Am fost la Sfântul Mina

Câteva mii de credincioşi au fost ieri la sărbătoarea bisericii cu hramul Sfântul Mina din curtea unităţii militare de gardă "Mihai Viteazul" din Bucureşti, participând la slujba de sfinţire a sfântului locaş de cult.
Sărbătoarea a fost, desigur, sfinţirea, urmând ca şi de hram, pe 11 noiembrie, să fie probabil tot multă lume adunată spre cinstirea sfântului militar. Miile de oameni au fost bucuroşi să treacă prin altarul bisericii, să sărute sfânta cruce şi evenaghelie din acest loc în care în mod normal numai preotul are acees şi doar unul-doi bărbaţi desemnaţi de acesta spre a-l ajuta la ceremonii. De astă dată, şi femeile au avut intrarea liberă.
La plecare au primit o bucată mică de târnoseală şi flori aduse de alţi credincioşi.
Pictura este absolut minunată, sunt pictaţi şi sfinţii români într-un brâu pe cupola din naos, iar ceea ce este particular sunt două fresce mari de-a dreapta şi de-a stânga alatarului în care sunt reprezentaţi Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului. Sunt prezente şi două baldachine, parcă aşteptându-şi sfintele odoare spre a le păstra - fărâme din moaştele unor sfinţi, poate chiar din cele ale sfântului patron - deşi deocamdată nu sunt asemenea comori.
Mozaicul de la intrare este şi el foarte frumos, nu doar imens - având 33 de metri pătraţi - observându-se de departe, şi imprimându-ţi sentimentul că Sfântul Mina veghează peste viaţa celor care trec pe acolo.
A fost o atmosferă sărbătorească şi mai ales duhovnicească, iar pe toată vremea cât oamenii au stat la rând pentru a intra să se închine au putut auzi acatiste, aşa încât au fost îndemnaţi la rugăciune interioară.
Pe seară, soldaţii care au asigurat ordinea şi armonia pelerinajului au aprins mai multe torţe care au luminat împreună cu gândurile bune ale creştinilor biserica dedicată Sfântului Mina, care este unul dintre sfinţii atât de grabnic ajutători.

7 ani de veşnicie

În urmă cu exact 7 ani trecea la cele veşnice îmbunătăţitul părinte Sofian Boghiu, supranumit şi Apostolul Bucureştilor pentru râvna sa, pentru bunătatea şi misiunea sa creştină.
Sâmbăta aceasta, la Mănăstirea Antim s-a săvârşit un parastas de pomenire a lui şi s-a organizat, ca în fiecare an, un pelerinaj la mormântul său de la Mănăstirea Căldăruşani.
Credincioşii care au umplut cele patru autocare au mers să-i aşeze la cruce o lumânare, o floare, o rugăciune şi o lacrimă de dor.
Lăudabilă iniţiativa Editurii Basilica de a-i fi publicat volumul comemorativ „Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu ”.

Teodor M. Popescu, un caz de mărturisire şi mucenicie

În documentele Securităţii este scris negru pe alb că profesorul de teologie Teodor M. Popescu (1893-1973) "nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică". Cu toate acestea, a fost anchetat, arestat, torturat şi închis, iar viaţa i-a fost curmată într-un atentat al comuniştilor.


N-a cochetat nici măcar cu ideea de legionarism, ba chiar a fost ameninţat de aceştia când nu a primit la examene studenţii legionari. A fost considerat însă "duşman al poporului" şi "uneltitor al regimului", propagator al unor "idei duşmănoase către preoţi". Eminentul profesor, doctor în teologie la Atena şi specializat la Leipzig şi la Paris, a fost unul dintre cei mai oneşti, verticali şi exemplari oameni care au ţinut prelegeri de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Scrierile sale au şi astăzi un loc de cinste în bibliografia studenţilor şi a cercetătorilor în domeniu, deşi încă îşi aşteaptă editorii spre a fi publicate în opere complete cu adnotări şi studii critice, cum ar merita.

Născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, judeţul Dâmboviţa, Teodor M. Popescu a fost un elev şi un student silitor, mereu premiant. A urmat Seminarul Central din Bucureşti, apoi Şcoala Militară de Infanterie, devenind sublocotent şi participant astfel la primul război mondial. După obţinerea licenţei în teologie şi-a continuat studiile în oraşele europene amintite. S-a căsătorit cu Sofia, care provenea din familia cu 16 copii a institutorului Goga Ionescu din Braniştea.

