Dumnezeu să-l ierte pe Grigore Vieru, cel una cu Ţara Românească şi cu limba ei frumoasă; poetul care a privit cu ocheanul toată copilăria peste sârma ghimpată de peste Prut; basarabeanul care a visat să vină Acasă cum visează unii să meargă pe Lună; poetul care a îndrăznit să scrie primul după alipirea Basarabiei la Rusia o carte în grafie latină; care a crezut, conform “poveştilor” ruseşti cu care erau îndoctrinaţi copiii basarabeni, că românii sunt inamicii lor; dar mai ales să ne rugăm pentru Grigore Vieru, cel care a scris poezii de o simţire cu adevărat românească.
Mama, Patria şi Eminescu. Pe acestea le-a iubit mult. Pentru neam şi limba lui, pentru tot ce e creştinesc bătea inima lui cu 5 by-pas-uri.
I-a fost să aibă crucea însângerată ca într-o poezie de-a lui, premonitorie parcă.
L-am cunoscut şi m-am încălzit şi eu la flacăra ochilor lui albaştri ca la însăşi limba română când bate crivăţul din Siberii fără de sfârşit.
O poezie de-a lui care-mi place foarte mult:
A, iubite, a
- A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.
- O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii batrâni
Acasă ramân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe-urma le cad foile,
Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu