luni, 11 august 2014

O recenzie de Paul Aretzu la Insemnări...

Revista Viaţa Românească, nr. 5-6/ 2014

ARTA RELAŢIONĂRII - PAUL ARETZU
Daniela Şontică este poetă (autoarea volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică şi Uitaţi-vă prin mine) şi jurnalistă. Face parte, însă, din categoria celor discreţi, nestrăduindu-se în niciun fel să atragă atenţia. Volumul Însemnări din pridvor (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, cuvânt înainte de Pr. Nicolae Dascălu) reuneşte textele publicate în ultimii ani, în ziarul Lumina, al cărui redactor-şef este, şi în săptămânalul Lumina de Duminică. Sunt scrieri cu tematică diversă, relaţionând, aşa cum se deduce din titlu, lumea mireană din afară, cu sacrul din biserică. Un numitor comun l-ar putea constitui încercarea de a desprinde câteva trăsături distinctive ale poporului ortodox. Una ar fi, numită chiar de la început (în Românii nu merg la moaşte ca la muzeu), evlavia, cinstirea moaştelor, la care, de praznicele sfinţilor respectivi, se fac pelerinaje, cu credinţă şi nădejde. Înrudită cu ruşinea de a fi români, cu care ne-am pricopsit (prin comportamentul unor conaţionali), este atitudinea clişeistică, defăimătoare şi dispreţuitoare, pe care a adoptat-o televiziunea faţă de credincioşii care se îmbulzesc cu desperare la agheasmă sau la sărutarea moaştelor: „Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii ‹‹se silesc›› să intre în Împărăţia cerului, se grăbesc de dragul sfântului, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism.” (Neînţeleasa îmbulzeală, p. 12).
Textele tratează subiecte desprinse direct din cotidian, unele stringente. Astfel, la acuzele aduse de Herta Müller atitudinii apatice şi laşităţii intelectualilor români faţă de regimul comunist, li se răspunde cu exemplul rezistenţei prin credinţă, cu prigoana la care au fost supuşi preoţii, monahii, drept-credincioşii. Neavând, cum spune Monica Lovinescu, vocaţia fericirii, românii ar putea-o avea pe cea a mântuirii. Constantin Noica socotea, ca trăsătură definitorie a poporului nostru, îndurarea (şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere fizic).
Tot ceea ce ţine de om ţine de Dumnezeu şi, desigur, ceea ce ţine de Dumnezeu ţine şi de om. Problemele zilnice, aspectele sociale, precum şi cele sufleteşti se află în atenţia bisericii, a duhovnicului, în special. Autoarea relevă sinergismul care funcţionează în lume, armonia existentului. Omul este chipul lui Dumnezeu, iar, prin Hristos, a fost ridicat la taina Sfintei Treimi. Daniela Şontică nu face deloc teologie. Ea are înţelegerea şi blândeţea (duhovnicească) menite a cuprinde fragilitatea şi vulnerabilitatea omului, dar şi tăria acestuia (prin credinţă, prin înomenire), regăsindu-şi adevărata înfăţişare. Nu una hieratică fiindcă aceasta ţine de vocaţia sfinţeniei, ci una autentică, leală Prototipului, dar supusă greşelii şi iertării. Sunt observate în carte, cu atenţie, desprinse din realitatea concretă, defecte, abateri, denaturări ale modelului uman. Este deplânsă emigrarea, din motive economice, a tinerilor valoroşi, lipsa cunoştinţelor minime cu privire la credinţa ortodoxă, fariseismul celor care vor să-şi creeze o imagine evlavioasă, din motive străine credinţei (în special politicienii). În schimb, este elogiată abnegaţia medicilor de la urgenţă, mereu treji, neobosiţi în jurul celor aflaţi în suferinţă. Boala, suferinţa nu sunt numai pedepse pentru păcate, ci şi remedii pentru suflet: „Dintre toate vieţuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat” (Cu faţa spre Doctorul de sus, pp. 46-47). Sunt înfăţişate metehne ale omului de azi: abuzul de telefonie mobilă, asaltul permanent al zgomotului şi muzicii nedorite (cişmeaua cu manele), agresivitatea nelipsitelor reclame, grija exagerată a oamenilor pentru câinii fără stăpân, în pofida dezinteresului pentru semenii defavorizaţi, recurgerea, fără procese de conştiinţă, la avort.
