Vassilikos cel cu vocea de aur

Când o persoană care, neştiind că există muzică psaltică, îl aude prima dată pe Theodoros Vassilikos şi exclamă că acesta cântă o muzică din ceruri, înseamnă că este ceva extraordinar în vocea lui şi în felul acesta de muzică. Şi nu doar ceva extraordinar, ci mai degrabă dumnezeiesc. Dacă ar fi să descriu împărăţia lui Dumnezeu, aş spune că este un loc plin de cântări ca ale lui Vassilikos. I s-a dat darul de a face din inimile ascultătorilor - participanţi la slujbe ori spectatori la concerte - nişte vase în care se strâng pe furiş fie lacrimi de pocăinţă, fie gânduri de slavă a Creatorului care a făcut un asemenea glas, fie alinare pentru deznădăjduiţi. Căci nu se poate să rămâi neatins de o asemenea voce. "Dar cine cântă acum?", auzeam pelerinii întrebându-se în ziua Sfântului Dimitrie, la Liturghie. Era Vassilikos, bineînţeles. Acest grec care a cântat de foarte tânăr în corurile multor biserici, având un tată tot cu o voce excepţională de psalt. Şi-a descoperit talentul şi l-a pus în lumina slujbelor bisericeşti, acolo unde îi stă cel mai bine cântând, dar, spre bucuria semenilor, şi în diverse concerte. Au dorit să-l audă de-a lungul carierei lui - are un renume mondial - grecii ortodocşi din America şi Australia, în frunte cu episcopii lor, şi le-a cântat, amintindu-le că rădăcinile lor sunt în vechea Grecie. Dar a cântat şi la Vatican, în faţa papei Ioan Paul al II-lea şi a 60.000 de catolici. Ce-şi vor fi spus în sinea lor catolicii nu ştiu, dar cu siguranţă au admirat bogăţia muzicii bizantine şi, dacă au fost sinceri, şi-au recunoscut în ea rădăcinile tăiate cândva dureros. Căutând pe internet muzica lui Vassilikos, m-am şi amuzat că unii tineri ortodocşi se ceartă pe acolo şi se laudă în "psalţii lor". Ba că e cutare cel mai bun, ba cutare… Important este că şi Theodoros Vassilikos, şi alţii, fie greci, fie români, fie de alt neam, încă păstrează şi duc mai departe aceste cântări inspirate de Dumnezeu şi că slujbele ne sunt înfrumuseţate cu ele. Iar cei care consideră că muzica psaltică ar fi o "lălăială" fără rost ar fi bine să asculte mai întâi fără nici un gând rău, iar apoi, dacă tot nu le place, să meargă liniştiţi doar la slujbele cu coruri simandicoase. Noi, dacă am avea de ales, am alege muzica bizantină.

Gustul painii adevarate

O dimineaţă cu soarele ridicându-se dintre ceţuri, trecând grăbit spre echinocţiul de toamnă, mi-a amintit de alte vremuri, parcă mai puţin fugare, cele ale copilăriei mirosind a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Mi-am amintit de gustul inegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nu cunoştea în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apa, sarea şi mâinile mamei. Frământat cu grijă în copaia de lemn ori, în ultimii ani, într-un vas emailat care era păstrat numai pentru operaţiunea aceasta, după ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul era învelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut la căldură pentru a creşte. La vreme potrivită, cuptorul încălzit primea tăvile cu cocă pentru ca mai târziu acelaşi cuptor să dea familei pâinea aurie, trimiţând în toată casa aburul aromat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumea aceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsa orice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, dar pâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţă mult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă ca rod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună în sine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol. După ce Mântuitorul a binecuvântat-o şi a înmulţit-o, a devenit şi mai clar că nevoia omului de pâine are sensuri mult mai adânci. Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucata de pâine. Iar când pâinea a devenit materie de sfinţit în actul liturgic, privim spre ea ca spre un lucru gata oricând să capete o valoare inestimabilă. De aceea poate ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, în general, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfială care vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, dar şi pentru ceea este de fapt. "Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu", ştim că a spus Hristos. Ne amintim de aceasta când vedem o pâine curată, făcută în casă. Poate ne gândim uneori, foarte rar, şi la oamenii neştiuţi care au trudit la aceasta. Dar cel mai adesea uităm tot. Mergem la magazin şi cumpărăm o pâine din ce în ce mai plină de tot felul de substanţe străine, improprii vieţii, care urmăresc doar s-o ţină proaspătă cât mai mult spre a fi obţinuţi bani pe ea. N-avem încotro. Plini de alte treburi şi griji, din lipsă de timp şi fără îndemânări străvechi, luăm totul de-a gata, acceptăm orice ni se vinde. Nu mai facem nimic cu mâinile noastre. Nici măcar pâinea. Refuzăm să mai trăim sănătos şi simplu, ne-am complicat în aşa fel, încât am uitat şi cum ar trebui să fie gustul pâinii adevărate.

