miercuri, 30 decembrie 2009

Anul Nou, intre colinde pagane si sarbatori crestine

În calendarul creştin ortodox, la 1 ianuarie prăznuim Tăierea Împrejur a Pruncului Iisus, punerea numelui de Iisus şi ziua Sfântului Vasile cel Mare. În toată perioada care precede Crăciunul şi se continuă cu Anul Nou şi Boboteaza, tradiţia populară a românilor este foarte bogată în datini şi obiceiuri perpetuate din vremea păgânismului.

Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.


DIVINITĂŢI SOLARE ŞI AGRARE
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste săbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european roman s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat de romani în sărbătoarea Saturnaliilor, care avea loc între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului asiatic Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decemrbie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.


RECUZITA OBICEIURILOR
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconju­rătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).

Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi. Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desi­gur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.


SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ
Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 1 ianuarie Tăierea Împrejur a Domnului. Conform cărţilor Facere şi Levitic din Vechiul Testament, în a opta zi de la naştere, oricare prunc de parte bărbătească era tăiat împrejur şi i se punea şi numele. Această tăiere împrejur preînchipuia Botezul de mai târziu care are rolul de a curăţi de păcatul strămoşesc şi, cu toate că Iisus nu avea nevoie de acest ritual, fiind fără de păcat, pentru împlinirea legii, a fost şi el tăiat împrejur, suportând de bunăvoie această "rană a păcatului", cum ni se spune într-un cuvânt lămuritor.

Tot în această zi se sărbătoreşte Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat moştenire o întreagă comoară: modelul vieţii lui pline de fapte bu­ne, regulile organizării vieţii monahale, scrieri de o teologie profundă, precum şi rugăciuni de toată trebuinţa, cea mai importantă dintre acestea fiind sfânta liturghie. În Sinaxarul zilei se spune că nu doar Vasile a devenit sfânt, ci întregul neam al lui a fost binecuvântat de Dumnezeu, împreună cu Emilia, mama Sfântului Vasile: "Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţă­tu­ră; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme". De asemenea, în această zi, în bi­serici se săvârşeşte o rugăciune de mulţumire pentru anul încheiat şi se binecuvântează cununa Anului Nou, cerându-se de la Dumnezeu ajutorul în anul care începe.


FELURI DE COLINDE
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sfântul Andrei".

luni, 21 decembrie 2009

Sfântul Ignatie, copilul purtat în braţe de Iisus




Creştinii l-au prăznuit la 20 decembrie pe Sfântul Mucenic Ignatie al Antiohiei.
Cu toate că sfântul este unul dintre cei mai importanţi, fiind ucenic al apostolilor Domnului şi episcop în Antiohia, viaţa lui este mai puţin cunoscută decât tradiţiile de Ignat, când se taie porcii pentru Crăciun. Acesta este şi motivul pentru care vom trece în revistă câteva momente importante ale vieţii martirului Ignatie, episcopul Antiohiei, supranumit şi Teoforul, adică "Purtătorul de Dumnezeu" care este în acelaşi timp "Cel purtat de Dumnezeu".
Supranumele de Teoforul vine de la două întâmplări definitorii pentru viaţa lui. "Purtat de Dumnzeu - ne spune tradiţia noastră creştină - s-a întâmplat la propriu. Când ucenicii lui Iisus au întrebat cine va sta de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţia lui Dumnezeu, iscându-se şi un fel de ceartă între ei pentru întâietate, Iisus le-a răspuns: "Cine vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor", învăţându-i că mărirea se obţine prin smerenie şi umilinţă. Ca să-i facă să priceapă şi mai bine cât de smeriţi şi nevinovaţi trebuie să fie, a luat un copil în braţe, îndemnându-i să devină copii cu inima.

Copilul purtat în braţe de Iisus este Sfântul Ignatie, martirul de mai târziu. Iar la sfârşitul său mucenicesc, Sfântul avea să arate că şi el îl purta pe Dumnezeu în inima lui. În circul de la Roma, unde a fost dus spre martirizare, când fiarele l-au sfâşiat, acestea nu s-au atins de inima lui, care a fost găsită întreagă, iar în ea era scris cu litere de aur: "Iisus Hristos". Până la mucenicie, viaţa Sfântului Ignatie a fost una exemplară. După ce a stat sub ascultarea apostolilor lui Iisus, ucenic direct al Sfântului Evanghelist Ioan, la vremea maturităţii a fost ales de către însuşi Sfântul Petru episcop al creştinilor din Antiohia Siriei, acolo unde credincioşii şi-au spus prima dată "creştini".

Sfântul Ignatie a murit în anul 107, an în care împăratul roman Traian sărbătorea victoria asupra dacilor. Istoricii ne spun că sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă şi a durat 123 de zile, constând în ceea ce le plăcea romanilor: mult circ, pe lângă pâinea cuvenită. Şi-au dat viaţa în lupte 10.000 de gladiatori, iar luptele şi jocurile sângeroase au fost completate de 11.000 de fiare sălbatice, sacrificate după ce unele au fost săturate cu trupurile creştinilor.

În trecerea sa prin Antiohia Siriei, aflat într-o campanie în Orient, Împăratul Traian a fost înştiinţat că şeful creştinilor de aici, Ignatie, ar putea constitui un personaj bun pentru spectacolele sale de la Roma, iar moartea sa, o sperietoare pentru cei care ar îndrăzni să treacă la creştinism. Traian a poruncit ca Ignatie să fie arestat şi dus la Roma. Sfântul a fost însoţit de zece soldaţi foarte aspri care adesea l-au bătut pe drum şi pe care sfântul îi numea într-o scrisoare "leoparzi".

MĂCINAT DE DINŢII LEILOR
A fost un drum greu pentru episcopul care avea peste 70 de ani. Călătoria s-a făcut şi pe Marea Mediterană, şi pe pământ, poposind în unele oraşe. Ştim cu precizie că s-au oprit la Smirnum şi în fosta cetate Troia. Pe unde trecea, poporul credincios se aduna în jurul lui, iar el le dădea scrisori cu sfaturi şi învăţuri creştine. Era bucuros că va fi omorât pentru Domnul său, Iisus Hristos. Când au aflat că va fi dus la Roma spre a fi omorât de fiare, creştinii care aveau infleunţă la curtea imperială s-au gândit să aranjeze lucrurile ca episcopul Ignatie să nu fie ucis, căci era un bun păstor şi era foarte iubit de popor.

Aflând ce au de gând creştinii, Sfântul Ignatie le-a scris o scrisoare în care îi ruga să nu intervină pentru el, căci abia aşteaptă să sufere şi el pentru Hristos care S-a răstignit pentru noi. Le scria: "Vă rog să nu-mi arătaţi bunăvoinţa nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă linguşiţi ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu: ca nu adormind să fiu povară cuiva.

Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni pentru mine ca să fiu găsit, prin aceste unelte, jertfă lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli, eu, un osândit; aceia, liberi, eu, până acum rob. Dar dacă sufăr, voi fi un dezrobit al lui Hristos şi voi învia liber în El. Acum când sunt un înlănţuit, învăţ să nu mai doresc nimic".

La 18 decembrie, anul 107, au fost omorâţi cei care îl însoţeau pe Sfântul Ignatie, creştinii Zosima şi Lupus. Două zile mai târziu a fost dus în arenă şi bătrânul episcop. Doi lei au sfâşiat trupul lui, rămânând din el doar oasele mari şi inima întreagă. După ce s-a făcut curat în arenă, creştinii din Roma au luat rămăşiţele sale sfinte şi nisipul udat cu sângele mucenicesc şi le-au îngropat cu mare evlavie în cimitirul Dafini, din Antiohia. În felul acesta, sfântul care în copilărie a fost purtat de Hristos în braţe, iar la sfârşitul vieţii o parte din trup s-a dus în burţile leilor a devenit într-adevăr Purtător de Dumnezeu.

Numele Domnului s-a arătat tututor scris cu aur în inima sa iubitoare. Rămăşiţele pământeşti ale Sfântului se află în biserica dedicată lui în Antiohia pe care a păstorit-o vreme de 40 de ani.

luni, 30 noiembrie 2009

Felix Nicolau si Andreea Marin, doi tritonici

felix 2
Cand ziarele sunt pline de lansarile celor doua dive de la Gaudeamus, eu propun un antimodel jurnalistic pentru paginile de cultura(!!!!!)
Felix Nicolau, scriitor care a publicat mai multe carti de poezie, de istorie literara, eseuri critice, plus romanul "Tandru si rece", la Cartea Romaneasca. Este unul dintre cei mai apreciati critici literari, prin scriitura sa relaxata, cu umor si ironie fina, si care la recenta editie a targului de carte, a lanasat volumul "Anticanionice (critici stresate)".
Cartea sa reuneste mai multe cronici la volumele autorilor romani aparute in ultimii doi-trei ani, Felix Nicolau fiind si un colaborator constant al revistelor literare de gen din intreaga tara.
La lansarea sa de la standul Editurii Tritonic care i-a publicat cartea au fost prezenti scriitori si poeti recenzati de autor ( nu toti!), in acelasi timp prieteni ai autorului.
Interesant cum Felix are totusi ceva in comun cu Andreea Marin: a dat autografe pe masa plina de cartile Andreei Marin! Doar sunt amandoi autori tritonici...

Photobucket

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Parintele Arsenie Boca, 20 de ani de la plecarea la Domnul

Supranumit Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca pleca la Domnul cu puţin înainte de schimbarea regimului comunist din România, la 28 noiembrie 1989, după o boală la pat de câţiva ani şi după o viaţă virtuoasă, plină de suferinţe şi nedreptate, dar de care nu s-a plâns niciodată.

Interesant este cum acest părinte duhovnicesc cu atât de mare influenţă asupra credincioşilor din toată ţara a fost nevoit să trăiască departe de slujirea preoţească vreme de mulţi ani, dorindu-se a-i fi li­mitată înrâurirea asupra oameni­lor, dar nereuşindu-se decât în­tă­ri­rea acestora în credinţă.

Născut la Vaţa de Sus, Hunedoara, în 1910, din părinţi simpli, cel care avea să devină mai târziu Părintele Arsenie avea numele lumesc de Zian Valeriu Boca. A stu­diat la Liceul "Avram Iancu" din Brad, apoi la Fa­cul­tatea de Teologie din Sibiu, unde l-a cunoscut pe marele profesor Du­mi­tru Stăniloae, împreună cu care a tra­dus Filocalia. Se pare că această lucrare l-a şi convins să intre în monahism în 1939. Când Mitropolitul Nicolae Bălan a aflat că are înclinaţii spre pictură, l-a trimis la studii la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde, în paralel, audia şi cursurile lui Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie.

După un timp de studiere a meş­te­şu­gului picturii în Muntele Athos şi în Chişinău, părintele Arsenie s-a întors la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1941 fiind hirotonit preot. O dată cu in­tra­rea în mănăstirea transilvană au început atât creşterea renumelui său de duhovnic înţelept, cat şi perioada de probleme cu au­to­ri­tă­ţi­le comu­ni­s­te. Acestea erau ex­trem de de­ran­jate că atât de multă lu­me îl caută şi îi ascultă sfatul, că are o atât de mare influenţă în rândul oa­me­nilor. Însă când un preot călugăr în­drăzneşte să spu­nă credincioşilor răs­picat, în bise­rică, adevăruri de neconceput într-un regim ateu, există şanse sigure de pedepsire a unui asemenea om.

In dosarele Securitatii

Iată cum apare părintele Arsenie într-o fişă de Securitate: "În predicile sale către po­pulaţie întrebuinţează expresii cu subînţeles religios, care ar putea fi interpretate şi în sens politic, aşa de exemplu expresia: «Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate», care a fost explicată în felul următor: «Cre­dincioşii, deşi mai mulţi la număr, nu vor fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atât timp cât vor fi strânşi în jurul bisericii». Nu poate fi anchetat pentru acest fapt, întrucât nu îndeplineşte elementele unei infracţiuni", spune informatorul (conf. "Părintele Arsenie Boca, obiectivul «Bratu»", Ed. Patmos).

Atunci s-a căutat motivul care să cons­tituie infracţiune. Şi s-a găsit unul plauzibil: în 1944, părintele Arsenie l-a adăpostit pe Nichifor Crainic la Sâm­băta, când acesta era căutat de Siguranţa Statului. Prima arestare a păr­in­te­lui Arsenie a fost în 1948, ca proaspăt transferat la mănăstirea Prislop. Era considerat conducătorul unei formaţiuni legionare, lucru absolut neadevărat, părintele fiind chiar unul dintre criticii Mişcării. Era însă uşor să acuzi de aşa ceva pentru a putea trimite sigur acuzatul la închisoare fără drept de apărare. A mai fost adusă apoi o vină la dosarul său: în perioada 1949-1950 l-a găzduit la Prislop pe călugărul Antonie Plămădeală (viitorul mitropolit). Securitatea a încercat si discreditarea sa prin trimiterea unei femei la mănăstire, care să îl compromită, dar planul n-a mers, părintele fiind nu doar un om foarte moral, ci şi foarte inteligent. Anchetat, eliberat, apoi iarăşi arestat în 1951, părintele a fost trimis la Canal, de data aceasta. În urma presiunilor făcute de stareţul Dometie şi de maicile de la Prislop care cereau eliberarea părintelui Arsenie altfel va urma o răscoală a credincioşilor din Ardeal, Pa­triarhul Justinian a intervenit pe lângă Teoharie Georgescu în soluţionarea cazului. Cert este că a fost eliberat după un an. Întors la mănăstire, nu a mai predicat oficial, dar a fost arestat din nou în 1955 şi trimis de la Timişoara, la Jilava şi apoi la Oradea si eliberat după un an.

Un pictor in haine civile

În 1959 a fost obli­gat să părăsească viaţa călugărească şi preoţia. Venit la Schitul Maicilor din Bucureşti, s-a angajat pictor la Atelierele Patriarhiei şi a continuat toată viaţa să fie pictor, fără a mai avea voie să slujească în biserică. Lumea însă venea pu­hoi pe oriunde se afla părintele Arsenie, ascultându-i cuvintele de învăţătură. A pictat ani de zile biserica din satul Draganescu, locuind in casa parohiala de peste drum, prin bunavointa parohului de atunci. Apoi s-a retras la Sinaia, unde a si-a dat si duhul cu putin timp inainte de a vedea libertatea din decembrie 1989.
Securitatea l-a urmărit până în anul morţii, însă el şi-a trăit cu demnitate viaţa de simplu credin­cios, chiar dacă, în condiţii normale, putea fi cel puţin episcop.

Cititi si http://www.jurnalul.ro/stire-martorii/pictura-profetica-din-biserica-draganescu-503375.html

vineri, 27 noiembrie 2009

Gaudeamus: Cronicile stresate ale unui autor anticanonic

Duminica, 29 noiembrie, la ora 15:30, la standul Editurii Tritonic, scriitorul Felix Nicolau îşi va lansa noua carte de studii critice intitulată "Anticanonice. Cronici stresate", la care sunt invitaţi să vorbească Antonio Pătraş şi Ioan Es Pop.

Felix Nicolau este unul dintre cei mai activi şi competenţi critici literari din noua gardă a literaturii române, a cărei voce se face auzită tot mai des în revistele culturale de la noi. Sentinţele sale critice sunt uneori tăioase, dar totdeauna precise în verdictul lor literar, iar ceea ce îl face interesant de citit, este faptul că scriitura sa este plină de farmec, umor, inteligenţă şi erudiţie. Un alt merit al lui este că nu poate fi acuzat de partizanat sau apartenenţă la vreo "gaşcă" literară. Membru USR, profesor la Universitatea Hyperion din Bucureşti, Felix Nicolau are un talent complex, fiind autorul câtorva volume de poezie, eseuri de literatură comparată şi al romanului "Tandru şi rece" (Ed. Cartea Romaneasca).

miercuri, 25 noiembrie 2009

Florin Caragiu lanseaza SENTIC, la Editura Vinea



În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17 al ROMEXPO, va avea loc lansarea noului volum de poezie al lui Florin Caragiu, intitulat "Sentic".
Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, ne vom putea bucura de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.

despre notiunea de SENTIC
referinte despre Florin Caragiu
biografie Florin Caragiu
blogul lui Florin Caragiu


Despre conceptul de sentic

Prin sentic cycle, dr. Manfred Clynes înţelege un model de organizare a sentimentelor pe care muzica îl realizează în modul cel mai evident. El se referă la ciclul emoţional clasic. Muzica se poate alimenta din orice emoţie, însă cerinţa celei mai înalte satisfacţii este ca ea să ne poarte prin tot ciclul, punând în joc alternarea dintre tensiune şi relaxare, între minor şi major, etc. Capacitatea unui conţinut muzical de a potenţializa în sine contrariul său, astfel încât destinderea nu anulează tensiunea, ci o transformă în povestea rememorărilor cu ramificaţii infinite, arată că miza noţiunii de sentic este determinarea sa în fond suprapsihologică, ciclul emoţional nefiind înţeles ca o orientare premeditată către rezoluţia absolută a tensiunii, ci mai degrabă, în cadrul acestei mişcări, sentimentul învaţă să redevină pur, dezbărat de balastul a ceea ce în el este resentiment. Emoţia îşi recâştigă demnitatea categorială, în sens de categorie estetică, şi aici poate fi, de pildă, numit tragicul. Resentimentul nu este încă o emoţie. Sentic defineşte emoţia care nu subjugă, pe deplin trăitoare, emoţia care este ea însăşi tot ciclul, nu doar o parte a lui. Manfred Clynes a recunoscut că în viaţa de zi cu zi omul cu sufletul erodat de rutină nu trăieşte, cel mai adesea, sentimente, ci mai degrabă resentimente. Tragică nu poate fi decât o emoţie, niciodată o stare resentimentară. Ciclul emoţional clasic culminează, în viziunea lui Clynes, cu veneraţia, adică starea de relaţionare a omului cu Dumnezeu. Emoţia nu poate face abstracţie de dimensiunea ei cea mai profundă, care este climaxul din momentul veneraţiei. Aspirând să fie o mişcare totală a trăirii, emoţia îşi dezvoltă un caracter înţelegător şi asimilativ. Tot ce e lăsat în urmă în memoria muzicii nu e un element reprimat, respins, ci valorificat într-o perspectivă culminativă. În sens creştin filocalic, e consacrat termenul de „simţire înţelegătoare”.

Referinţe:

"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine". (Marin MINCU)

"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată". (Paul ARETZU)

"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?" (Şerban AXINTE)

"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu". (Felix NICOLAU)

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată. Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi". (Nicolae TZONE)

Florin Caragiu ne aşteaptă la lansare.

joi, 19 noiembrie 2009

Contribuiti la repararea Bisericii din Deveselu!


În Deveselu, sat aflat la 6 kilometri de Caracal pe drumul spre Corabia, exista o frumusete de biserica - ridicata acum 100 de ani de mosiereasa Maria Coloni - care are nevoie de restaurare.


deveselu

Parintele Eugen Gradinaru, parohul bisericii cu hramul Sf. Nicoale ar locui in sat, cum este normal, dar casa parohiala „este degradata în ultimul hal", aşa ca face naveta din Caracal. Maşi grav este ca în biserica ploua şi ninge peste credinciosi, pictura este afectata, cladirea fiind în pericol de degradare. Cele 400 de familii ale satului Deveselu sunt formate mai mult din pensionari şi oameni saraci, asa incat paarintele paroh nu are cum sa stranga toti banii necesari de la acestia. Este bucuros ca oamenii vin la slujbe şi nu liturghiseşte cu biserica goala. Slujbele se desfasoara insa în conditii grele: „Sunt sparte geamurile de la turla si precipitatiile cad direct în biserica. La ultima ploaie cu vant puternic, o parte din tabla de pe acoperiş a fost smulsa. În iernile trecute, am dat zapada afara cu galeata. Iarna e atat de frig, încat mi se umfla mâinile pe sfintele vase în timpul liturghiei. Se strâng destui oameni la slujba, dar sunt multi batrâni şi ma tem ca, daca nu reparam mai curand, nu vor mai veni nici ei din cauza frigului. Avem o soba dar nu face fata, de aceea ne trebuie si o centrala pentru încalzire. Daca am reuşi sa o cumparam în aceasta iarna ar fi bine", ne-a spus parintele Eugen Gradinaru.