Între 1927 şi 1959 a fost profesor la Facultatea de Teologie din Capitală, între 1942 şi 1944 fiind şi decan. După 1946 a fost urmărit şi supravegheat de Securitate, iar în 1959, arestat şi interogat cu metode deloc blânde timp de lună, după care a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea. Eliberat de la Aiud în 1964, prin decretul de graţiere colectivă a deţinuţilor politici, marele profesor a continuat după aceea să ducă o viaţă plină de umilinţe, neavând voie să-şi reia munca la catedră, nici să fie pensionat. Patriarhul Justinian, care îi mai ajutase şi pe alţi foşti deţinuţi, i-a dat o jumătate de normă în administraţia patriarhală, angajându-l să diortosească lucrări de teologie.

"Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!"
Pentru a înţelege de ce a fost condamnat şi ce anume nu era pe placul autorităţilor comuniste în biografia lui Teodor M. Popescu, trebuie să ştim mai multe despre contextul în care s-a făcut arestarea sa. În 1959, când se petrecea al doilea val de arestări politice, profesorul avea în spate deja ani buni de urmărire a Securităţii şi denunţări făcute de unii colegi "binevoitori". Era un profesor apreciat foarte mult de tinerii cu drag de studiu, era sever cu ei, dar totdeauna corect. Ţinea relaţii bune cu toată lumea, indiferent dacă acele persoane aveau vreo orientare politică sau nu. într-o notă a Securităţii apare drept unul dintre cei care au prigonit studenţii legionari, neacceptându-i la examene. În alte informări este recunoscut ca un teolog de seamă şi de încredere, "care nu este capabil să ducă sau să participe la vreo acţiune potrivnică regimului". Profesorul a fost urmărit şi suspectat ca toţi profesorii şi oamenii din apropierea Bisericii. I s-a reproşat că a fost introdus în Facultatea de Teologie de liberali, deşi el n-a făcut politică niciodată. Unele articole ale profesorului au fost şi ele considerate duşmănoase la adresa regimului. Teodor M. Popescu a fost trimis într-o delegaţie la Winnitza pentru a se documenta în problema masacrului lui Stalin asupra populaţiei care se opunea bolşevizării ţării. Profesorul a vrut să publice un articol în ziarul Universul, dar i-a fost refuzat, astfel încât textul despre cutremurătoarele crime ale sovieticilor s-a păstrat în manuscris acasă la profesor, el făcându-l cunoscut clericilor într-un cerc preoţesc. Articole precum "De la Nero la Stalin" şi "Anticreştinismul comunist", publicate înainte de instaurarea comunismului la noi în revista BOR, nu aveau să treacă neobservate de puternicii zilei, care au început să caute în trecutul oricărui om aflat în postura de persoană publică. Fraze precum "Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei (...) Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful bolşevismului", din articolul "Anticreştinismul comunismului" au fost mereu catalogate de toţi informatorii drept un mare delict, neţinându-se seama că erau scrise înainte de venirea lor la putere.

Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet. Vasile M. Popescu, fratele profesorului, scrie în cartea "Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu", Editura Christiana, că lui Teodor i s-a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: "Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!".

Istoricul George Enache a lansat ipoteza că marele profesor a fost arestat şi închis pentru că era unul dintre stâlpii de nădejde ai Patriarhului Justinian Marina. Cum profesorul şi preotul Dumitru Stăniloae şi alţi mari profesori de la Facultatea de Teologie fuseseră înlăturaţi, comuniştii îşi atinseseră scopul de a lovi acolo unde îl durea mai tare pe patriarh, în învăţământul teologic, ştiind că preoţimea avea un rol important în păstrarea credinţei.

Despre detenţia de la Aiud, ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania a povestit că, de ziua sa, profesorul Popescu, în 1962, i-a transmis "La mulţi ani!" prin morse, iar acesta cu lacrimi în ochi i-a mulţumit prin acelaşi mijloc de comunicare. Acelaşi ierarh, care i-a fost student, spunea: "Dascălul nostru îşi iubea Ortodoxia cu patimă sfântă, se declara solidar cu toate dramele ei istorice şi era gata să-şi strivească o lacrimă pe amintirea bibliotecilor jefuite ale Răsăritului şi pe jertfele celor prigoniţi pentru dreptate. Nu e de mirare că un astfel de creştin a îndurat cu bărbăţie calvarul temniţelor comuniste: la Aiud celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumereau de ce Euharistia este, prin excelenţă, Mulţumire", scria concludent îPS Bartolomeu, Mitropolitul Ardealului.

După eliberarea sa, profesorul apărea ca un ciumat printre foştii colegi de catedră, fricoşi şi servili partidului, dornici să nu-şi piardă scaunele şi poziţiile. Nici cântăreţ la biserică nu era primit eminentul doctor în teologie, recunoscut până şi de catolici.

"Mă rog pentru cei care m-au judecat"
În februarie 1973, când a plecat de la birou spre casă, a fost luat de doi bărbaţi, securişti, dus undeva în Giuleşti, ţinut un timp acolo, i s-au luat actele şi cărţile din servietă, lăsându-i-se doar banii, apoi dus pe strada pustie, noaptea, şi bătut crunt. După ore multe de agonie, cineva l-a găsit în nişte boscheţi plin de sânge, cu nasul spart, în stare de leşin. La Spitalul Colţea un bolnav insistase ca necunoscutul aflat în starea aceea de şoc să îşi spună numele pe litere. A căutat în cartea de telefon şi a sunat acasă la soţia profesorului. Teologul s-a chinuit mult timp în starea aceea, iar după un timp a fost externat. Autorităţile au insinuat că ar fi fost beat, dar profesorul nu băuse niciodată în viaţa sa. Peste un timp i s-au trimis actele acasă, fără explicaţii. Profesorul nu şi-a mai revenit complet niciodată, iar după câteva luni a fost din nou dus la spital, unde i s-au făcut perfuzii, dar cum el nu primea tratamentul, a fost legat. Îndurerat, fratele lui, Vasile, scrie în cartea sa că în momentul când l-a sărutat pe frunte, profesorul a spus: "Ajutaţi-mă!". Abia atunci şi-a dat seama că, era aşezat pe patul acela cu braţele şi mâinile în formă de cruce şi suferea îngrozitor. Îi fusese dat să treacă dincolo răstignit, căci a doua zi după vizita fratelui său profesorul avea să moară.

La 36 de ani de la plecarea sa la Domnul, profesorul Teodor M. Popescu încă nu este cunoscut pentru scrierile sale de teologie, iar suferinţele sale pentru credinţă, dreptate şi adevăr sunt trecute uşor cu vederea. Alături de Patriarhul Teoctist, credem că a fost cu adevărat un "mare sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre", iar cercetându-i viaţa, descoperim că a fost un adevărat martir pentru Hristos.

Mai ales că a murit împăcat, fără să fi purtat vreun resentiment cuiva, iertându-şi torţionarii şi anchetatorii. "Mă rog pentru sănătatea tuturor celor care m-au cercetat şi m-au judecat", spusese de multe ori profesorul Popescu, două astfel de fraze fiind consemnate, culmea!, în notele Securităţii, dovedindu-se că informatorii erau oameni din cercul profesorului.


Text apărut în Jurnalul de Duminică, 13 septembrie

Troiţă de pe Valea Slănicului de Buzău

Iată una dintre cele mai frumoase troiţe de pe Valea Slănicului de Buzău.
Poza aceasta se află în Muzeul Ţăranului, este expoziţie de Ziua Crucii, poză alături de care mai sunt şi altele cu troiţe din zona amintită.
Totuşi, de la Cărătnăul meu nu au pozat.
Poate e mai bine,
să le păstrez în minte
aşa frumoase cum le ştiu din copilărie.

Crucile mele

De Ziua Crucii, Muzeul Ţăranului Român ne-a pregătit un nou târg al meşterilor iconari şi cruceri din toată ţara. Vor fi, pe lângă obiectele de vânzare - iconiţe, cruci de toate felurile şi din multe materiale lucrate cu migală, expoziţiile-documenatre despre troiţele din valea Slănicului, Buzău, şi aceea despre 60 de biserici din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei. Între 11-13 septembrie, la MTR, de la 10 la 18, iar duminica la ora 16 - muzică bisericească bizantină în interpretarea grupului Nectarie Protopsaltul.

