miercuri, 28 mai 2014

Iubita cu nume de profet - lansare la Bookfest


Sâmbătă, 31 mai, ora 16.00, la Bookfest, la standul Editurii Tracus Arte (Pavilionul C2, stand B15), voi lansa cartea de poezie „Iubita cu nume de profet”.
Prezintă Cornelia Maria Savu şi Dan Mircea Cipariu.
Pe coperta a patra, Mihai Vieru mă recomandă astfel:
„O poezie care împarte universul cu percepţia copilăriei şi a gesturilor ei ne inspiră volumul de faţă al Danielei Şontică, Iubita cu nume de profet. În fapt pe această miză structurală se şi ridică construcţia lui. Adică între recursul la copilărie şi de acolo evadarea discursului în forme simple de unde poezia poate ieşi pînă şi dintr-o enumerare de animale, la bun exemplu. Mai odinioară menţionam un strat metafizic la poezia Danielei Şontică, care nu se referea la expresia poetică, ci la percepţia lumii pentru a putea să exprime din scrisul ei poezie, de unde şi confuziile ulterioare. Aşchii dinspre abstractul lui Barbu răsar pe parcursul volumului: „Evident că mai prelung îmi este gîndul la tine,/ dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul” ca să reintre în jocul spumant al recursului la nostalgie fără urmă, însă, de frizare a imposturii: „Cînd am aflat că nu-ţi mai pot trimite/ triunghiuri lucioase din copilărie/ m-am îndurat să beau singura picătură de ploaie/ care a căzut în ultimii trei ani” (trupa mea de artificii). Aspectul simplu şi catapulta basmului îi înfăşoară poezia într-o tandreţe care uneori pare că este scutul unor mituri repovestite, necesare. Aduse în bătătura unde realităţile invazive, agresive să nu aibă posibilitatea de a le altera.

Daniela Şontică recultivă rolul apotropaic al basmului prin poezia bucuroasă, ca o luptă de onoare cu realitatea, pentru că realitatea trebuie alterată de simţurile tale ca să fie a ta şi numai a ta”.



miercuri, 14 mai 2014

Interviu cu Liliana Ursu în Lumina literară şi artistică


În Lumina literară şi artistică (nr.2/ mai 2014), scriitoarea Liliana Ursu a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu. Redau un fragment din acesta. (Suplimentul se va găsi împreună cu Lumina de Duminică din 18 martie).  

 Păreţi mai cunoscută în lumea literară din străinătate decât în ţara noastră. Cum explicaţi acest lucru?

Liliana Ursu: Un important critic m-a numit “Steaua ascunsă a poeziei românești”. Eu am publicat în ţară mai multe cărţi de poezie şi de proză dar și traduceri bine primite de critica literară şi înainte de 1989, dar şi după aceea. E adevărat că, frecventând mai mult  spaţiul american şi predând acolo în ultimii 20 de ani, având traduse și publicate cărţi de poezie în ediții bilingve majoritatea lor în Statele Unite şi în Marea Britanie, mi-am neglijat poate prezenţa în spaţiul românesc. Cărţile publicate în străinătate au avut un ecou foarte bun în spaţiul respectiv, fiind întîmpinate cu numeroase cronici, am avut lansări și zeci de lecturi publice în marile lor universităţi, iar editorii, ca urmare a succesului, m-au invitat să le predau şi alte cărţi spre publicare. Dar orice scriitor, pentru a pătrunde într-o altă limbă, are nevoie de complicitatea genială a unui traducător, iar eu am aflat-o din plin în minunații mei traducători: poeții Tess Gallagher, Bruce Weigl și profesorii Adam Sorkin și Sean Cotter.

Câteva date biografice

Liliana Ursu s-a născut la 11 iulie 1949 la Sibiu şi a absolvit Facultatea de limba şi literatura engleză a Universităţii Bucureşti, unde este profesoară. Membră a Uniunii Scriitotrilor din România din 1980. Este poetă, prozatoare, eseistă şi traducătoare. A realizat emisiuni culturale la Televiziunea Română şi la Radio România. A fost bursier Fullbright la Universitatea de Stat din Pennsylvania şi profesor asociat la Universitatea Louisville, Kentucky. În 2003 a fost poet invitat la Stadler Center for Poetry, Lewisburg, SUA. Poeziile i-au fost traduse în engelză şi în alte limbi; este prezentă în mai multe antologii din spaţiul american şi britanic. A primit mai multe premii şi distincţii, între care Ordinul naţional Meritul Cultural în grad de Cavaler, în 2004.

Volume de poezie în limba română: „Viaţa deasupra oraşului”, Cartea Românească, 1977; „Ordinea clipelor”, Cartea Românească, 1978; „Piaţa aurarilor”, Cartea Românească, 1980; „ Zona de protecţie”, Eminescu, 1983; „Corali”, Eminescu, 1986; „Înger călare pe fiară”, Cartea Românească, 1996; „Sus să avem inimile”, Eminescu, 2001.