Puteti trimite bani in cont

Credinciosii satului au facut si ei ce au putut din banii lor: au luat covoare, o parte din banii provenind de la un anume domn care a cumparat si statia de amplificare a sunetului. Concret, ar trebui reparat exteriorul, cu tot ce presupune: tencuiala, vopsea, geamuri noi, acoperiş. Şi zidul împrejmuitor de caramida groasa trebuie refacut. Totul se ridica la 200.000 de lei. Pentru un mare om de afaceri, este un maruntis de buzunar, dar pentru oamenii saraci din Câmpia Romanatiului, o suma astronomica. În timp ce facem aceste comparatii, hlamidele şi aureolele sfintilor se scorojesc pe pereti sub umezeala care patrunde din ce în ce mai rece.

Preotul Gradinaru a umblat dupa sponsorizare si prin Caracal, şi prin Bucuresti, dar, dupa ce a fost purtat cu vorba toata vara, s-a întors dezamagit la Deveselu. Singura speranta a preotului sunt acum binevoitorii care ar putea trimite bani în contul parohiei: RO79 RNCB0202098960330001, BCR, filiala Caracal, telefonul parohului fiind: 0745.954.237.

Parintele va asteapta oricând sa vedeti biserica veche de 100 de ani al carei hram este „Sfântul Nicolae" si sa contribuiti financiar in masura posibiltatilor. Sa speram ca prin grija sfantului ocrotitor cineva cu punga plina va repara biserica din Deveselu.

luni, 16 noiembrie 2009

PLUMBUITA, pecetea grea a credintei

Photobucket
Foto: Marin Raica, Jurnalul National


Dacă mergi la Plumbuita în zi obişnuită, nu te poţi plânge de îmbulzeală. În liniştea de sub bolţile de cărămidă îţi poţi auzi în voie propriile rugăciuni ce ţi-o iau înainte, grăbite, spre iconostas.


În biserică pluteşte o lumină difuză, numai bună să te predispună la interiorizare. Te simţi într-un fel de anticameră a cerului în care sfinţii sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Mai ales că, în faţa altarului, în partea stângă, se află o raclă mică în care se păstrează fragmente din moaştele sfinţilor Nicolae, Pantelimon, Gheorghe şi Ioan cel Nou de la Suceava.


REFUGIU DOMNESC

Lucru puţin cunoscut, această mănăstire are drept ctitor un martir: blândul şi credinciosul Petru cel Tânăr. Tânăr pentru că a fost nevoit să urce pe tron la 13 ani, tatăl fiindu-i omorât, şi iarăşi tânăr pentru că a murit la 19 ani. Era fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna şi a fost martirizat de turci pentru că nu şi-a lăsat credinţa ortodoxă. Plumbuita, care îşi trage numele de la tabla de plumb care o acoperă, a fost desăvârşită ca lucrare de Alexandru al II-lea. Apoi a venit vremea lui Matei Basarab.

Legenda spune că Iliaş Vodă s-a ridicat cu oaste asupra lui Matei Basarab, bătălia dându-se undeva în nordul Bucureştilor. Când Basarab Vodă l-a întrebat pe căpitanul său: "Unde îl învinseşi, căpitane, pe Iliaş?", acesta i-ar fi răspuns: "Colo'n tină!". Şi de atunci locul s-a numit Colentina, la fel şi râul din apropiere. Pe o limbă de pământ care se prelungeşte în apa Colentinei, în apropiere de locul unde Dumnezeu îl ajutase să scape de Iliaş, se afla Mănăstirea Plumbuita în mare ruină. Se pare că şi bătălia dată aproape de zidurile ei ar fi contribuit la ruinare. Cert este că învingătorul voievod a refăcut-o, redându-i frumuseţea iniţială, transformând-o în locul său de refugiu, prin construirea aici a cetăţii cu ziduri de apărare şi a casei domneşti.

Părintele arhimandrit Visarion Marinescu ne-a vorbit despre trecutul Mănăstirii Plumbuita, al cărei stareţ este din 1999.

"Mănăstirea a fost destinată de la început călugărilor, pentru că aici locuia şi îşi desfăşura activitatea şi o garnizoană de soldaţi.
Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita, astfel încât, dacă era atacat cumva la Curtea Veche, domnitorul venea prin tunel mai întâi până la Palatul Ghica, apoi la mănăstire. Un tunel mergea până la Biserica Fundenii Doamnei, altul, tot de refugiu, ducea până în Pădure la Andronache. La vremea aceea, delegaţiile oficiale, domneşti, din Rusia şi din părţile de Răsărit, se opreau mai întâi la Plumbuita. Cum frumos povestea Patriarhul Teoctist, aici veneau doamne şi domniţe şi îşi schimbau ţinuta, pregătindu-se să fie primite apoi la Curtea Domnească. Palatul lui Basarab din incinta Plumbuitei este într-un program de restaurare şi avem în plan să-i redăm destinaţia iniţială. De mănăstirea noastră este legată şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care şi-a organizat o tabără aici. Şi Revoluţia de la 1848 a lăsat urme la Plumbuita în sensul că, fără aprobarea Bisericii Ortodoxe, beciurile casei domneşti au fost transformate în celule de închisoare, fiind aduşi aici capii Revoluţiei, Bălcescu, Ghica şi ceilalţi.

În perioada interbelică, Plumbuita ajunsese în paragină şi a fost transformată în biserică de parohie. S-a evidenţiat atunci un preot foarte vrednic, Ion Sachelarescu, care s-a străduit să înceapă restaurarea mănăstirii care fusese afectată şi de un mare cutremur şi nu fusese reparată la timp. A căzut turla bisericii, palatul voievodal era un schelet, cetatea la fel, iar Sachelarescu a început restaurarea. În perioada celui de-al doilea război mondial, s-a organizat aici un cămin cu şcoală pentru surorile de caritate care se ocupau de orfanii de război. Mareşalul Antonescu intenţiona să o transforme în panteon naţional, adică un cimitir al eroilor, iar în mijlocul cimitirului dorea să construiască un cavou pentru sine spre a-şi duce viaţa de veci între soldaţi. Istoria s-a petrecut însă altfel. Lucrările de restaurare s-au desăvârşit în perioada Patriarhului Justinian şi a stareţului de atunci, părintele Sofian Boghiu. În anii '50 funcţiona din nou ca mănăstire. Din 1983 până în 1986 au fost aduse aici atelierele de la Schitul Maicilor, care a fost demolat. Călugări din întreaga ţară învăţau sculptură, cizelură, boiangerie, confecţionarea veşmintelor preoţeşti. Erau vreo 70 de călugări. În 1959 a venit decretul 410, care a dat afară din mănăstiri toţi tinerii, iar Patriarhul Justinian a găsit de cuviinţă, ca să nu o transforme iar în parohie, să o declare paraclis patriarhal, aşa cum a făcut şi cu Antim. A funcţionat astfel până în 1987."

UCENICUL PĂRINTELUI SIMEON TATU

Părintele stareţ îşi aduce aminte cu drag de începuturile sale la Plumbuita, când, din 1983 până în 1986, i-a fost ucenic şi ascultător părintelui Simeon Tatu, pe atunci stareţ.
Despre părintele Tatu are numai cuvinte frumoase: "A fost un bun călugăr, bun stareţ, un mare artist şi un istoric cu foarte bună pregătire". Şi pentru că am pomenit de stareţul sculptor, am dorit să vedem şi noi lucrările acestuia, chipuri de domnitori şi voievozi. Părintele stareţ ne-a spus însă că statuile părintelui Tatu sunt în lăzi, sunt conservate, "dar nădăjduim să le expunem cât de curând într-un spaţiu adecvat". Sunt în fază avansată demersurile de a obţine aprobările pentru renovarea întregului complex.

După ce părintele Tatu s-a mutat la cele veşnice, a fost numit stareţ chiar părintele Visarion.
"Eu am venit cu tradiţia părintelui Sofian Boghiu de la Antim. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să repunem rânduielile monahale, am reuşit să revenim la slujirea celor şapte sfinte laude încununate de sfânta liturghie zilnic. Călugării au venit unul câte unul până când astăzi suntem 18 vieţuitori: trei preoţi, trei diaconi, un rasofor, două călugăriţe bătrâne care ne ajută la bucătărie, iar ceilalţi sunt studenţi la Teologie, masteranzi şi doctoranzi, tineri care n-au posibilitatea să stea la cămin sau la gazde şi i-am primit aici. Nu-i obligăm să se călugărească, dar dacă vor, noi îi primim cu drag", ne-a mai spus părintele stareţ.

PRIMELE CĂRŢI

Mănăstirea Plumbuita a avut în diferite timpuri statutul unui important centru cultural. S-au tipărit, aici de exemplu, primele trei cărţi din Bucureşti: două Tetraevanghelii şi o Psaltire. "Nu mai avem nici o dovadă, s-au pierdut toate urmele acelei activităţi de tipărire, asta pentru că în perioada fanariotă, când mănăstirea a fost închinată Mănăstirea Xiropotam din Athos, iar călugării greci au luat multe obiecte de aici".
De la conducătorul obştei Plumbuitei, mai aflăm că mănăstirea a fost foarte bogată cândva: în 1864 avea 189 hectare de teren în Bucureşti, 3.200 hectare de pământ la Borcea, 130 ha de pădure, precum şi vie la Dealul Scăienilor în Prahova, la Valea Călugărească, la Chiţorani. Secularizarea a sărăcit-o. În 1948, mănăstirea nu mai avea decât 7,5 hectare de pământ. "După 1990 am obţinut titlu de proprietate doar pentru 3,7 hectare. De 10 ani, suntem în litigiu cu Primăria Capitalei pentru a primi restul de teren, dar îl vom primi când va hotărî Dumnezeu", mai spune stareţul.