Pe mine personal mă va atrage ca şi anul trecut expoziţia cu fotografii făcute troiţelor de pe Valea Slănicului, asta pentru că sunt născută acolo iar copilăria îmi este fragmentată cu amintiri ale troiţelor de la răscrucile din satul meu, cărora noi, cei de acolo, le spuneam simplu, cruci. Nu erau aşezate doar la răscruci, ci şi la fântâni şi pe locurile mai importante ale drumului. Mă opream în faţa fiecăreia şi făceam trei cruci, spuneam o scurtă rugăciune şi plecam mai departe. De câteva ori am văzut acolo, în locşorul care era sub micul acoperiş al troiţei, un om cam vagabond după părerea mea de atunci, dar de fapt un pelerin după cunoştinţele de acum, care stătea în genunchi şi se ruga netulburat de nimeni. Avea o traistă plină cu ce îi dăduse lumea de mâncare. Îl vedeam din când în când prin satul nostru, mama îl primea şi ea, îi dădea câte ceva de mâncare...
Crucile din satul meu erau făcute din lemn, aveau acoperiş, gărduleţ, şi câte o icoană înăuntru, parcă una avea şi un ştergar pe braţele laterale, lumea punea flori, unii puneau şi apă pentru călători, iar de sărbători oamenii aprindeau lumânări în vasele de la piciorul crucii. Rar vedeam un om trecând pe lângă cruce fără să se închine.
Erau şi toponimice legate de acestea: la crucea de pe Cărătnău, la crucea de pe pod, la crucea de peste gârlă şi tot aşa... În tot satul erau vreo cinci. Intrările satului erau păzite de astfel de troiţe. De aceea nu-mi place să aud în biserici acea cântare plângăcioasă "Cruce sfântă părăsită".

Petrecut cu morse şi rugăciuni sub pătură

Mărturii despre Părintele Ilarion Felea

Puţin cunoscut de oamenii de azi, părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. Poate lucrările lui ar fi atins cel puţin dimensiunea celor scrise de părintele Stăniloae dacă ar fi apucat să-şi desăvârşească opera începută.

Nesupravieţuind Aiudului, părintele Felea rămâne din acest punct de vedere întrezărirea a ceea ce ar fi putut fi ca teolog. A demonstrat însă din plin cu trăirea cât de departe a ajuns, iar marele Dumitru Stăniloae a şi spus despre el că l-a "întrecut". Şi a spus în cunoştinţă de cauză, l-a cunoscut. La Aiud se aflau la un moment dat închişi trei mari teologi ai noştri: Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Anania şi Ilarion Felea. În afară de ei, alte sute de preoţi.

S-a născut în 1903 la Valea Bradului, judeţul Hunedoara, tatăl său fiind preot, a făcut studii serioase, trecând pe la Academia "Andreiană" din Sibiu, Litere şi Filosofie din Cluj şi Teologia din Bucureşti, unde îşi ia şi doctoratul.

Calvarul lui a început în 1945, când a fost arestat şi dus pentru câteva luni în lagărul de la Caracal, eli¬berat fără a fi judecat. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, părintele Ilarion propovăduia cu înflăcărare de la amvon despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu. Preotul profesor Felea atrăgea foarte mulţi intelectuali la biserică prin cuvintele sale pline de har, cuvinte care mergeau la inimile şi minţile tuturor. În Arad, unde era preot şi profesor, a susţinut o serie de conferinţe pe teme teologice şi naţionale în care auditoriul găsea adevărurile de care era însetat. Puterea de a atrage pe lângă el intelectualitatea, felul direct de a spune lucrurilor pe nume şi curajul de a vorbi despre credinţă în lumea care era dorită de comunişti fără Dumnezeu, toate acestea au făcut ca părintele Ilarion să fie un duşman al noului regim. Iar dacă în 1945 a scăpat cu doar câteva luni de lagăr, în 1949, chiar în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, după ce fusese în casele oamenilor pentru a le sfinţi, după tradiţie, a fost arestat din nou. De data aceasta a fost condamnat la 1 an de închisoare, pe care l-a executat la penitenciarele Timişoara şi Aiud. Acuzaţia: "omisiunea denunţării", cum ne spune biografia sa consemnată în "Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist", Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Eliberat în ianuarie 1950, părintele Ilarion a fost reintegrat preot la Arad, fiind însă urmărit în permanenţă de Securitate.

În 1948, religia fusese deja interzisă în şcoli, icoanele scoase de pe pereţi, troiţele de lângă şcoli distruse, aşa încât a fi vorbit în public despre credinţa în Hristos era o crimă în ochii autorităţilor. Articolele publicate de preotul Felea în revista Biserica şi Şcoala au dus la a treia arestare a sa.
La 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei anchete extrem de brutale, apoi dus la Cluj şi judecat în secret. Împreună cu alţi şase preoţi din Arad, a fost condamnat la 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani de temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare". A făcut închisoare la Gherla mai întâi, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.

"Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Aca¬de¬mia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost pro¬fesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi, bi¬horenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română, care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea", mărturisea preotul Ioan Bărdaş, fost coleg de detenţie la Aiud.

"Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă, şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales de cei tineri", spunea acelaşi preot.