Un protest pentru o cauza gresita

În 21 de ţări, printre care şi România, la început de octombrie se găsesc câteva mame care să militeze pentru alăptatul bebeluşilor la sân. Ştim cu toţii că în primele zile de viaţă copilul primeşte din laptele mamei anumite substanţe care îi cresc imunitatea şi îl ajută la o dezvoltare bună. Se ştie, de asemenea, că alăptarea naturală este benefică şi pentru o bună relaţie sufletească între mamă şi copilul ei. Dar de când emanciparea femeilor a câştigat foarte mult teren, iar familiile moderne nu-şi mai doresc decât unul sau doi copii, lucrurile acestea au scăpat de sub control, firescul a devenit o raritate. Milităm pentru el. Lumea s-a obişnuit cu toate comodităţile, a devenit ruşinos să alăptezi copilul la sân. Pe de o parte, este asupra tinerei mame presiunea societăţii, care o vrea frumoasă, suplă, având corpul nestricat de naşteri şi alăptare, iar pe de altă parte, se află propria convingere că acţiunea de a hrăni la sân copilul este retrogradă, îi cere un timp special şi îi dă peste cap programul.
Înainte vreme, când femeile năşteau mulţi copii, era cât se poate de normal să-l alăpteze pe fiecare, să aibă timp pentru a-l creşte şi a-i da educaţie cum se cuvine. Mamelor din vechime le-ar părea o nebunie protestele mamelor contemporane, care au militat zilele trecute nu numai pentru alăptarea la sân, ci şi pentru ca alăptatul în public să nu mai fie considerat ceva ruşinos.
Femeile moderne abia se mai înduplecă să nască un copil, şi acela prin cezariană, ca să nu sufere deloc dacă se poate. Dintre cele care nasc, doar o mică parte alăptează normal, iar din această mică parte se găsesc câteva care vor s-o facă în public, fără să fie considerate exhibiţioniste. Dacă bebeluşul plânge după lapte, este de înţeles că mama lui trebuie să-l hrănească. Dar chiar trebuie să facă asta într-un autobuz plin? Nu aş vedea gestul ca pe unul ruşinos, pentru că nu are în sine vreo conotaţie urâtă, însă orice mamă cu bun-simţ cred că ar coborî din acel autobuz, ar merge într-un loc mai retras şi ar alăpta acolo. Am începe să vedem situaţii de genul: trei prietene aflate în concediu postnatal se întâlnesc la mall, fiecare cu copilul său; veselie mare, impresii, schimb de experienţă maternă, când, deodată, bebeluşii îşi cer dreptul la lăptic; reprezentaţie în toată regula, în stilul noilor bune maniere pentru alăptare. Nu dreptul la alăptatul în public ar trebui să fie motivul protestelor, ci prea multele avorturi care se fac în România, prea multul planning familial şi calcul omenesc, prea mulţii copii abandonaţi după ce au fost născuţi din relaţii întâmplătoare.

Cum sa-ti afli moartea mai devreme

Românca Raluca-Ioana van Staden a făcut o descoperire genială, premiată cu aur şi la Salonul de inventică de la Geneva anul trecut. Este vorba despre senzorul care determină existenţa cancerului în corpul uman, la nivel molecular, direct din sânge, oferind rezultatul în mai puţin de şase minute. Este minunat că ştiinţa a ajuns până la acest nivel şi mai ales că o româncă a realizat această descoperire epocală pe cale de a fi pusă în practică la scară largă. Practic, nu peste mult timp, la numărul clasic de analize pe care le putem face la spital, o vom adăuga şi pe aceea de a determina prezenţa sau absenţa cancerului. Va costa foarte puţin, îşi va permite orice om analiza, deci toate sunt cât se poate de îmbucurătoare. Autoarea cercetării a declarat că îşi doreşte şi vede posibilă dotarea cu un dispozitiv din acesta a fiecărui cabinet de medic de familie.
Am auzit însă şi păreri privind posibilitatea ca fiecare om să-şi poată achiziţiona de la farmacie senzorul şi să-l aibă acasă, în trusa cu medicamente, alături de termometru, glicometru şi tensiometru. Cu deosebirea că senzorul acesta este atât de mic, încât trebuie ţinut într-o cutiuţă specială, să nu fie pierdut. El poate fi refolosit fără riscul contaminării.
Ca diabetic, este normal să te înţepi în deget pentru a afla dacă ai glicemia mare sau mică şi să acţionezi în consecinţă, după cum îţi sunt regimul şi tratamentul. Normal este şi să îţi măsori tensiunea arterială acasă, pentru a lua un medicament sau altul, în funcţie de valoarea arătată de tensiometru. Dar a te trezi zilnic cu ideea de a-ţi detecta un posibil cancer este de-a dreptul morbid. Să spunem că micuţul senzor îţi spune că da, ai cancer. Ce faci? Cât de uman este să stai să tot aştepţi un diagnostic atât de drastic? Nu cumva îţi doreşti să fii bolnav incurabil? Nu cumva cauţi să fii altfel decât ceilalţi oameni, decât ceilalţi bolnavi? Ţi-e frică de boală şi de moarte atât de mult, încât nu suporţi amânarea veştii că vei muri într-o zi? Dar asta ai aflat-o de când erai copil. Este adevărat că unele forme de cancer pot fi vindecate dacă sunt depistate din vreme, dar de aici până la ideea de autotestare la domiciliu este o distanţă care depăşeşte graniţele normalului sufletesc. Decât să scotocim prin celule după vreo boală, mai bine ar fi să începem ziua cu rugăciuni pentru sănătate.

Gandirea pozitiva si optimismul crestin

Gândeşte pozitiv! Îndemnul acesta, gol în sinea lui, nu mă ajută deloc să nu mai gândesc şi altfel. Omul de azi pare să găsească foarte uşor alinare, linişte şi împlinire în tot felul de concepte lipsite de vreo noimă. În lipsa unui sentiment religios autentic, omul se lasă ademenit de religii mascate. De câte ori nu aţi auzit, mai ales în filmele americane, dar şi în viaţa de zi cu zi, sloganul de a gândi pozitiv! Gândirea pozitivă promite fericire. Chiar se poate întâmpla să ai o viaţă plină de reuşite numai pentru că îţi spui mereu că va fi bine?

Sunt zeci de cărţi care atestă faptul că gândirea pozitivă a dat roade la cei care au practicat-o. Mai mult decât atât, mulţi dintre miliardarii lumii, oameni cu vise împlinite, au scris cărţi pe tema fericirii lor, ţin cursuri şi predică felul de gândire salvator. Iată cum se defineşte aceasta: "Gândirea pozitivă este o atitudine mentală cu ajutorul căreia reuşeşti să depăşeşti obstacolele şi să îţi îndeplineşti visele. Este o atitudine mentală datorită căreia obţii rezultate bune şi excelente. O gândire pozitivă anticipează fericirea, bucuria, sănătatea şi rezultate satisfăcătoare pentru fiecare situaţie şi acţiune. Tot ce îţi pui în minte reuşeşti să duci la bun sfârşit".