ŞUŞOTELI FRANŢUZEŞTI

În curtea mănăstirii am întâlnit şi un francez care i-a spus părintelui stareţ că are o trăire deosebită la slujbele noastre. Molipsindu-se deja de duhul ortodox, străinul s-a retras repede când ne-a văzut, făcând deja "ascultare": muta nişte ghivece de flori unde i se spusese. Acum, că mă lămurisem de unde veneau şuşotelile în franceză pe care le auzisem când am intrat în biserică, mă pregăteam de plecare. Un domn mai în vârstă intră în vorbă cu mine, spunându-mi păsul lui: dorea să facă o pomenire pentru soţia sa plecată de curând dintre cei vii şi îl aştepta pe părintele stareţ să primească aprobarea. L-am lăsat acolo în aşteptarea lui nădăjduitoare şi am plecat spre aleea care avea să mă arunce din nou în lumea grăbită. În apropiere de mormântul părintelui Tatu, o tufă de crizanteme vişinii îşi lăsase pe pământul rece trei crenguţe, rupte de cine ştie cine. Le-am considerat un dar diafan al acestei mănăstiri cu numele greu ca plumbul.


VASILIADA PENTRU CEI SARACI


Mănăstirea Plumbuita se implică şi în viaţa socială, din 1999 funcţionând aici un aşezământ pentru cei nevoiaşi, "Vasiliada", rod al colaborării dintre Patriarhia Română şi Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor din România. De 10 ani, vin pensionari sau oameni fără venituri care, pe baza reţetei de la medicul lor, primesc de aici gratis medicamentele de care au nevoie. "Reuşim să bucurăm până la 4.000 de persoane pe an. Unii sunt trimişi de medicul de familie, alţii de Primărie, prin sectorul de asistenţă socială, alţii vin direct cu cuponul de pensie prin care dovedesc că nu au venituri peste baremul aplicat de noi. Vin oameni de oriunde, nu doar din Bucureşti. Avem aici şi un cabinet de medicină internă, deschis de trei ori pe săptămână, unde consultă domnul dr. Pavel Rădăşanu, un om extraordinar. Medicamentele le primesc de la farmacia aşezământului, unde avem o asistentă şi o dirigintă de farmacie, care se implică cu multă dăruire. Mai avem şi un cabinet de stomatologie tot pentru cazurile sociale", ne-a spus părintele stareţ. Susţinerea financiară a aşezământului o realizează sponsorii, care sunt atât firme, cât şi persoane particulare.

Text publicat in Editia speciala "Postul Craciunului - Manastirile Bucurestilor", aparut cu Jurnalul National la 14 noiembrie 2009

duminică, 15 noiembrie 2009

Patriarhul Pavle, din Patericul sarbilor

Dumnezeu sa-l odihneasca pe Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe, care a trecut astazi la cele vesnice!

Photobucket

Am gasit cateva lucruri foarte furmoase despre acest ierarh pe care vi le impartasesc mai jos:

Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.
- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!


Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.
- Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…
- Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.
- Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…
- Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fiecare vede ceea ce doreşte!
(cvotatele sunt de pe blogul theologhia.wordpress.com).

Intr-un alt articol am gasit informatia ca atunci cand sora lui era in spital se ducea la ea cu autobuzul desi ar fi putut sa mearga cu vreo masina a administratiei patriarhale.
Cand s-a imbolnavit grav, a cerut sa fie inlocuit dar Sinodul sarb i-a raspuns ca atat cat va trai va fi patriarhul sarbilor.
Un om foarte iubit de poporul sau, poate si pentru ca transmitea si el multa iubire si se purta ca un om de rand...

vineri, 13 noiembrie 2009

Postul Craciunului in Editie Speciala la Jurnalul National

Photobucket


Daca e 14 noiembrie la Jurnalul National este Editie Speciala dedicata Postului Craciunlui.
Anul acesta, 24 de pagini in care tema principala este redescoperirea manastirlor din Bucuresti: Plumbuita, Antim, Darvari, Radu Voda, Stavropoleos si obstea monahala de la Patriarhie unde, de asemenea, este manastire.
In aceasta editie veti mai gasi sfaturi de la duhovnici si calendarul celor 40 de zile de post, ca si zilele de dezlegare la peste, untdelemn si vin.
Fotografiile care ilustreaza reportajele redau in toata splendoarea vetrele monahale bucurestene. Nu ratati!

joi, 12 noiembrie 2009

Ioan Gura de Aur - moaste in Bucuresti, Craiova si Secu

La 13 noiembrie îl praznuim pe Sfantul Ioan Gură de Aur (347-407), unul dintre cei Trei Ierarhi sărbătoriţi împreună la 30 ianuarie.

Cărturar, mare trăitor al credinţei, tălmăcitorul cel mai bun, din câte spun teologii, al scrierilor Sfântului Apostol Pavel, arhiepiscop al Constantinopolului, Sf. Ioan a fost şi unul dintre cei mai mari predictatori, ceea ce i-a atras supranumele.

Credincioşii care doresc să îi aducă rugăciuni de mulţumire, laudă şi cerere, o pot face în orice biserică, dar mai ales acolo unde se află şi fragmente din sfintele sale moaşte:
• Biserica Sfânta Ecaterina, paraclis al Facultăţii de Teologie din Bucureşti
• Mănăstirea Darvari - București
• Catedrala Episcopală, Oltenia, Craiova
• Mănăstirea Secu - Judetul Neamț
• Mănăstirea Filoteu din Muntele Athos): mâna dreaptă a Sfântului
• Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos - Capul
• Catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol.


Despre Sf- Ioan Gură de Aur s-au scris nenumărate cuvinte frumoase, aşa încât nu voi face decât să redau un fragment din îndemnurile sale către postire, aflându-ne în preajma Postul Naşterii Domnului Iisus.

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăca]i-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura voastră să postească ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele corpului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseşile străine. Hrana ochilor este ceea ce văd ei. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte neîngăduită de Lege şi fără greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite. Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. - este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase. La ce bun s` te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?”.

Inca o Stella Maris



Aceasta superba capela se afla langa Alexandria, la Vitanesti, in curtea conacului in care s-a nascut Constantin Noica.
Descoperita recent de artistul Ion Draghici, acesta a decis sa o renoveze impreuna cu echipa de pictori-restauratori cu care lucreaza momentan la catedrala din capitala Teleormanului.
Bijuteria arhitecturala de la Vitanesti a fost realizata dupa planul capelei Stella Maris de la Balcic a Reginei Maria, din intiativa omului politic Victor Antonescu.
Se pare ca la vara o vom putea admira asa cum era in anii 40.

luni, 9 noiembrie 2009

Amintiri despre Florin Bogardo


Realizator de marcă în Televiziunea Română şi în Radio, Ovidiu Dumitru este şi unul dintre prolificii textieri din muzica uşoară românească. În această calitate a colaborat şi cu Florin Bogardo. I-a scris zece texte pentru melodii, cea mai cunoscută fiind "Să nu uităm trandafirii".

Domnul Ovidiu Dumitru ne-a povestit câteva întâmplări care îl au în centru pe Florin Bogardo, omul care nu voia niciodată să iasă în evidenţă cu nimic, de o modestie rară într-o lume în care fiecare se zbate să fie remarcat.

EXCURSIE PRELUNGITĂ LA LONDRA

"Am lucrat mult cu el. Imediat după ce a absolvit Conservatorul a fost primit în Radio, dar a lucrat şi în Televiziune. Cum eu lucram la amblele instituţii ne vedeam deseori la înregistrări. L-am cunoscut pe Florin Bogardo când am făcut primul meu text de melodie, care, culmea, a fost şi primul lui succes, «Să nu uităm trandafirii».

După ce am lucrat piesa asta, el a plecat într-o călătorie la Londra. Aşa ceva era uimitor atunci, avea viză pentru două săptămâni, parcă. A trecut vremea şi el nici nu venea, nici nu dădea vreun mesaj că nu mai vine în ţară. Era în anii '60, când totul era foarte strict, eram cu toţii într- o tensiune foarte mare. Mai ales că aveam în radio un directoraş securist, un om de mare credinţă faţă de comunişti, care făcea nişte lucruri groaznice.

Cum pleca vreun artist peste hotare şi nu se mai întorcea, el îi scotea benzile cu toate înregistrările lui din fonotecă şi le ardea într-o curte interioară. «Trădătorii nu merită nimic», zicea el. De frică să nu se întâmple la fel şi în cazul lui Bogardo, m-am dus la fonotecă şi, de comun acord cu colegii de acolo, am luat câte o copie din fiecare înregistrare a lui şi le-am dus acasă la mine. N-au trecut două sau trei zile că a apărut Bogardo! I-am povestit şi lui, a râs, am organizat aşa o mică masă şi am povestit ce crezusem toţi despre el...

Dar el nu intenţionase să rămână acolo, pur şi simplu fusese la nişte concerte şi depăşise doar timpul de şedere".

MAI ÎNTÂI VERSURILE
Ce ar putea să ne spună despre Bogardo ca om? Ovidiu Dumitru crede că textul piesei "O viaţă, un om" îl defineşte foarte bine pe Bogardo ( textul Ovidiu Dumitru, muzica Florin Bogardo) îl caracterizează mai bine decât oricare alte cuvinte pe compozitor.

"Era un tip de o mare calitate umană, avea un stil de a fi extraordinar, un om excepţional de bun, nu s-a certat niciodată cu nimeni, nu voia să supere pe nimeni. N-a apărut niciodată un zvon despre el. El n-a ţipat ca alţi artişti după Revoluţie, chiar dacă a văzut că sunt marginalizaţi toţi marii compozitori, a considerat că nu este un timp al lui acum, nu poate scrie muzică în felul acesta şi a stat deoparte. Niciodată în viaţă nu s-a bătut pentru nimic şi pentru nimeni, nici pentru femei. Era un caz unic", a mai spus Ovidiu Dumitru.

I-a fost autor de texte pentru zece melodii. Bogardo voia totdeauna să vadă întâi textul pentru că aşa putea compune. Trebuia să ştie ce mesaj transmit versurile pentru a face o linie melodică potrivită. De aceea a şi compus destul de mult pe versurile poeţilor clasici.

BUNĂ SEARA, RITA PAVONE!

Un interesant episod s-a peterecut la prima ediţie a Cerbului de Aur, în 1968. "Vornicu era foarte agitat, tocmai plecase din ţară Valeriu Lazarov care trebuia să fie regizorul spectacolului. Fusese invitată pentru recital Rita Pavone, care era atunci foarte la modă, era nebunie mare, toată lumea o iubea cum era aşa modernă, cum dădea ea din mâini şi din picioare, era ceva extraordinar să vină la Braşov.