Emoţionantă este solidaritatea celor din închisoare care, prin mijloace neconvenţionale - dar singurele pe care le aveau la îndemână - îl petreceau la groapă pe cel care a murit. Părintele Ilarion a murit la 18 septembrie 1961, după chinuri numai de el ştiute. A fost şi el petrecut cu "morse", cu cântări înăbuşite rostite sub pătură, cu rugăciuni şoptite, din mai multe inimi o dată. Preotul Bărdaş: "Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»". ("O înmormântare la Aiud", din volumul "Din temniţe spre sinaxare", Ed. Egumeniţa 2008).

Ne-au rămas de la el o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit în timpul vieţii, dar şi şase volume care au fost pu¬blicate după căderea comunismului.
Iată câteva titluri ale cărţilor lui: "Convertirea Creştină", "Drumul crucii", "Teologie şi preoţie", "Religia iubirii", "Religia culturii", "Duhul adevărului", "Pocăinţa", "Critica învăţăturii baptiste", "Catehism creştin ortodox", "Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană".

Notă: Am aflat cu uimire că Bianca Felea, colega mea de la design, este o nepoată a părintelui martir, ea oferindu-mi o fotografie de la crucea părintelui ridicată în Arad la biserica unde a slujit acesta. Ea nu l-a cunoscut dar mama ei are probabil amintiri despre părinte. Cu o viitoare ocazie voi sta de vorbă cu această doamnă. (Fotografia crucii a fost publicată împreună cu articolul în Jurnalul Naţional, de duminică, 23 august).

Părintele Gherasim Iscu a plecat la ceruri de mână cu torţionarul său

Nu-i puţin lucru să-l ierţi din inimă pe cel care te-a chinuit cumplit, dorindu-ţi nu moartea, ci ceva mult mai rău: doar un strop de viaţă agăţată pe pragul dintre cele două lumi. Însă pentru un creştin înseamnă totul să împlinească porunca iubirii lui Hristos: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".


Fără o motivaţie profundă ca aceasta nimeni n-ar fi suportat ororile închisorilor cu mintea întreagă şi fără să se înrăiască la rândul său. Un om care a devenit din ce în ce mai bun în vreme ce nu mai ştia nici el singur şirul suferinţelor din inchisoare a fost părintele Gherasim Iscu, pătimitor în temniţele de la Craiova, Aiud, Canal şi Târgu Ocna.

Intrat în viaţa călugărească din vremea adolescenţei, Grigore Iscu, cel născut în 1912 în părţile Bacăului din părinţi credincioşi, ajuns simplu monah, a primit demnitatea de stareţ al mănăstirii Arnota în 1939. Renunţând la stăreţie a intrat la Cernica, unde a fost numit bibliotecar-contabil al Seminarului de aici, numai că în 1941 biblioteca a fost desfiinţată pentru că avea multe cărţi legionare.

Un an mai târziu, Mitropolitul Nifon Criveanu l-a trimis misionar în Transnistria, unde a ctitorit biserici, a fost nu doar preot, ci şi învăţător şi profesor de religie, un real sprijin spiritual pentru românii de acolo. După un an s-a întors în ţară, fiind numit exarh al mănăstirilor din Oltenia şi stareţ al Tismanei pe care o reface, după ce în vremea lui Antonescu fusese transformată în închisoare pentru preoţii legionari.

La instaurarea comunismului, în diverse locuri din ţară s-au organizat mai multe nuclee de rezistenţă, unul dintre ele la mănăstirea Tismana, unde, la cererea generalului Carlaonţ, stareţul a găzduit luptătorii rezistenţei şi le-a oferit hrană. Generalul a încercat chiar montarea aici a unei staţii de emisie-recepţie prin care să se ţină legătura cu americanii. Toate acestea fiind aflate de Securitate în 1948, părintele a fost arestat.

După o lungă şi chinuitoare anchetă la penitenciarele de la Târgu Jiu şi Craiova, a fost condamnat la 10 de de temniţă grea şi 3 ani degradare civică pentru faptul că a oferit adăpost şi hrană celor urmăriţi de Securitate. În revista Vestitorul Ortodoxiei nr. 153 din 1996, părintele Constantin Hodoroagă mărturisea: "Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi, în frunte cu generalul Carlaonţ. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de Securitate, căpitanul Oancă, după ce a a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun, toţi au recunoscut şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!»".