Nu sună înfricoşător să îţi pui în minte ceva şi să reuşeşti totdeauna, şi asta graţie minţii tale, interiorului tău canalizat pe reuşite? Am citit într-o carte din seria aceasta ceva colosal: dimineaţa, să spui un "mulţumesc" când pui primul picior jos din pat şi un al doilea "mulţumesc" când pui al doilea picior! Un mulţumesc către nimeni, pierdut în eter. A gândi pozitiv înseamnă, după teoriile acestea, a crede că tu poţi face ceva, că ţie ţi se cuvine să fii fericit, să devii bogat, să te împlineşti profesional şi să ai tot ce vrei de la viaţă. Tu, singur, cu mentalul tău atoateîmplinitor. A gândi pozitiv este una şi a crede că Dumnezeu te va ajuta este alta. Sunt două lucruri opuse. Gândirea pozitivă este de fapt o religie în care zeul este propriul ego. Omul care gândeşte pozitiv în sensul acestei teorii îşi este sieşi împlinitor al cererilor şi dorinţelor, al viselor, al destinului pe care l-a smuls din mâna lui Dumnezeu, conducându-l pe un drum de sine trasat. Dar cum rămâne cu veşnicia? Nu o dorim şi pe ea pozitivă? Sau ajunge să credem: "Eu voi fi veşnic fericit, eu mă voi mântui"…?

Cu le meritam noi pe toate!

Pentru că meriţi!", sună un slogan rostit de vocea ademenitoare a unei dive care ne învaţă pe noi, femeile, că merităm din toţi porii să fim frumoase folosind crema x. Ni se induce ideea că noi, toate, fără excepţie, am avea atâtea calităţi, încât produsul la care ne cheamă reclama este pur şi simplu o răsplată, un premiu binemeritat şi de aceea să nu ne îndoim de meritele noastre.


Mai auzim la alţii şi poate rostim chiar noi la vreme de reproş fraza: "Măcar atâta merit şi eu!...", referindu-ne la cine ştie ce lucru material sau spiritual pe care ni-l dorim, îl cerem şi ni-l însuşim, invocând starea noastră interioară ireproşabilă.

"Nu merit să-mi faci una ca asta!", mai spunem când ni se face o presupusă sau reală nedreptate. "Dar ce-am făcut ca să merit aşa ceva?.." Şi tot astfel cerem şi primim de toate.

Cine mai refuză în ziua de astăzi ceva pe care este cu îndreptăţire să-l primească, cedând darul său în favoarea altuia care, deşi nu l-ar merita, ar avea nevoie de el mai mult?

Ne aflăm într-o societate a hedonismului, a trăirii clipei aici şi acum, cu orice preţ, într-o eră în care lumea crede că e pierdere ireparabilă să nu-ţi cheltuieşti în feluri şi chipuri sofisticate viaţa cea "numai una".

Că aşa gândesc cei fără Dumnezeu nu ne poate mira, dar nici majoritatea creştinilor nu sunt departe de acest fel de gândire picurat cu pipeta şi cu pâlnia din toate părţile în suflete şi conştiinţe. Dacă din vieţile sfinţilor din primele veacuri aflăm fapte şi cuvinte care ne pun pe gânduri, deşi mai apoi le amestecăm în şuvoiul grijilor, cu greu putem accepta în propria trăire asceza. Stare a omului dispus să-l caute şi să-l păstreze pe Dumnezeu în sinele său, prin rugăciune şi prin efort personal practicat asiduu, asceza rămâne cel mai adesea apanajul câtorva oameni din lumea contemporană. Noi, cei mulţi, abia dacă putem renunţa la cafeaua de dimineaţă în Postul Mare, abia dacă reuşim - ca femei - să nu ne vopsim părul când ne apar primele fire albe, abia dacă putem ieşi până la pâine fără ruj pe buje. Abia dacă reuşim să ţinem ritmul unei vieţi creştine elementare, la nivelul cel mai de jos care implică rostirea rugăciunilor de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă. Ce liniştire? Când noi nu putem trăi o zi fără ştirile de la televizor şi fără verificarea e-mailului. Despre ce vorbim aici?

Despre trăirea creştinismului sau despre nişte oameni abia mişcându-se din cauza faldurilor de celulită sufletească, această urâciune care, dacă apare pe trupurile noastre o corectăm de nu se vede prin şedinţe de frumuseţe şi cure interminabile. În schimb, reuşim să ne păcălim singuri chiar şi atunci când avem intenţii bune: dacă postim, atunci să nu ne lipsească nimic, nu numai că mâncăm pe săturate, dar căutăm să ne păstrăm gustul bucatelor bune prin înlocuitori de carne, de lapte şi de brânză, ne cumpărăm ciocolată de post, ne vedem frumos de programul nostru care ne unge pe suflet.

Capacitatea noastră de a face o cât de mică jertfă personală a devenit un concept frumos de expus doar în teorii către alţii. Să nu ne obosim prea tare, aşa suntem îndemnaţi de peste tot, doar le merităm pe toate. Mai rămâne să auzim cândva că dacă vom trăi până la sfârşit la întâmplare, vom merita şi mântuirea!

Ferma de iluzii

Facebook, altfel spus cartea feţelor ori a chipurilor, este o reţea de socializare pe internet. Mai simplu, reţea de împrietenire şi comunicare. Când a început febra înscrierii pe facebook, am fost circumspectă şi nu m-am alăturat celor care mă îndemnau pe toate e-mailurile să fac aceasta. Până într-o zi, recunosc. O colegă mi-a arătat ce fermă nemaipomenită, virtuală bineînţeles, are ea pe facebook şi ce captivant este jocul. Posibilitatea de a-mi ridica o casă frumoasă, într-o grădină cultivată şi aranjată după bunul meu plac, a fost prea ispititoare. Am aderat la idee. Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu ce este cu ferma, o să deschid o paranteză şi o să spun că este un joc interactiv în care jucătorul poate să construiască, după imaginaţie şi punctele adunate, o fermă cu tot ce îi trebuie acolo: una sau mai multe case, maşini agricole, animale ţinute în grajduri, grădină decorată în fel şi chip, iar când strângi capital mare (cei care muncesc, acolo reuşesc!), poţi să cumperi teren mai mult. Fiecare participant plantează ce doreşte, cumpără seminţe şi copaci de la magazinele virtuale şi ferma lui creşte în felul acesta. Jocul te prinde, intri zilnic, mai cultivi la tine, mai dai mâncare animalelor din ograda vecinilor şi prosperi, cum am spus. Tot aşa până devii latifundiarul farmville-ului. Am stat şi m-am gândit care era microbul cu care ne fascina şi ne otrăvea sufletele, nouă, oameni în toată firea, care aveam de lucru la adevăratul serviciu, dar ne sacrificam din timpul nostru (lucrul în ferma virtuală îţi lua şi o oră dacă aveai teren mare)? Ce o făcea pe colega mea care m-a iniţiat în jocul acesta să stea şi noaptea să "lucreze" acolo, iar când pleca în delegaţie, să-i paseze soţului îndatorirea, iar dacă nu putea el, fiicei!... O să credeţi că sunt copilării, dar puteţi spune asta numai dacă nu aţi fost atins vreodată de o astfel de dependenţă.