Am sugerat s-o primim cu un cântec special, dar nu în spectacol, că nu ne-ar fi dat voie cenzura, ci la hotel. Florin a răsfoit prin partiturile lui nelansate încă şi-a găsit ceva. Mi-a cerut nişte versuri şi am scris ideile principale în română, iar el le-a tradus în italiană. Era un cântec care suna aşa: «Bună seara, zâna pădurilor», nelansat. Când o aducea pe Rita de la Otopeni la Braşov, şoferul se oprea din loc în loc şi anunţa la telefon: «Suntem în cutare loc».

În clipa în care a intrat pe uşa hotelului ARO, s-a pus melodia la difuzoarele din hotel, pe scări, suna stereo, şi când a intrat Rita a început melodia: "Bună seara, Rita Pavone!"... Ea a stat înnebunită, nu înţelegea ce se întâmplă. Apoi Vornicu ne-a prezentat pe noi, iar Florin Bogardo nici nu voia să iasă, dar l-a luat de braţ şi l-a prezentat: «El e compozitorul». Ritei i-a plăcut la nebunie. Când s-a întors în Italia, le-a reproşat că ei nu fac nimic la San Remo, uite ce fac românii...", a povestit Ovidiu Dumitru.

" O NOTĂ NU LĂSA..."

La înregistrări, Florin Bogardo era foarte meticulos. "El nefiind un om dur, la înregistrările din televiziune sau din radio părea altfel. Toţi îl învăţaseră, îi ştiau stilul, tot, şi ceea ce pare incredibil când e vorba de un om blând ca el, parcă toţi îi ştiau de frică. O notă nu lăsa, toată lumea se ruga de el să cânte, dar nu voia. O singură dată Alexandru Bocăneţ a făcut o filmare cu el şi orchestra. Foarte rar cânta. Doar la pian se aşeza şi acompania sau cânta de acolo, avea microfonul pe pian. Nu voia deloc să iasă în evidenţă, îi lăsa pe alţii.

Era un tip de o cultură muzicală foarte vastă. Şi cum era italian, tot ce atingea se făcea muzică, avea multă melodicitate. Aşa s-a născut. A făcut cu toată pasiunea ce a făcut", a mai povestit textierul lui Bogardo.

Aşa apare în amintirile lui Ovidiu Dumitru compozitorul Florin Bogardo, un autor de cântece care îmbină fericit calităţi atât contradictorii: profunzime, candoare, tristeţe, bucurie şi diafanitate. În fond, cântece foarte cantabile, pe care mai multe generaţii nu le pot uita. Ca şi cum melodiile lui ar fi chiar acei trandafiri care nu trebuie uitaţi nicicând.

Acest text apare in Editia de Colectie cu CD impreuna cu Jurnalul National, de azi, 9 noiembrie, dedicata compozitorului Florin Bogardo.

vineri, 30 octombrie 2009

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, evocat la ASE


În ziua în care, în zori, sufletul părintelui Teofil Părăianu îşi luase zobrul spre cer, părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei era evocat în Aula Magna la ASE.

Pare destul de ciudat ca la o academie de economie să se vorbească despre un duhovnic şi este cu atât mai frumos când se întâmplă asemenea „devieri”. Evenimentul a fost organizat de conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, în parteneriat cu Editura Platytera din Bucureşti, condusă de teologul şi scriitorul Florin Caragiu.
Manifestarea face parte dintr-un ciclu de conferinţe dedicate împlinirii a 20 de ani de la căderea comunismului. A vorbit în deschidere însuşi prof. dr. Ion Gh. Roşca, rectorul Academiei de Studii Economice, apoi perosnalitatea părintelui a fost evocată de protosinghelul Varsanufie, stareţul Mănăstirii Pătrunsa, de conf. Iulian Costache, de Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), de ieromonahul Neofit Linte, de protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), de Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), de Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).
Cei prezenţi şi l-au reamintit pe părintele Ghelasie vizionând un film de scurt metraj, realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan, şi proiectat în sală.
Tot duhovnicului de la Frăsinei i-a fost dedicată şi expoziţia din holul Bibliotecii Centrale, cu picturi realizate de artistul George Alexandrescu. În partea doua a colocviului au vorbit pr. Costin Butnar, prof. Ioan Bruss, prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.
S-au lansat cu această ocazie şi volumul "Trăirea Mistică a Liturghiei", de ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare tipărită la Editura Platytera.
În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu părintelui Ghelasie, chiar în incinta Mănăstirii Frăsinei. Întâlnirea dedicată părintelui Ghelasie s-a încheiat cu o rugăciune de mulţumire săvârşită în paraclisul din instituţia gazdă.

Din viaţa părintelui Ghelasie


Părintele Ghelasie Gheorghe s-a născut în 1944 în comuna Sălătrucel-Loviştea, jud. Vâlcea. La 23 de ani a devinit ucenicul pr. Arsenie Praja, pustnic din Cheile Râmeţului, de la care a cunoscut vechea tradiţie isihastă din Munţii Apuseni, pe care o va numi „mistica iconică”.
După trei ani, pr. Ghelasie a intrat în Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea, unde a fost ghid, îngrijitor de bătrâni, bucătar, apicultor, sculptor în lemn, iconar, arhondar, şi, din 1990, ieromonah.
A publicat „Memoriile unui isihast”, „Nevoinţele isihaste”, „Urcuşul isihast” şi „Iscusinţa trăirii isihaste”.
”Părintele Ghelasie a arătat o extraordinară ancorare în modernitate prin disponibilitatea şi plasticitatea cuvântului în dialogul cu cele mai diverse tradiţii culturale şi categorii de oameni. Se mişca într-un registru larg, de la vorba simplă şi pătrunzătoare, trezvitoare, la un discurs complex, amplu şi curgător. Atât oameni simpli cât şi intelectuali rafinaţi s-au simţit mişcaţi de frumuseţea gestului primitor şi cuvântului său viu spre a înainta în taina dialogului şi a se bucura de lumina tainei dumnezeieşti. Despre aceasta au scris, în cele câteva volume de mărturii apărute, ierarhi şi intelectuali de marcă până la oameni dintre cei mai simpli ca formaţie culturală”, scrie Florin Caragiu, fost ucenic al părintelui Ghelasie.

joi, 29 octombrie 2009

Părintele Teofil, în vederea veşniciei




Deşi avea 80 de ani, vestea că Părintele Teofil s-a dus la Domnul m-a surprins total. Dar moartea e mereu surprinzătoare.
Acum când îmi pare rău că nu l-am mai văzut încă o dată, nu pot decât să-mi amintesc cum l-am cunoscut. Prin ´94, am citit un interviu amplu cu el în cartea „Convorbiri duhovniceşti”, a părintelui Ioanichie Bălan. Mi s-a părut cel mai firesc şi mai potrivit cu sufletul meu dintre toţi duhovnicii intervievaţi şi mi-am dorit mult să-l cunosc pe viu, iar la puţină vreme, l-am văzut şi auzit la o conferinţă. Mi-a confirmat toate aşteptările.
Aproape toţi prietenii mei alergau la el, nu scăpau nici o apariţie publică a lui. Trăiam cu toţii încântarea de a fi şi tineri şi liberi în credinţa noastră, iar părintele ne arăta că nu exsită contradicţie între tinereţe şi iubirea de Hristos.
Ultima mea amintire cu Părintele Teofil este din vara când a murit ÎPS Antonie Plămădeală. O dusesem şi pe mama la Sâmbăta, mama, care toată viaţa nu văzuse decât Mănăstirea Răteşti - singura atât de aproape de casă încât putea să scape şi ea o zi din vârtejul treburilor. Nu mai contenea să se minuneze de frumuseţea mănăstirii din Făgăraş, să se mire de părintele... Ce încântare şi bucurie pentru noi să ne vorbească personal, să ne spovedim la el, să asculte poeziile spuse de fetiţele prietenilor care ne aduseseră cu maşina, să le pună mai recite o dată ca să le înregistreze spre a le spune şi el altor copii...
În ziua plecării am aflat că trecuse la cele veşnice Mitropolitul Antonie. Lumea venea puhoi spre Sâmbăta, dar noi plecam spre casă cu sufletele proaspăt văzute de Părintele.

O prietenă mi-a povestit un episod petrecut la un spital din Timişoara: în cadrul unor analize, medicii i-au cerut părintelui să urce pe o bicicletă medicală pentru a-i urmări activitatea inimii. Părintele, senin şi smerit, s-a supus dar a întrebat: „Cine ţine ghidonul?”. Nu ştia că e o bicicletă medicală, el ştia doar cum este în duhovnicie, când părintele duhovnicesc ţine ghinonul pe drumul credinţei...

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Lui!

marți, 27 octombrie 2009

Acasa la Sfantul Dimitrie, la pestera din Basarabov

Photobucket


Ideea că mergi în altă ţară, fie şi în Bulgaria vecină, pentru a afla locul de baştină al sfântului cel mai popular în România pare a fi greu de pus în practică.

În realitate, dacă pleci dimineaţa din Bucureşti ai timp destul într-o singură zi să vizitezi satul şi peştera unde şi-a dus nevoinţele smeritul Dimitrie. De la Ruse până în Basarabovo nu faci nici o jumătate de oră cu maşina. Treci de zona cu blocuri – mai gri ale lor decât ale noastre –, o iei pe podul imens cu aspect industrial, dai un "dobr den" vreunui localnic şi îl întrebi de Basarabovo. Se va găsi cineva să te îndrume spre sat. Vei cunoaşte că eşti pe drumul bun când vei trece pe lângă cimitirul care se întinde pe câţiva kilometri la marginea oraşului Ruse. Drumul coboară domol pe colinele blânde, şi primul sat întâlnit este cel în care s-a născut sfântul nostru. Într-adevăr, mai mult al nostru decât al lor am avut impresia că este Sfântul Dimitrie.