MINUNI ÎN "CAMERA 4 SPITAL"

De la Craiova a fost transferat la cumplitul Aiud, unde a supravieţuit prin rugăciunea inimii. Apoi a urmat perioada grea de la Canal, la brigada specială pentru preoţi cu regim de exterminare, unde era pus la munci foarte grele, cu hrană extrem de proastă, bătăi, privări de strictul necesar vieţii. Părintele Gherasim a fost între cei care au slujit zilnic Sfânta Liturghie, totdeauna bun şi milos cu deţinuţii, mereu gata la chemările fiecăruia dintre cei care aveau nevoie de spirjin moral, de spovedanie, împărtăşanie şi sfaturi.

Atitutdinea sa a atras teroarea dezlănţuită a torţionarilor. În special un oarecare Vasilescu, un infractor de drept comun, l-a torturat cumplit. Din cauza regimului dur a făcut tuberculoză. Bolnav, părintele Gherasim a fost mutat la spitalul-penitenticar Târgu Ocna, unde erau aduşi tuberculoşii, deşi tratamentul era zero. Pentru că se temeau să nu ia şi ei TBC, gardienii nu intrau în camere, iar mâncarea era adusă de deţinuţii de drept comun.

Iscu a fost dus în celebra cameră 4, numită şi "a morţii", pentru că de acolo mulţi plecau în lumea de dincolo. Acolo au stat şi Valeriu Gafencu, şi Ioan Ianolide, şi Richard Wurmbrand şi alţii. supravieţuitorii, ne-au lăsat mărturii preţioase. Bunătatea părintelui Gherasim se revărsa asupra tuturor. Până şi evreul Iacov avea să declare uimit: "Aici e o lume cum n-am bănuit cu putinţă, în tot cazul e o lume opusă celei din care vin eu. E cutremurător să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism." (din volumul Monahului Moise, "Sfântul închisorilor", Editura Reîntregirea, 2007).

În camera 4 spital deţinuţii stăteau şi câte 2-3 în pat. Părintele Gherasim a stat o vreme cu generalul Todirescu, fost comandant pe ţară al Jandarmeriei în vremea lui Carol al II-lea şi Antonescu. Deloc întâmplătoare împletirea destinului lor, pentru că fostul stareţ a făcut din fostul general un soldat al lui Hristos. Mai uimitor este însă că părintele Iscu le-a spus colegilor de temniţă că va pleca la Domnul în ziua de Crăciun.

S-au mai auzit astfel de profeţii, dar în acele condiţii întâmplările căpătau alte dimensiuni şi poate abia acolo şi-au aflat adevărata importanţă. O minune s-a întâmplat în ziua morţii părintelui Gherasim Iscu. Torţionarul Vasilescu, care la Canal îi făcuse viaţa un calvar părintelui, a ajuns şi el la Târgu Ocna cu tuberculoză şi voia lui Dumnezeu a făcut să fie în aceeaşi celulă amândoi. Cu ultimele puteri, în ziua de Crăciun 1951, blândul călugăr, ajutat de doi colegi, s-a dus la patul lui Vasilescu, l-a spălat pe faţă, i-a sărutat obrajii şi i-a spus că l-a iertat şi îl iubeşte.

Fostul torţionar a început să plângă, s-a spovedit la cel pe care îl bătuse cu ferocitate, şi a primit iertarea de la Dumnezeu împreună cu sfânta împărtăşanie.

În acea zi sfântă, părintele a plecat liniştit la Domnul. "Auzi? Cântă îngerii! A deschis ochii mari, privind la cer, printre gratiile de la fereastră şi cu un muc de lumânare aprinsă în mână a închis ochii şi a adormit în Domnul", spusese la moartea părintelui deţinutul Victor Stoica, citat în mărturiile sale scrise de un alt martor, Richard Wurmbrand.

La puţin timp, a plecat şi sufletul lui Vasilescu, asemănându-se cu tâlharul de pe cruce care s-a pocăit în ultimul moment.

Nota: Textul a fost publicat în Jurnalul de Duminică, 17 august 2009

"Un sfânt locuia în celulă cu noi"

Constantin Oprişan (1921-1959) este omul care a trăit iadul în închisorile Piteşti, Gherla şi Jilava. Vinovăţia de a fi fost legionar a spălat-o cu vârf şi îndesat, timp de 11 ani.


A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, spun martorii oculari ai supliciilor la care a fost supus. Sângele său a stropit la propriu celulele prin care a trecut. În penitenciarul de la Piteşti, unde urma să fie "reeducat", ca mulţi studenţi antic­o­munişti, a trăit acest calvar, rezistând cu gândul la Hristos.