Ceea ce ne impulsiona era faptul că unul dintre directorii noştri de atunci, om peste câteva sute de subalterni, juca şi el pe farmville! Şi ceea ce era mai dureros pentru noi era că punctele lui erau multe de tot, adică şi acolo era mai bogat decât noi! Avea nişte case acolo şi o grădină cum noi nici dacă am fi lucrat toţi odată la o singură fermă n-am fi reuşit prea curând să avem. Îl invidiam în taină. Am uitat să spun că acolo puteai avea prieteni, dar şi vecini. Cine nu avea vecini suficienţi nu putea avea teren mare. Vecinii şi prietenii îţi trimiteau cadouri: decoraţiuni ieftine şi nefolositoare, cum e şi în viaţă uneori, dar şi carburant pentru tractoare şi scânduri, cuie, potcoave pentru noul grajd pe care îl construiai. Cel mai mare latifundiar din toţi prietenii de la fermă era un analist căruia ziua îi trimiteam cadouri pe facebook, iar seara îl urmăream la tv comentând întâmplările politice ale zilei. Auzind însă că fiul adolescent lucra de fapt sub acoperire pe ferma tatălui, ne-am calmat. M-am lăsat de multişor de fermă, culturile mi s-au uscat, iar animalele sunt moarte prin coteţe.

Dincolo de momentele de relaxare pe care le presupunea jocul, mă gândesc şi acum la efectul iluziei, la sentimentele de falsă stabilitate şi împlinire pe care le inducea ferma. Acolo, în viaţa virtuală, puteai să faci destul de repede tot ce ţi-ai fi dorit în viaţa adevărată. Construiai, munceai, aveai imaginaţie şi realizai după planul tău case, grădini, alei. Aveai prieteni mulţi (chiar şi câteva sute) şi buni, sistemul nu le dădea voie să nu fie sinceri, îţi trimiteau cadouri, te ajutau de bunăvoie, zilnic. Aşa cerea jocul. În realitate, abia dacă îţi numeri pe degetele de la mâini prietenii, iar dacă ai vreo nevoie, degetele de la o singură mână ajung. Acolo - casă mare, frumoasă, aici - chirie. Culmea, la un prieten! În realitate, nu este ca pe farmville. Dacă dai un anunţ public: "Am datorii multe, cine mă ajută?", nu răspunde nimeni. Toată lumea iese din joc, îţi cade reţeaua şi te trezeşti dezîmprietenit de toţi.

Mobilul si lipsa bunelor maniere

Telefonul mobil a spulberat o seamă de reguli din viaţa noastră. Când aveam numai telefoane fixe, se ştia că nu trebuie să suni la cineva acasă decât într-un interval al zilei, în nici un caz nu te apucai să suni prea dimineaţă, dar nici seara după ora 20:00 nu mai îndrăzneai să suni dacă nu erai prieten cu respectivul. Cu probleme de serviciu, nici nu se punea problema cumva să deranjezi acasă colegii, subalternii, ca să nu mai spunem de şefi! Lucrurile erau clar delimitate, viaţa personală curgea în firescul ei, iar viaţa la serviciu îşi avea şi ea limitele ei, care doar excepţional, în cazuri de viaţă şi de moarte, erau depăşite.