AL NOSTRU. Când am ajuns la peştera de pe malul drept al Lomului, câţiva muncitori din curte ne-au privit cam în zeflemea. "De ce aţi venit aici? Sfântul Dimitrie este la voi, la Bucureşti", ne-au strigat în timp ce urcam treptele săpate în albul moale al calcarului. Ne-am prefăcut a nu înţelege ironia şi i-am lăsat să-şi vadă de pauza lor luată între două reprize de dat cu mistria la bisericuţa nouă din curtea mănăstirii. Am simţit, în schimb, mângâierea soarelui de toamnă revărsat peste stâncile nu foarte înalte de lângă râu. Şopârle sperioase, viespi insistente şi tot felul gândăcei mişunau pe ziduri, luându-şi ultima porţie de soare înainte de venirea frigului. Am găsit aici mai multe paraclise, săpate în calcarul permisiv. Două sunt mai noi, dar cel mai impresionant şi mai vechi este cel în care a trăit Cuviosul Dimitrie. Sfântul nostru ne-a privit din multele icoane care îl reprezentau. Cea mai frumoasă, pictată pe lemn, este aşezată la loc de cinste, în dreapta paraclisului. A fost dăruită mănăstirii de Patriarhul Teoctist la ultima sa vizită aici. Spre mângâierea celor care îi duc dorul sfântului dus la Bucureşti, pe icoană este încastrată o părticică din moaştele Cuviosului. Părerea noastră despre indiferenţa bulgarilor faţă de sfântul născut la ei se mai îndulceşte când intră să se reculeagă în peşteră un cuplu tânăr. Cei doi soţi nu ştiu prea multe despre viaţa sfântului, dar par încântaţi de locul în care el şi-a dus viaţa în rugăciune.
URMA. La Basarabovo a fost ridicată mănăstirea cu mult timp înainte de venirea Sfântului Dimitrie. Se spune că Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, a ctitorit aşezământul, neamul lui fiind stăpânul unei moşii întinse în această parte de lume. Populaţia de aici a fost întotdeauna mixtă, pentru că, în vremuri de cotropire otomană, locuitorii fugeau în satele româneşti de peste Dunăre şi se reîntorceau în vreme de pace. De aceea, naţionalitatea Sfântului Dimitrie este considerată româno-bulgară. Monahul Hrisant a reînviat mănăstirea din Basarabovo în 1937, deoarece fusese lăsată în paragină mulţi ani. Călugărul a trăit până în 1967 şi este înmormântat în stâncă. Am văzut pe mal piatra care anunţa că acolo râul a scos la iveală trupul Cuviosului care şi-a confirmat pe loc sfinţenia prin minuni. Ne-am mai bucurat câteva ceasuri de culorile şi aromele toamnei ce roia peste stâncile emanând sfinţenie. Apoi, am plecat spre Bucureşti cu sentimentul că am călcat pe urmele celui care era atât de milos, încât nu şi-a mai încălţat trei ani piciorul cu care a strivit din greşeală un cuib de pasăre.
Singurul vieţuitor al mănăstirii unicat, săpate în stâncă, din Bulgaria, este părintele arhimandrit Emilianos. Este cel care aici, la Basarabovo, în ctitoria Basarabilor, ţine slujbele. Slujbe care se săvârşesc mai mult în zilele de sâmbătă şi duminică, în rest, preacuvioşia sa alergând după cele trebuincioase lucrărilor ce se efectuează la mănăstire.

Ceea ce ne-a spus părintele arhimandrit Emilianos - staretul de la Basarabov - a tradus colegul meu Vasile Arcanu, ziarist din Giurgiu, care ne-a fost ghid in Bulgaria: "Mare bucurie şi dragoste aduce acest înălţător praznic închinat Sfântului Cuvios Dimitrie din Basarabov. Pe noi, creştinii ortodocşi de la nord şi de la sud de Dunăre, români şi bulgari deopotrivă, ne ocroteşte şi ne ajută cu aceeaşi iubire, pe măsura credinţei noastre, Sfântul Dimitrie din Basarabovo. Ne separă un fluviu, dar ne uneşte în faţa aceluiaşi Sfânt Altar un sfânt al lui Dumnezeu. Prin exemplul său, Sfântul Dimitrie Basarabov ne-a arătat cum să fim în relaţiile noastre cu oamenii: milostivi, iertători şi buni. Să nu răspundem la răutate decât cu bunătate şi fapte bune! Să urmăm exemplul şi îndemnul pe care ni le-a dat sfântul nostru! Să facem în aşa fel încât, prin mila şi multa sa dragoste, înţelepciunea lui Dumnezeu să prindă rădăcină în sufletele simple şi binecredincioase ale celor dornici să se îmbogăţească cu darurile lui Dumnezeu. Este un îndemn pe care îl adresez cititorilor publicaţiei dumneavoastră, credincioşilor de dincolo de Dunăre, unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov".


Text publicat in urma cu an in Jurnalul National.

duminică, 25 octombrie 2009

Sfantul Dumitru de Juramant , de jurnalism si pentru arabi


In Bucresti se afla o biserica frumoasa si interesanta cu hramul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, sarbatorit la 26 octombrie.
Biserica este cunoscuta de sute de ani drept Sfantul Dumitru de Juramant sau Sfantul Dumitru Posta si este de curand Paraclis pentru studentii in jurnalism, media si comunicare, dar si loc unde ortodocsii de limba araba pot auzi slujbe in limba lor.
Paroh este tanarul preot Mihai Gojgar care este si reporter si moderator la Trinitas TV, televiziunea Patriarhiei Romane.
In Bucuresti sunt in jur de 80 de familii care vorbesc araba si care sunt crestin-ortodocsi si care beneficiaza de slujbele savarsite aici de un parinte din partea Patriarhiei Georgiei. Pana acum, arabii puteau auzi Liturghia la Biserica Sf Spiridon Vechi.
In biserica in care odinioara negustorii depuneau jurmanat in fata icoanelor ca vor fi cinstiti, crestinul de azi gaseste o pace si o atmosfera de slujba mai mult decat binecuvantata. Lipseste acea vanzoleala si viermuaiala din alte biserici si poti sa te interiorizezi foarte bine. In plus, intr-o mica racla se afla si fragmente din moastele a patru sfinti: Pantelimon, Nicanor, Haralambie si Antonie, episcopul Pergamului.
Biserica este pe str. Postei, in spatele Muzeului National de Istorie.

miercuri, 21 octombrie 2009

Ciurunga, poetul suferintelor de la Canal


La Învierea din 1952, Andrei Ciurunga se afla în lagărul de muncă Mustaţa de la Canal. A cerut să fie de gardă exact în acea noapte sfântă pentru a auzi clopotele de la bisericile din satele îndepărtate.


Când a trecut sergentul pe acolo să vadă cum stau lucrurile, datoria lui era să îi raporteze că totul este în regulă. Ciurunga i-a spus: "Domule sergent, în timpul schimbului meu a înviat Hristos!". După această neobrăzare, gradatul l-a pedepsit pe loc. "M-a băgat direct în carcera îngustă din curte, unde am stat trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor", povesteşte însuşi Ciurunga în cartea sa "Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori" (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992). Andrei Ciurunga s-a născut la Cahul, în 1920, într-o familie de colonişti germani, Eisenbraun. Refugiat la Brăila în 1944, a publicat versuri sub numele de Robert Cahuleanu. În 1945 a scris un articol anticomunist în Expresul pentru care a fost arestat. În 1947, cu numele de Andrei Ciurunga, a publicat "Poeme de dincoace", volum anticomunist. A fost arestat abia după apariţia cărţii "Cântece de dor şi de război". În 1950 a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru "crimă de uneltire împotriva păcii". A suferit în penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, dar a fost dus şi în lagărele de muncă de la Canal.
A trăit în barăcile neîncălzite, fără asistenţă medicală, cu hrana sub limita umanului şi muncă de 10 şi 12 ore pe zi, cu bătăi şi chinuri inventate de brigadierii morţii.

Cu toată suferinţa sau poate tocmai din cauza ei, Andrei Ciurunga a scris poezie şi în detenţie. Un balsam pe rănile şi sufletele deznădăjduite ale colegilor săi. Memorau cu toţii versurile care îi transpuneau în lumea liberă a spiritului, simţindu-se răzbunaţi. Îşi scria versurile pe săpun până le învăţa pe de rost. Apoi ascundea în sân, sub pieptar hârtii cu poeziile sale, aşa încât la un moment dat s-a ascuns în "biblioteca" lui un şoarece. Eliberat în 1954, a fost din nou arestat în 1958 pentru că poeziile lui circulau încă la Canal. A fost condamnat de data aceasta la 18 ani de muncă silnică. A fost dus în Balta Brăilei şi la Gherla, fiind eliberat în 1964. Necunoscut suficient de marele public, Ciurunga îşi aşteaptă cititorii. Din literele-i săpate în vers, mai curge încă Dunărea înroşită cu sângele celor care i-au făcut drum spre Mare.

Text publicat in Jurnalul de duminica, 18 octombrie 2009

Radu Gyr, "patriarhul nostru de la Aiud"

Când Petru Ursache îl întreba pe Cezar Ivănescu într-un interviu dacă scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice, acesta a dat un răspuns edificator: "Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici".

Nu putem şti cum va hotărî Dumnezeu la judecata de apoi, dar pentru un om ca Gyr, care a suferit peste 16 ani de temniţă, în trei regimuri, cu demnitate şi credinţă în Dumnezeu, răsplata credem că va fi de partea celor despre care Mântuitorul a spus: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate". Greu de înţeles pentru noi versuri ca acestea: "Hei, omule, vorbeşte, e marea ta Judecată,/ atunci voi urca înaltele trepte/ şi îngenunchind sub abside/ cu zâmbet de sânge pe buze livide/ Îţi voi răspunde cu trupul inert:/ Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert!".

Însă pătimirile de neînchipuit îndreptăţesc chiar şi o atitudine de aparentă răzvrătire. Simona Popa, fiica poetului, i-a povestit lui Paul Siladi într-un interviu din 2006: "Tata a început periplul închisorilor devreme, după Rebeliune, el fiind în Mişcarea Legionară, de fiecare dată când era câte un accident erau ridicaţi, dar făcea câte o bucăţică de puşcărie, care adunate au făcut vreo doi-trei ani, dar procesul cel mare a fost în anul 1945 (...) Cea mai mare parte a pedepsei a făcut-o la Braşov, unde regimul era mai blând, până prin '50. La Braşov noi l-am vizitat. Mie mi-au dat voie să merg chiar în închisoare, în celula în care era el. Avea voie să aibă creion şi hârtie, sunt multe poeme pe care le am de acolo, manuscrise pe care le-a scos, dar cu ştampila închisorii".