Multe texte rememorează cu afecţiune evenimente ale copilăriei de pe meleagurile Buzăului: este amintită o mătuşă, meşteră în poveşti şi pricepută la rugăciuni, de asemenea, desfăşurarea Liturghiei în bisericuţa de ţară, în vreme de iarnă, cu imaginea bătrânei venite la sfânta slujbă, dintr-un sat apropiat, înfruntând stihia: „Bătrâna aceasta nu este trecută în nicio carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai frumoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, înfruntând iarna, cu un buchet de tufănele în mâna degerată.” (Purtătoarea de aur, p. 17).
Daniela Şontică observă, cu acuitate, în lumea de azi, distorsiuni morale. Asceza devine, astfel, formală, fără conţinut, atunci când postitorul mănâncă pe săturate înlocuitori de carne, de brânză, de ciocolată, înşelându-şi simţurile şi conştiinţa. Se practică tot mai mult, mai ales la televiziune, dar şi în presa scrisă, o mistificare şi o comercializare a imaginii îngerilor: „Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem ‹‹îngerinţe›› cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate” (Despre îngerii omului de azi, p. 94). Textele nu sunt simple articole de ziar, autoarea fiind, fără îndoială, şi literată. Are un discurs afectiv, un umor discret, o argumentaţie cursivă şi bine structurată, dar şi un stil atractiv. Tabloul chilipirgiilor lipsiţi de scrupule este elocvent. Iată cum este prezentată categoria câştigătorilor de premii: „Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele.” (Ce preţ are chilipirul, p. 104).
Sunt observate porniri nefireşti ale oamenilor, cum ar fi atracţia pentru monstruos, pentru urât, pe care şi-o satisfac prin vizionarea filmelor hollywoodiene de gen: „Un amănunt: cam tuturor creaturilor acestora le curg balele, mereu sunt unsuroase şi le picură un lichid urât din gură şi de pe tot corpul cu aspect de leş scos din bălţi cu petrol noroios” (Monştrii din filmele americane, p. 116). Alt text este preocupat de avantajele, dar mai ales de riscurile folosirii internetului de către elevi. Emoţionant este cel numit Troiţele copilăriei. Întorcându-se în satul natal, autoarea îşi aminteşte mulţimea crucilor şi troiţelor care menţineau credinţa cea adevărată. Erau aşezate la intrarea în sat, lângă fântâni, la răspântii, în locuri de popas, în faţa şcolii: „Satul era înţesat de cruci şi, vrei-nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troiţele.” (p. 132). Atmosfera sărbătorilor religioase este evocată tot prin recursul la copilărie. Se deplânge mercantilizarea şi amestecarea acestora cu importuri, stricând tradiţii cu încărcătură sufletească, mărginind sacralitatea. De altfel, viaţa trepidantă a omului de azi îl face să se despartă de sine, să-şi piardă natura originară, să se înstrăineze. Însă, tainica noapte a Crăciunului a rămas vie în mintea copilului de odinioară, adormit mereu înaintea venirii Moşului aducător de daruri jinduite.
Temele tratate, oferite din plin de contextul social, sunt nesfârşite: lipsa de politeţe a românilor, manifestarea violenţei, grija pentru aproapele, drama îmbătrânirii la femei. Sunt evocaţi, prin portrete concise, duhovnici sau scriitori pe care autoarea i-a întâlnit: Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu.
Textele cuprinse în carte, deşi editoriale la origine, demonstrează o reală vocaţie literară, având o uşoară intenţie didactică, însă fără tendinţe prozelitiste. Sunt prezentate paradoxurile lumii de azi, când convieţuiesc săraci şi bogaţi, virtuoşi şi libertini, credincioşi şi atei. Daniela Şontică este o ziaristă dublată de o scriitoare. Este sensibilă, are har şi, se înţelege, limpezime. Textele sale conţin o atitudine creştină firească, fiind captivante prin cordialitate.