Să nu ne obosim prea tare, aşa suntem îndemnaţi de peste tot, doar le merităm pe toate. Mai rămâne să auzim cândva că dacă vom trăi până la sfârşit la întâmplare, vom merita şi mântuirea!