Însă după ce a fost transferat la Aiud, condiţiile s-au înnăsprit şi n-au mai putut comunica. De data aceasta a fost condamnat la moarte pentru poezia "Manifest", cunoscută de toată lumea însă cu titlul "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!".

"SĂ-L AVEM PE DUMNEZEU ÎN NOI"
Radu Gyr a îndurat suferinţele ca un om integru, deşi era foarte bolnav. Numai Dumnezeu ştie cum a suportat bătăile şi regimul de carceră în care alţii au murit, când el fusese operat de colaps renal, TBC pulmonar, avea o fragilitate vasculară, hepatită. Toate acestea fără a i se acorda asistenţă medicală. Era atât de slab, că pielea îi devenise solzoasă, atârnând groaznic. Toţi credeau că va muri, dar a supravieţuit.

Atanasie Berzescu, fost deţinut la Aiud, a mărturisit în cartea "Lacrimi şi sânge" cum l-a întâlnit pe Gyr: "Am avut fericirea să-l întâlnesc în curtea penitenciarului chiar când mă aflam într-o stare de prăbuşire morală. A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis: «Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul». Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina.

El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte". Acelaşi fost coleg de detenţie a spus într-un interviu realizat de Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş pentru Hotnews: "În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze.

E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în viaţa omului". În rarele momente de mărturisire, după eliberarea din 1963, poetul i-a spus ginerelui său că a fost dus pe un ger îngrozitor la Aiud şi de acolo înapoi la Braşov. Era ger cumplit, dar el era dezbrăcat.

"Acolo, când a ajuns pe la 2 noaptea, ofiţerii de Securitate beţi au început să îl scuipe. În clipa aceea a vrut să moară şi a leşinat. S-a trezit a doua zi dimineaţă cu un gardian tânăr, care i-a spus: «Domnule profesor, v-am adus un borş cald»".

A fost eliberat în '63 şi a murit în '75. Nu era vizitat decât de Crainic şi Crevedia, spune fiica poetului, el fiind foarte circumspect, nu vorbea cu prea multă lume. Poate de teamă, poate din cauza unor remuşcări.

Tot timpul a regretat că a dat mai departe poeziile sale şi că unii oameni au fost închişi sau a suferit în alt fel din partea autorităţilor, dar pe de altă parte, se ştie, scrierile lui au îmbărbătat pe atâţia care nu vedeau nici o lumină de nicăieri. Când a ieşit, şi-a transcris toate poemele scrise în gând în temniţă, memorate acolo şi de alţi deţinuţi. Fiica lui n-a fost închisă, cum au păţit alţi fii de deţinuţi, dar dată afară din facultate a fost. Şi ea, şi mama ei au avut de suferit, au trăit în mari lipsuri în acea perioadă.

Simona a fost primită în Corul Patriarhiei, iar prin susţinerea patriarhului Iustinian Marina nu a fost dată afară cum au sugerat securiştii. A avut în felul acesta o pâine asigurată. Despre tatăl său a mai spus că "atâta frig a îndurat încât el la 40 de grade era fericit". După eliberare a fost urmărit pas cu pas, hărţuit până în ultima clipă. Securitatea i-a propus colabarea, dar a refuzat categoric, chiar dacă l-au ameninţat din nou cu închisoarea. Au recurs şi la o mârşăvie, semnând cu numele lui articole pe care el nu le-a scris niciodată.

CEI CARE NU RENUNŢĂ LA VIS
Mai trebuie ştiut că Radu Gyr s-a născut la Câmpulung Muscel, în 1905, tatăl său fiind actorul Coco Demetrescu, Gyr fiind pseudonimul pe care şi l-a luat poetul. Doctor în litere, Radu Gyr a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, gazetar, colaborator la revistele culturale ale vremii. În perioada de guvernare legionară a fost director al teatrelor, înfiinţând şi un teatru pentru evrei.
A fost de mai multe ori laureat în 1926, 1927, 1928 şi 1939 al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române.

Deşi încă necunoscut ca poet de către generaţiile actuale, versurile lui Radu Gyr au fost cântate de Tudor Gheorghe într-un superb spectacol intitulat "Cu Iisus în celulă". Ilie Tudor, tatăl artistului, a fost coleg de celulă cu Radu Gyr. Postum, i-au fost publicate 14 volume de poeme, monumentala sa operă fiind un continuu îndemn la credinţă şi păstrarea valorilor creştine ortodoxe în ciuda vicisitudinilor de orice fel. Sunt multe poeziile memorabile şi cu înţeles tainic sau care fac apel la partea cea mai sensibilă a inimii, dar poate definitorie pentru viaţa şi scrisul lui Radu Gyr este strofa aceasta: "Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis".

Text publicat în jurnalul de duminică, 11 octombrie 2009.

duminică, 11 octombrie 2009

Biserica de la Cotroceni are altar, preot şi moaşte


Biserica fostei mănăstiri Cotroceni, demolată de Ceauşescu în 1984 şi refăcută la iniţiativa urmaşilor cantacuzini în 2004, a fost azi, 11 octombrie, resfinţită de Patriarhul Daniel.

Ctitoria lui Şerban Cantacuzino din anul 1679 a fost ridicată pe acelaşi loc şi a primit acum şi altar, câteva din frescele originale şi obiectele necesare cultului, plus un preot slujitor în persoana arhimandritului Irineu Dogaru.

Au fost salvate în 84 câteva fresce, coloane de piatră, pisania, plăcile mormintelor ctitorilor, inclusiv osemintele acestora, şi duse la Biserica Fundenii Doamnei, tot o biserică ridicată de familia Cantacuzino.
Frescele de o frumuseţe deosebită erau realizate într-un curat stil bizantin, de către celebrul Pârvu Mutu, care era pictorul familiei.

La biserica nouă au fost aduse fragmente din moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah (în icoană), prăznuiţi la 7 octombrie, şi care sunt ocrotitorii iniţiali ai locaşului de cult. Biserica are ca al doilea hram Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Preşedintele Traian Băsescu a fost prezent şi el la slujbă, dăruind bisericii o Evanghelie şi o cruce, gravându-şi şi numele pe clopotul nou, imputândi-i-se gestul drept marketing electoral. Probabil că aşa şi este, dar dacă nu ar fi fost la sfinţirea bisericii din ograda prezidenţială ar fi fost afurisit imediat de gurile rele.

luni, 5 octombrie 2009

Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi

Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: "Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!". Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de "Vieţile Sfinţilor".

După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: "Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim". (Marius Oprea, "Advărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins", Humanitas).

Vinovatele-i versuri sunau cam aşa: "O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine". Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter "mistic" Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, "Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu", apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: "Nu, eu sunt un mistic şi stau retras". În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: "Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol". Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: "M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu".

La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de...", i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.

Portret din mărturii


În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: "L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (...) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (...). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti". (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: "M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată" (în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, "Retragerea", din 1926: "D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin". Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul "Coroana României" cu spade în gradul de Ofiţer.

Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: "După moartea mamei, (...) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani".

Virgil Ierunca, în volumul "Româneşte", publicat la Humanitas, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. "Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede", scrie Ierunca.

Adrian Nicolae Petcu, în articolul "Închisorile lui Vasile Voiculescu", revista Rost, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic: "Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!".

Publicat în Jurnalul de Duminică, din 4 oct. 2009

vineri, 2 octombrie 2009

Cesaria de mătase


Am fost aseară la concertul Cesariei Evora.
Mi-a plăcut din totdeauna, dar aseară am avut revelaţia că aşa ar trebui să fie pe scenă un artist. Simplu, fără zbuciumări de vreun fel, numai cântec, numai voce fără efort trimisă peste oameni, ca o ploaie de vară peste întinderi de pământ uscat.
Am plecat de-acolo cu mai multă linişte sufletească decât îmi imaginam că se poate.
Îmi place artista desculţă, modestia ei ca o fâşie de mătase zburând peste o plantaţie de cânepă.

luni, 28 septembrie 2009

Victor Feneşiu, un suflet alb pentru Valea Neagră

Între personalităţile care au mărturisit credinţa în Dumnezeu cu preţul vieţii s-a aflat şi Victor Feneşiu (1890-1952), personalitate a Banatului, participant la actul Unirii din 1918. Suferinţele din închisorile prin care a tre­cut au dus la moartea lui în lagărul de la Valea Neagră.


Născut într-o familie cu sentimente profund na­­ţionale şi cu respect pentru valorile neamu­lui şi pentru Biserică, Victor Feneşiu a venit pe lume în Făget (judeţul Timiş). După absolvirea cursu­ri­lor primare în localitatea natală, a studiat la Şcoa­la Comercială Superioară din Timişoara, tinereţea fiindu-i marcată de participarea cu însufleţire la miş­ca­rea politică naţională din Banat, dar şi la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Între 1933-1937 a fost ales senator de Se­verin, ca dovadă a preţuirii de care se bucura. S-a de­dicat cu multă râvnă susţinerii materiale a mul­tor biserici şi asociaţii cultu­rale şi comerciale din Timiş.

Istoricul Dumitru Tomoni scrie în monografia Fă­ge­tului că Feneşiu a obţinut finanţare şi a participat cu bani proprii la renovarea şi dotarea corespunzătoare a 12 biserici ortodoxe şi oficii parohiale, 10 primării, precum şi a 19 şcoli din Făget şi împrejurimi. Din convingere creştină a contribuit financiar şi la ridicarea Crucii de pe Muntele Mic dedicată eroilor bănăţeni căzuţi în lupta pentru reîntregire.

Ales în 1946 deputat din partea Partidului Naţional Liberal, a contribuit cu şi mai mare zel la moderniza­rea instituţiilor din locurile natale, considerând că „bi­se­rica este un suport esenţial în propăşirea ţării şi buna înţelegere între oameni" („Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

Autorităţile comuniste au sesizat că un om ca Feneşiu poate fi un pericol pentru sistemul ateu, astfel încât la 4 martie 1948 l-au arestat, cu vina de „crimă de sabotaj la adresa statului". Eliberat după un an şi şase luni, a fost supravegheat şi ameninţat mereu, apoi a fost arestat din nou la 15 august 1952, trimis la Timişoara, iar de acolo la Canal.