Volume de proză scurtă: „La jumătatea drumului”, Cartea Românească; „Visul”, Glasul.

Volume în limba engleză: „The Sky Behind the Forest”, volum tradus de Adam Sorkin şi Tess Gallagher, la editura britanică Boodaxe Books şi distins cu premiul Societăţii poeţilor din Marea Britanie pentru cea mai bună carte de poezie în traducere în 1997; „Angel Riding a Beast”, tradus de Bruce Weigl, apărut la editura Northwestern University Press din Chicago.




duminică, 4 mai 2014

Frumoasele oraşe ale celor tăcuţi

De o vreme, locuiesc la ultimul etaj într-o clădire cu vedere generoasă asupra unei părţi din oraş. Dimineaţa privesc cu încântare bucata imensă de cer descoperit, neumbrită de nici un bloc, în timp ce seară de seară văd luminile colorate ale Capitalei până departe, spre centru. Dar cu şi mai multă încântare mă uit spre cimitirul din vecinătate, trimiţând un salut fără cuvinte spre „blajinii“ care locuiesc vremelnic cu rămăşiţele lor trupeşti acolo, într-un oraş numai al lor, tăcut, într-o pilduitoare cuminţenie, ordine şi armonie. Seara, înainte de culcare, ultimul lucru pe care îl fac este să mai arunc o privire spre morminte. De fiecare dată mă înduioşez şi mă bucur văzând multe candele aprinse. Roşietice, luminiţele pâlpâie lângă crucile care duc numele defuncţilor mai departe, dar duc şi nădejdea mântuirii lor, pentru că, atâta vreme cât cineva se străduieşte să le aprindă lumini pe locul (impropriu spus) „de veci“, această nădejde există.
Mi-aduc aminte ce emoţionant era în copilărie când, în Vinerea Patimilor, înconjuram biserica după tradiţie şi vedeam miile de lumânări aprinse în cimitirul aşezat pe un loc mai înalt lângă sfântul lăcaş. Iar de Înviere, nu mai spun ce mare de lumină se revărsa de pe dealul cu morminte, pentru că nimeni din cei duşi nu rămânea fără lumină, ba chiar oamenii aprindeau lumânări şi la căpătâiele celor fără rude în viaţă ori absenţi de la slujbă.
Frumuseţea cimitirelor îmi pare nu doar validată teologic atât de profund, prin legătura pe care o avem cu cei plecaţi dintre noi, şi nu este una venită din superstiţia că, dacă nu vom îngriji noi de memoria celor de dinainte, nici cei care ne vor urma n-o vor face pentru noi - deşi exemplul pe care îl dăm este important. Frumuseţea cimitirelor vine şi din liniştea care te inundă atunci când le calci pragul, din bucuria pe care ţi-o dă înfrumuseţarea cu flori şi copaci din care auzi păsări cântând, prin care reproducem în miniatură omenească raiul cu dorinţa ca strămoşii să ne fie odihniţi şi cu sufletele în raiul cel de sus. Te mai impresionează plăcut şi vechimea crucilor, dar şi armonia aleilor, frumuseţea monumentelor funerare în sine, deşi nu în asta ar trebui să constea grija principală.
În plus, poţi să mergi într-un cimitir frumos ca într-un loc de pelerinaj, ca într-un parc, dar şi ca într-un muzeu. Cimitirul Bellu din Bucureşti este o lecţie mare de istorie şi cultură, Cimitirul Vesel din Săpânţa îi încântă pe mulţi prin epitafurile amuzante şi originale, în timp ce bine cunoscutul Montparnasse din Paris este un loc în care sunt îngropaţi mulţi oameni celebri, fiind împodobit cu sculpturi valoroase. Un alt cimitir celebru este Highgate din Londra, foarte vizitat, iar Arlington National Cemetery din Washington DC este cimitirul unde sunt înhumaţi peste 360.000 de veterani americani.
Aşadar, nenumărate motive să îndrăgim cimitirele şi să ne raportăm la ele ca la ceva firesc şi plăcut. Locuri de înţelepţire prin cugetarea la moarte şi locuri de încântare estetică. Şi nu ne putem gândi la cimitirele noastre, ortodoxe, fără să avem în minte imaginea femeilor care îngrijesc locurile îngropării celor dragi.
Ca nişte mironosiţe sunt toate femeile care au grijă de morminte, nelăsându-le în paragină. Şi, precum în textul scripturistic referitor la Învierea Domnului, femeile noastre vin la morminte dis-de-dimineaţă şi aprind lumânări, tămâiază şi pun flori, spunând rugăciuni la groapa celor duşi dintre cei vii. Ele nu uită pe nimeni din trecut, crezând cu putere într-un viitor împreună fericit.