În unele cazuri, când deţinuţii erau mai slabi sufleteşte şi nu mai puteau îndura chinurile zilnice, se deziceau de adevăratele lor convingeri şi spuneau, deşi doar de formă, că au înţeles ce fericire îi aşteaptă prin comunism... S-au salvat cu adevărat numai cei care au crezut în Dumnezeu, care au reflectat îndelung la condiţia lor, înţelegând că singura cale spre mântuire e răbdarea cu bărbăţie a chinurilor, rugăciunea, iertarea torţionarilor. Un astfel de om a fost Constantin (Costache) Oprişan, una dintre cele mai luminoase figuri ale închisorilor comuniste, dar şi o minte strălucitoare, fost cursant al filosofului Martin Heidegger.

Oprişan s-a născut în Onceşti din fostul judeţ Te­cuci, în 1921, după liceu s-a înscris în Frăţiile de Cruce, iar în vremea prigoanei antonesciene împotriva le­gio­narilor, a plecat în Germania. Acolo a asistat la cursurile existenţialistului Heidegger. Între 1942 - 1944 a fost închis în lagărul de la Buchewald, conform planului naziştilor pus la cale pentru legionarii refugiaţi din România.

S-a eliberat în urma unui atac asupra lagărului, şi împreună cu alţi tineri s-a antrenat pentru a veni în România spre a lupta împotriva bolşevicilor. Întors în ţară în 1945, a devenit şeful Frăţiilor de Cruce. În 1946 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, avându-i profesori pe Lucian Blaga şi D. D. Roşca. Acesta din urmă îi ceda deseori locul la catedră pentru a expune cursul în faţa studenţilor.

PRIN SUFERINŢĂ CĂTRE DUMNEZEU

În 1948 a fost arestat şi dus la Piteşti, unde regimul sever de înfometare, bătăile, torturile din partea lui Ţurcanu şi alor lui reprezentau "reeducarea". Aici a făcut TBC.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă. Dumitru Bordeianu a stat un an în aceeaşi celulă, la Piteşti, şi a scris în cartea sa, "Mărturisiri din mlaştina disperării", (Ed. Scara, 2001): "Din fire era afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind nimeni altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (...) La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. (...) Cele 11 luni cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare".

Ghigore Dumitrescu, în cartea "Demascarea", lasă să se înţeleagă că Oprişan ar fi cedat: "A fost obligat să spună că s-a convins de adevărurile mar­xismului. A fost mutat dintr-o cameră în alta, ca să fie auzit de toţi legionarii".

În 1951 a fost mutat la Gherla

Din această perioadă avem preţioasa mărturisire a lui Virgil Maxim, care l-a cunoscut şi care spune că Oprişan nu a fost "reeducat", cum au crezut torţionarii.

"Ţurcanu s-a aşezat la o oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan şi a început să-i vorbească tare pentru a auzi toţi cei din celulă despre opera de făurire a omului nou al societăţii socialiste şi de felul cum ei, cei din închisoare, au să se supună şi vor colabora la aceasta. Oprişan i-a spus că se înşală. «Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi morali, politici şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi nu ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!»", scrie Virgil Maxim în "Imn pentru crucea purtată", Ed. Antim, 2002. A urmat atunci pentru Oprişan o cumplită pedeapsă. Ţurcanu i-a poruncit să se lun­gească cu faţa în sus şi s-a urcat pe toracele lui Costache până a ţâşnit sânge din gura lui. "Aşa ai să mori! Încet, încet, picătură cu picătură", îi spunea batjocoritor Ţurcanu.

În cartea " Amintiri de la Gherla" găsim un alt pasaj edificator. Se întâmpla în 1951, în camera 99, la etajul 3, când Ţurcanu i-a obligat pe deţinuţi să se bată între ei: "Ochii lui Oprişan era scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat".

Neculai Popa l-a întâlnit tot la Gherla în 1952, la secţia TBC, şi povesteşte: "M-am dus să-l văd şi eu. Am rămas adânc impresionat atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. (...) Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune". ("Coborârea la iad. Amintiri din închisorile României comuniste", Ed. Vremea, 1999).

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):
"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele: "Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".

PRIN SUFERINŢĂ CĂTRE DUMNEZEU
În 1948 a fost arestat şi dus la Piteşti, unde regimul sever de înfometare, bătăile, torturile din partea lui Ţurcanu şi alor lui reprezentau "reeducarea". Aici a făcut TBC.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă. Dumitru Bordeianu a stat un an în aceeaşi celulă, la Piteşti, şi a scris în cartea sa, "Mărturisiri din mlaştina disperării", (Ed. Scara, 2001): "Din fire era afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind nimeni altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (...) La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. (...) Cele 11 luni cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare".

Ghigore Dumitrescu, în cartea "Demascarea", lasă să se înţeleagă că Oprişan ar fi cedat: "A fost obligat să spună că s-a convins de adevărurile mar­xismului. A fost mutat dintr-o cameră în alta, ca să fie auzit de toţi legionarii".

În 1951 a fost mutat la Gherla

Din această perioadă avem preţioasa mărturisire a lui Virgil Maxim, care l-a cunoscut şi care spune că Oprişan nu a fost "reeducat", cum au crezut torţionarii.

"Ţurcanu s-a aşezat la o oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan şi a început să-i vorbească tare pentru a auzi toţi cei din celulă despre opera de făurire a omului nou al societăţii socialiste şi de felul cum ei, cei din închisoare, au să se supună şi vor colabora la aceasta. Oprişan i-a spus că se înşală. «Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi morali, politici şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi nu ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!»", scrie Virgil Maxim în "Imn pentru crucea purtată", Ed. Antim, 2002. A urmat atunci pentru Oprişan o cumplită pedeapsă. Ţurcanu i-a poruncit să se lun­gească cu faţa în sus şi s-a urcat pe toracele lui Costache până a ţâşnit sânge din gura lui. "Aşa ai să mori! Încet, încet, picătură cu picătură", îi spunea batjocoritor Ţurcanu.

În cartea " Amintiri de la Gherla" găsim un alt pasaj edificator. Se întâmpla în 1951, în camera 99, la etajul 3, când Ţurcanu i-a obligat pe deţinuţi să se bată între ei: "Ochii lui Oprişan era scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat".

Neculai Popa l-a întâlnit tot la Gherla în 1952, la secţia TBC, şi povesteşte: "M-am dus să-l văd şi eu. Am rămas adânc impresionat atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. (...) Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune". ("Coborârea la iad. Amintiri din închisorile României comuniste", Ed. Vremea, 1999).

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):
"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele: "Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".

Articol publicat in Jurnalul de Duminica, 9.08.2009

Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele

"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.



Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.

În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu. (...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber".

Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodo­xism şi românism era o corelaţie indestructibilă".

Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă".

Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.

În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.

Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: "Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!".

Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.


Nota: Acest articol a fost publicat in Jurnalul de Duminica, 2.08.2009

Doi ani de la trecerea la cele vesnice a Patriarhului Teoctist

Astăzi se împlinesc doi ani de când a plecat la Domnul vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arapasu. Dumnezeu sa-l odihnească în lumina şi bucuriile cele veşnice.

Am scris atunci un text de suflet in Editia de colectie a Jurnalului National:

Binecuvântarea

L-a cunoscut pe Dumnezeu din braţele surorii sale Ileana. Cănd povestea despre aceasta, ochii ii erau umeziţi de lacrimi. Aşa a mers prima dată la biserică. Era la ceas de vecernie, clopotele sunau, iar Soarele arunca o ultimă strălucire peste turlele din curtea Voronei cănd adolescentul Toader a pus primul pas peste linia de sosire. Pentru că atunci cănd şi-a dat seama ce inseamnă să laşi toate pentru Hristos, a lăsat părinţi şi fraţi şi a alergat peste dealuri, peste coline şi izvoare, spre locul unde văzuse in zarea indepărtată turlele schitului. Nu ştia drumul. "Mi-am pus semn in minte unde să ajung", zicea despre ziua cănd a plecat la mănăstire. Şi a mers aşa, ca un erou de poveste, trecănd fiecare colină, coborănd fiecare vale, lăsănd in urmă lumea cu plăcerile ei, avănd in minte numai semnul acela pe care parcă scria "intrarea in rai e pe aici". A avut in viaţă parte de bune şi rele, ca orice om.

Cei mai mulţi dintre credincioşii de rând işi iubeau patriarhul. Abia aşteptau să il atingă, să le vorbească după slujbe. Iar dacă pentru copilul Toader a ajunge patriarh era o demnitate potrivită pentru oricine altcineva dar nu pentru el, pentru copilul Daniela, a sta faţă in faţă cu patriarhul şi a-i lua un interviu era un vis de neimaginat. Dar cănd trebuie să se intămple ceva, dealurile copilăriei cuiva pot semăna cu dealurile celorlalte copilării. Şi acum mai simt pe creştetul meu căldura palmelor sale in semn de binecuvântare.