O mărturie zguduitoare din „lagărul groazei", cum mai era numit lagărul de la Valea Neagră, a de­pus Mihai Capotescu, în articolul „Convoiul morţii": „Era târziu în noapte când la porţile lagărului au sosit primele maşini din care au început a coborî, mai mult îmbrânciţi şi înjuraţi, sprijiniţi în ciomege şi cârje nişte bătrâni încovoiaţi de povara anilor pe care îi duceau în spate. Erau toţi uzi şi murdari pe hainele pe care le purtau pe ei, de-abia târându-se prin noroi.

Călăii îi mânau din urmă, fără nici o milă, ca pe nişte animale, ţipând şi înjurând, lovindu-i pe unde ni­me­reau. (...) Am întâlnit în acest convoi mulţi oa­meni care făcuseră parte din elita intelectualităţii bănăţene şi care ne-au condus oraşele cu cinste şi demnitate în Ba­nat. Am întâlnit aici pe fostul primar al oraşului Timi­şoara, dr Băran, pe senatorul Victor Feneşiu din Fă­get şi încă mulţi alţii. (...) Mulţi dintre ei s-au îm­bolnăvit şi nu au mai apucat să-şi mai vadă fami­lia.

Dr Bălu din Reşiţa a murit în aceste locuri groaznice. Se­na­torul Feneşiu din Făget a murit în braţele noastre".

Trupul lui a fost îngropat în cimitirul satului Valea Neagră, după cum se menţionează într-o scrisoare din 1953 trimisă de preotul Constantin Dobrişoiu către familia Feneşiu: „Într-adevăr, din cercetările făcute de mine reiese că decedatul Victor Feneşiu se găseşte înmormântat în cimitirul comunei noastre. A încetat din viaţă la data de 30.XII.1952 şi a fost înmormântat la data de 3.I.1953. Cauza morţii este cancer sto­macal".

Mai departe, preotul asigura familia că deţinuţilor îngropaţi acolo le făcea el o slujbă mai târziu şi le punea o cruce la căpătâi, dar că uneori erau aduşi mai mulţi odată şi nu mai ştia cu precizie dacă erau puse corect crucile. Dar Dumnezeu, care nu trece nimic cu vederea, ştie cu siguranţă şi suferinţele acestui martir al Său, iar sufletul lui străluceşte în veşnicia fericită, ne­maiavând atâta importanţă unde îi este trupul îngropat.


Publicat in Jurnalul de Duminică, 27 septembrie 2009

marți, 22 septembrie 2009

Părintele Constantin Sârbu, ziditorul de biserici şi suflete




S-au împlinit 34 de ani de când preotul Constantin Sârbu a plecat la Domnul, dar memoria lui este atât de vie în inima celor care l-au cunoscut, încât ai putea spune că abia ieri a plecat într-o călătorie. Figura părintelui Constantin Sârbu (1905-1975) se adaugă la icoanele preoţilor-martiri din vremea comunismului.


Constructor de biserici şi ziditor de suflete. Aşa-zisul om nou al comuniştilor trebuia să aibă creierul şters de credinţa în Dumnezeu pentru a se putea scrie pe el supunerea oarbă faţă de noua stăpânire lumească, prin urmare, un astfel de preot nu era de dorit.

Preotul Sârbu s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie de ţărani mijlocaşi. A trecut pe rând prin şcoala de cântăreţi, seminar, apoi a absolvit Facultatea de Teologie şi, în paralel, Conservatorul de Muzică din Bucureşti. În timpul studiilor a dus-o greu, neavând bani să plătească totdeauna gazdele, dormind uneori şi în sala de aşteptare a Gării de Nord; pentru a-şi plăti taxele şcolare muncea noaptea prin depozite, iar ziua prin prăvălii. În 1929 a fost cântăreţ la Biserica Lucaci din Bucureşti, apoi, căsătorindu-se, a fost chemat la Huşi şi hirotonit preot la catedrală. Numit profesor şi director al Şcolii de cântăreţi, a organizat-o după modelul seminariilor, construind şi un azil pentru bătrâni şi orfani. La 1 noiembrie 1938, nou-înfiinţata parohie Parcul Călăraşi de la Bariera Vergului, Bucureşti, îl primea ca paroh pe Constantin Sârbu, transferat aici. Parohie era, dar biserică nu. Până la ridicarea lăcaşului a slujit fără salariu doi ani la capela spitalului de copii, unde era director Victor Gomoiu. În 1941, soţia i-a murit, părintele rămânând cu două fetiţe în îngrijire, Cristina şi Ana, dar a mers mai departe plin de râvnă şi credinţă. Biserica se ridica încet, oamenii erau săraci, era război, aşa încât preotul Sârbu a mers cu cererile până la conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu. La anchete i s-a reproşat că a îndrăznit să-l pomenească în timpul slujbelor după 23 august 1944 pe mareşalul-ctitor. La subsolul bisericii sale a creat un veritabil loc de întâlnire a credincioşilor în jurul unor mari intelectuali care susţineau conferinţe pe teme culturale, teologice şi de artă: Teodor M. Popescu, pictoriţa Olga Greceanu, preotul Toma Chiricuţă, profesorul Constantin Pavel, publicistul Gheorghe Lungulescu, dar şi părintele Sârbu însuşi, care-i electriza pe oameni cu vorbe pline de duh. Manifestările făţişe de cultură creştină au continuat şi după 1946, chiar dacă erau interzise. La slujbe, părintele vorbea liber, nu ţinea cont că sunt agenţi în biserică. Le spunea oamenilor că sunt vremuri de restrişte pentru credinţă, dar ei să fie tari şi să nu se lase de Hristos. La 28 noiembrie 1948, corul a susţinut un concert la biserică, iar preotul nostru a pus o fetiţă să recite poezia "Iisus e veşnic călător", "care nu era în program", după cum scriu Adrian Nicolae Petcu şi Gh. Vasilescu în articolul "Părintele Constantin Sârbu - un mare slujitor al altarului" din revista Rost. Între acuzaţiile aduse părintelui a fost şi cununarea a 22 de perechi de miri într-o singură zi. În acel an, 1948, a-i învăţa pe miri să fie buni creştini era un afront adus comunismului. Din biblioteca formată la biserică se împărtăşea orice creştin dornic de învăţătură.

Minunea din Biserica Vergului

În timpul unei slujbe din 1949, pe peretele bisericii s-a arătat o umbră sub formă de cruce, fapt care a atras mulţi pelerini din toate colţurile Bucureştilor. Oamenii puneau minunea pe seama condamnării de sovietici a lui Antonescu, ctitor al bisericii. Preotul a fost arestat la 15-21 iunie 1949, dar eliberat la intervenţia autorităţilor bisericeşti. În 1951, părintele Sârbu a organizat o cantină unde hrănea săracii cartierului, dar faptul că bucătăreasa fusese angajată în trecut la legionari a fost iarăşi o greşeală pusă în cârca preotului Constantin Sârbu.

Locuinţa i-a fost percheziţionată, iar el arestat şi anchetat. Toată activitatea i-a fost trecută sub semnul "uneltirii contra ordinii sociale". În anchetă i s-a adus învinuirea că a fost prieten cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Ţărănesc, care înfiinţase un grup de rezistenţă anticomunistă. De fapt, părintele a refuzat cererea aceluia de a răspândi prin biserică manifeste pe care era tipărit semnul crucii şi pe care scria "Ţineţi cu ea!", întrucât nu dorea implicarea bisericii în aşa ceva şi nici "vărsare de sânge", cum dorea Dărăşteanu.

A mai fost acuzat că a acceptat ca la ridicarea gardului bisericii să lucreze prizonieri ruşi şi că a ajutat legionarii. "Arestat la 10 ianuarie, ziua sa de naştere, este dus la Ministerul de Interne. Ancheta durează un an. Este torturat, urmărindu-se să se obţină recunoaşterea că a ajutat cu bani-aur organizaţia legionară. Părintele nu a colaborat niciodată cu legionarii, deşi aceştia s-au oferit să ajute la construirea bisericii, părintele a refuzat categoric", mărturiseşte dr Octavia Tăslăoanu în broşura "Slujitor al supremului adevăr", editată de parohia Sapienţei în 1999.

A fost condamnat la 10 ani de închisoare. A trecut pe la Jilava, Gherla şi Dej, apoi în lagărele de muncă de la Poarta Albă şi Salcia.


A fost torturat şi înfometat, a căpătat un ulcer duodenal şi după mărturiile pe care le-a făcut ulterior Matildei Mircea, o credincioasă a parohiei Sapienţa: "M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»".
A făcut opt ani de închisoare şi doi ani de domiciliu forţat la Viişoara, judeţul Ialomiţa. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, cu acelaşi domiciliu impus după temniţă, a spus că părintele l-a ajutat mult duhovniceşte după ieşirea din închisoare, "când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care mi se părea străină şi ursuză". (din volumul "Preotul Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin") După eliberarea totală, părintele Sârbu nu a mai fost primit la biserica pe care o ridicase. Atunci i-a cerut patriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti. Şi i s-a dat bisericuţa Sapienţei, pe care abia o vezi din stradă, mică, fără turlă, înghesuită între alte construcţii. Era părăsită, în paragină. Dar părintele a făcut din ea o floare într-o grădină înmiresmată. Cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate.

I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au "recomandat" medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat "tratat". A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: "Cum, n-ai murit încă?". A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui.

Portret cu aureolă

Au rămas în urma părintelui Constantin Sârbu clădirile de la Huşi, cele două biserici din Bucureşti, ctitorite de el, care-i poartă chipul pictat pe peretele vestic, dar şi sufletele luminate ale credincioşilor care veneau din tot Bucureştiul la slujbele lui. O legendă vie, care te întâmpină încă de la intrarea în curtea bisericuţei din Strada Sapienţei. Mare iubitor al Liturghiei, hrănitor al săracilor, văzător cu duhul, om al rugăciunii inimii.


PS. Textul a fost publicat în Jurnalul de Duminică, 20 septembrie 2009