Astăzi, toată lumea are telefon mobil, de la copiii de clase primare - ca să poată mamele să-i controleze mai bine, chipurile! - şi până la cele mai în vârstă persoane. La urma urmei, de ce n-ar beneficia toată lumea de avantajele tehnologiei de vârf, care, trebuie să recunoaştem, ne uşurează mult viaţa. Ceea ce s-a stricat cu totul şi parcă nu mai bagă nimeni de seamă este felul în care folosim telefonul mobil. Eşti invitat la cineva acasă, nu apuci bine să spui câteva cuvinte, să intri în atmosferă, că gazda este sunată de cine ştie cine şi vorbeşte, vorbeşte, iar tu stai resemnat şi cu cheful de vizită pierit, aşteptând să se termine discuţia între cei doi. Eşti în audienţă la o persoană importantă, ai aşteptat mult să intri şi te dai de ceasul morţii cum să pui problema mai bine ca să fii înţeles, eventual să ţi se rezolve cazul, şi dintr-odată eşti "salvat" de clopoţelul telefonului mobil. Nu al tău, că tu l-ai închis înainte să intri. În autobuz, abia stai printre ceilalţi pasageri din cauza aglomeraţiei, când gândurile tale sunt dintr-odată făcute valvârtej de povestea pe care o auzi spusă la doi paşi de tine. Păcat că nu auzi decât foarte încet ce spune şi persoana de la celălalt telefon, că pe cea de aici o auzi foarte bine. Dacă ai ghinion, auzi de fapt mai mulţi oameni vorbind la telefon, mult, tot drumul, caz în care te pui la punct cu examenele, cu preţurile imobiliarelor, cu reţetele de murături. Am întâlnit şi vânzătoare care s-au simţit deranjate că aş fi dorit să probez o pereche de pantofi în timp ce vorbeau la telefon. M-am scuzat şi am ieşit de acolo. Pe toate le mai pot înţelege şi trece cu vederea, dar sunatul telefonului în biserică, în timpul slujbei, este de departe cel mai deranjant şi greu de înţeles. Ce poate fi mai important în acel moment decât rugăciunea şi întâlnirea ta cu Dumnezeu? De ce să nu închizi telefonul pentru câteva ore? Dacă trebuia să fii în altă parte în acel timp, înseamnă că nu trebuia să mai vii la biserică. Dar să stai stresat că te va suna cineva din moment în moment - pentru că îi dai această posibilitate ţinând aparatul deschis - şi mai ales să tulburi liniştea celorlalţi sunt lucruri pe care nu le pot înţelege.

Atât timp cât nu am ajuns să realizăm că vremea Liturghiei este una sacră în timpul căreia toate celelalte trebuie să încremenească pentru noi întru aşteptare şi amânare, vom trăi în timpul ei la jumătate de măsură sau poate la lipsă de măsură. Şi vom mai ciunti şi din măsurile celor care ar dori să fie aşa cum trebuie. Dacă eşti atent, chiar slujba şi rugăciunea din biserică scriu în tine codul bunelor maniere.

Este nevoie de abc-ul credintei

Este ridicol şi jignitor faţă de Hristos şi de fiinţa noastră să cunoaştem despre Ortodoxie doar lucruri fugare, de unică folosinţă, ca şi când credinţa noastră ar fi un supermarket cu reduceri de preţuri şi bunuri perisabile.

Auzim tot mai des plângeri legate de neprohodirea cu preot a unui sinucigaş, de revolte cu substrat empatic faţă de prunci morţi nebotezaţi, revendicându-se dreptul de a fi îngropaţi cu slujbă. Auzim de nevoia de înnoire a unor reguli bisericeşti şi chiar dogme ale Ortodoxiei sub pretextul ruşinii în faţa modernilor europeni, de mult părăsitori de dreaptă credinţă. Ni se flutură adesea dreptul de a nu influenţa copiii prin afişarea în şcoli a însemnelor creştine. Se aud uneori voci extrem de preventive care se tem că din linguriţa cu Sfânta Împărtăşanie ar putea lua vreo boală contagioasă, pretinzând aberanta linguriţă de unică folosinţă!

Toate acestea, şi probabil multe pe care nu mi le amintesc şi nici n-aş avea loc să le scriu aici, sunt pretinse de oameni care dovedesc că au lipsit de la orele de abc creştinesc. Nu spun că au vreo vină, ci constat că România are nevoie nu de "drepturi", ci de obligaţia de a-şi cunoaşte propria credinţă. E ruşinos să nu ştii Crezul când botezi un prunc. E scandalos să te numeşti creştin-ortodox şi să nu înţelegi ce se întâmplă duminică de duminică în miile de biserici în timpul Sfintei Liturghii. Să nu ştii ce este un acatist ori de ce este păcat să trăieşti necununat, să întrebi unde poţi găsi un preot cu har, să intri în biserică să aprinzi o lumânare doar pentru că e bine.

