vineri, 28 august 2015

Credinciosule Sancho

Orice Dulcinee
ar da un şut în fund mârţoagei,
ar lua condeiul şi i-ar scrie
credinciosului Sancho,
spre clarificare.
Ay, ce mult l-am iubit pe Don Alonso,  
l-am cioplit în aur şi fulgere,
i-am pus pe cap cunună de pietre scumpe
şi i-am pus în dreapta sabie de argint,
l-am trimis în vâltoarea bătăliilor
ca să-l pot adora de departe,
să-l văd neclar şi uriaş în rugul deşertului,
era cel mai frumos dintre toţi, îţi jur,
munţi de hârtie am cheltuit
scriindu-i despre o mare iubire, 
râuri s-au vărsat cu totul în mare,
oceane s-au urcat la cer,
s-au schimbat regi şi palate,
lumea părea la picioarele bărbatului fără seamăn.
Iar eu,
desigur,
ce mult
l-am iubit
pe Don Alonso,  
ce mult!
Adevărata Dulcinee ar da un şut în fund
mârţoagei lui ponosite şi ţi-ar scrie
că aşa se face, credinciosule Sancho,
că mi-am trimis inima pe şesuri cu gazon  
direct spre morile de vânt
dar acolo, ce folos? - mestecă întruna
nesfârşite deliruri despre
Don Miguel, de parcă pe el l-aş fi iubit,
de parcă aş fi îmbrăcat degeaba rochiile de muselină
când binevoia să ne facă o vizită 
cavalerul nici unei tristeţi. 






marți, 25 august 2015

Supunere, ca dezamăgire

Celebrul scriitor Michel Houellebecq se plânge că ziarul Le Monde îl agasează cu anchetele despre viaţa sa particulară şi că se află în pericol de a-şi pierde nu doar intimitatea, ci şi securitatea. Se pare că acesta este riscul când ai devenit vedetă internaţională. Mă întreb însă cine atentează la viaţa lui? Apaticii creştini din Franţa? Probabil admiratorii…
Tradusă şi la noi recent de editura Humanitas, cartea lui Houellebecq a provocat şi în rândul cititorilor români aceleaşi controverse, ca peste tot. Unii o ridică în slăvi. Aceştia sunt adoratorii unui gen literar direct, fără prea multe figuri de stil, mizând pe decuparea brută a realităţii social-politice, pe redarea din plin a unor partide de sex descrise în argou (cred că un şofer de tir ar povesti un pic mai frumos o scenă de amor), pe aducerea în prim-plan a decepţiei sociale, propunând soluţii radicale.
Pe mine m-a dezamăgit profund scriitura lui Houellebecq din „Supunere”. Nu am citit niciodată un roman mai de succes care să fie atât de lipsit de substanţă şi mai ales lipsit de orice stil literar! Dacă cineva crede că lipsa stilului este şi ea un stil, eu nu cred asta.
 În prima sută pagini am avut impresia că citesc un lung studiu pe teme de politică franceză realizat de un jurnalist specializat în acest domeniu. Doar câteva acuplări imaginate frust şi relatate ca între băieţi cu gura murdară mai sparg veştile politice ale paginilor. Ceva mai încolo, lucrurile căpătă o turnură ceva mai umană.
De apreciat această idee de a vedea Franţa viitorilor ani, cu ascendent previzibil al partidelor extremiste de dreapta şi chiar cu pericolul (nu neapărat în premieră semnalat) al islamizării acestei ţări. Cea mai reuşită parte a romanului este aceea în care sunt prezentate scenele interioare din Sorbona ajunsă o universitate musulmană. Mâncarea şi sexul sunt plăcerile constante la care face referire din plin scriitorul. Desigur, preocupările literare de nivel academic aduse în discuţie de personajul principal se consideră a fi fireşti pentru un profesor de literatură, specialist în opera scriitorului Joris-Karl Huysmans, un discipol al lui Emile Zola.
 Desele referiri la viaţa şi opera lui Huysmans, care s-a convertit la creştinism, intrând într-o mănăstire catolică, sunt o parte interesantă a cărţii. Comparând epoca şi ideile lui Huysmans cu acelea dintr-o Franţă a viitorului nu foarte îndepărtat, scriitorul evidenţiază lipsa de idealuri, colapsul general al valorilor, absenţa speranţei şi a credinţei în Dumnezeu a occidentalilor, eşecul creştinismului într-o lume civilizată tocmai de acesta. Dacă n-aş şti că a scris de maniera aceasta pentru că a mizat pe succesul produs de controversă, aş crede chiar că autorul face apologia islamismului. Pentru că sunt într-adevăr unele pasaje la limita prozelitismului, la care se mai adaugă şi destul de telefonatele episoade în care personajul principal încearcă să înţeleagă creştinsimul, dar atât de caricaturală îi este aşa-zisa încercare, încât nu e cazul să intrăm în analiză.
Este frapantă lipsa de implicare, răceala totală cu care Houellebecq vede totul în jur şi în viaţa personajului său prin care povesteşte. Acesta ar fi un avantaj dacă ar fi în contrapunct cu unele introspecţii şi descrieri empatice. Aici, însă, chiar şi atunci când au loc discuţiile despre doctrina islamului şi în general despre credinţă, totul pare văzut de foarte sus, printr-o mare şi rece lunetă. De altfel, ceea ce îi reproşez mai mult decât orice altceva, chiar şi mai mult decât lipsa stilului, este absenţa unei tangenţe cu sfera metafizică, de presupus în dezbaterea de idei religioase şi încadrându-se perfect în tema principală a romanului.
 Dar cine sunt eu să-i reproşez ceva celui mai important scriitor francez actual? Regret doar că am dat 45 de lei pe carte la Bookfest - hârtia poroasă, groasă şi uşoară, face ca volumul de doar 300 de pagini să pară de 500 şi să nu ţi se mai pară aşa de scump. Biblioteca rămâne, totuşi, o variantă preferabilă pentru a citi prima dată un autor în vogă.

vineri, 14 august 2015

Romantic

balonul de săpun
zace istovit pe asfalt
din el se ridică
discret
o melodie de Frank Sinatra
în care este vorba
despre noi

o poveste începută
atât de promiţător
ar fi putut să se termine măcar romantic
uite, poate odată cu incendierea
ierbii în Australia sau
într-o seară când luna ar fi fost foarte roşie
am fi pus atele unui pui de vrabie
accidentat
abia după aceea
să ne fi spus adio

aşa
nici o precizare în nisipul de care te fereşti
nici o balalaică nu cântă
 pe burta cameleonului.