Dacă oamenii ar vrea să ştie fie şi măcar lucrurile de bază ale Ortodoxiei, le-ar afla foarte uşor. Nu trebuie să facem toţi facultatea de teologie. Din participarea la Liturghie şi ascultarea predicii te trezeşti încet-încet ştiutor al acestor lucruri. În general, orice carte de rugăciuni editată la una din episcopiile noastre are şi un cuvânt care rezumă esenţa învăţăturii de credinţă. Librării de carte ortodoxă avem destule, presă creştină, de asemenea, în plus, nu ne putem plânge ca în comunism de vreo îngrădire a credinţei.

A fi lipsit de voinţa de a cunoaşte având atâtea mijloace de a o face este deja un păcat. Şi să nu ne îmbătăm cu revolte care dau bine în spaţiul public şi ne fac mai intelectuali şi mai interesanţi, pretinzând de la slujitorii altarelor lucruri care n-au legătură cu învăţătura cea dreaptă.

Freganii, niste asceti in deriva

Freganismul este un curent inventat în America după 1990, generat de antiglobalism şi grija pentru mediul înconjurător. Practicanţii freganismului se numesc fregani şi este posibil să încadrăm mişcarea lor drept una socială, cu implicaţii morale. Modul de viaţă al freganilor arată că nu le este indiferentă soarta planetei, ba chiar sunt îngrijoraţi peste măsură de imens de multele deşeuri pe care oamenii zilelor noastre le lasă în urma lor. Cine sunt şi ce fac freganii? Au la bază profesii dintre cele mai diverse, în general sunt oameni educaţi, artişti, dar şi persoane cu pregătire mai modestă. Modul lor de viaţă este surprinzător pentru nivelul de civilizaţie actual şi pentru prejudecăţile lumii de azi. Freganii trăiesc din gunoaie. Nu sunt cerşetori, nu sunt leneşi, nu sunt hoţi, nici drogaţi, nu umblă murdari.

Dacă îi întâlneşti pe stradă, nu-ţi inspiră nimic rău. Ei au ales să se hrănească din mâncarea aruncată la gunoi de alţii, să poarte haine de mâna a doua, să-şi mobileze casele - dacă mai au - cu obiectele casnice şi mobila aruncate de proprietari care le-au considerat nu chiar de ultima generaţie. Lumea se revoltă: "Cât de igienic este să mănânci de la gunoi?" Dar ei nu se îmbolnăvesc. Cert este că nu le e ruşine cu astfel de apucături, ba chiar vor ca lumea să ştie ce fac, este protestul lor faţă de risipa uriaşă a semenilor. Mai mult decât atât, freganii şi-au lăsat baltă slujbele lor, iar unii dintre ei, carierele de succes. Nu mai vor să fie îngrădiţi de programe, de ordine venite de la şefi răi sau nepregătiţi şi nici să plătească impozite, să fie mereu hăituiţi, stresaţi şi sclavi ai unui sistem care îi înrobeşte. Unii şi-au părăsit şi casele, trăiesc în rulote. Liberi ca păsările cerului, aceşti oameni tind să se apropie de lipsa de griji a monahilor noştri.
Vă închipuiţi ce călugări extraordinari ar fi aceşti oameni dacă l-ar cunoaşte pe Dumnezeu? Renunţarea la tot şi smerenia par să le fie familiare din moment ce scormonesc prin gunoaie şi mănâncă din firimiturile altora. Haine ponosite poartă, lipsiţi de averi sunt, plini de milă de creaţia lui Dumnezeu sunt, astfel încât freganii par a fi nişte oameni buni şi altruişti. Singurul lucru care le lipseşte este credinţa în Dumnezeu şi punerea în slujba Lui a tot ceea ce fac: renunţări, umilinţe, asceză involuntară. Fără Hristos care dă un sens mântuitor şi care duce dincolo de lumea trecătoare, dincolo de natura care moare chiar şi în cele mai curate şi nepoluate condiţii, fără El totul e risipire de sine. Dar nu sunt de condamnat aceşti oameni. Ei sunt semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată.