miercuri, 29 decembrie 2010

Despre efectele comunismului si alte navaliri


Nu ştiu să existe vreun alt roman al înstrăinării ţăranului de propriul pământ şi de fiinţa sa esenţială în vremea comunistă în afară de "Nunţi înecate" al lui Dumitru Manolache. Dar am credinţa că acesta este definitoriu pentru o întreagă categorie socială.

Portretele ţăranilor din Gurbăneşti (Călăraşi) mi s-au întipărit în minte de parcă i-aş cunoaşte din copilărie, poate pentru că port şi eu în suflet un sat - de fapt, două - de care m-am dezrădăcinat.

"Nunţi înecate" este romanul ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni prin angajarea în marile uzine ale patriei.

Anunţul lipit la o răscruce din sat pe care scria că se fac angajări la "23 August" în Bucureşti şi că noii muncitori vor primi buletine de oraş a pus pe jar bieţii oameni care, despuiaţi de pământurile şi de caii lor spre a îmbogăţi cu ele CAP-urile, au găsit un nou orizont de supravieţuire. Şi unii s-au prins în această horă: au bătut un pas mărunt spre zilnicele cozi din alimentare şi spre cele mai toxice secţii de prin uzinele marelui oraş, cu gândul tihnit că fiii lor nu vor mai avea de plătit chirii. Generaţiile care au schimbat atunci opincile şi iţarii pe pantofi şi pantaloni nemţeşti vor avea însă mereu sufletele măcinate, neştiind niciodată ce să se considere: orăşeni pentru că stau la bloc, unde au closetul în casă ("ruşinea supremă"), ori ţărani, pentru că pe dinăuntru au rămas la fel. Se vor gândi mereu la aceste lucruri în nopţile de insomnii, cum face şi Sandu Puchea, un personaj pe cât de emblematic pentru lumea lui, pe atât de tragic.
Romanul începe dintr-un punct cât se poate de firesc: oamenii merg la o nuntă în Gurbăneşti, un sat din Bărăganul călărăşean, unde urmează să se construiască un baraj şi un lac de acumulare din apa căruia se vor face irigaţii masive. Nuntaşii de la oraş merg la acest eveniment parcă şi cu drag, dar şi cu inima strânsă, depănând istorii despre viaţa pe care o duc la oraş şi emiţând sentinţe despre cum ar fi fost mai bine pentru fiecare să facă. Justificările personajului Sandu Puchea par să fie esenţa unei explicaţii general valabile: "Ştiu io? Io am plecat ca prostu'. Aşa gândesc uneori. Daâ cred că n-am plecat defel. Stau acolo, la oraş, că n-am ce face, daâ io tot în sat sunt. Şi dâaia mă duc rar la Gurbăneşti. Mă doare. Mă doare sufletu'".

Destinele se împletesc între ele, autorul merge şi el la nuntă şi parcă descoperă acum viaţa fiecărui om din sat şi din satele vecine, deşi le ştie pe de rost, şi clădeşte încet-încet o lume în care vrea să-i salveze pe toţi, pentru că totul stă mereu sub o mare ameninţare. Apa! Vine apa! După nenorocirea colectivizării, a pierderii ancestrale a legăturii cu pământul prin orăşenizarea unora, a transformării altora în navetişti, celor puţini care au mai rămas în Gurbăneşti li se cere acum să plece din casele lor. Să se mute în partea mai înaltă a satului sau să plece de tot din sat pentru că va veni apa. Lacul de acumulare le va înghiţi agoniseala dacă nu se mută.

Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa. Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte.

Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor. Sufletele oamenilor se coşcovesc şi ele pe dinăuntru şi aşteaptă cu resemnare deznodământul. Dincolo, la oraş, cei care au apucat să plece, atunci, demult, când li s-a promis fericirea, rememorează nostalgici aceleaşi amintiri şi întâmplări din satul tinereţii lor. În sat, apa stă să vină şi, odată cu aşteptarea, se sparge şi câte un buboi mai vechi: tractoristul Fitoi se răzbună parcă pentru nedreptăţile sociale ale tuturor, trăgându-i un topor în cap fostului primar. Tentativa de crimă îl duce la temniţă, dar îl răcoreşte. Apa n-a mai venit. Barajul n-a mai fost terminat, iar vieţile oamenilor au fost strămutate degeaba în iadul unei deznădejdi din care nu toţi au mai ieşit.
"Nunţi înecate" este o poveste adevărată, oamenii nu sunt imaginari, iar meritul lui Dumitru Manolache este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să te captiveze pe tot parcursul romanului. Am detectat pe alocuri asemănări cu lumea moromeţiană, poate şi pentru că povestea acestor oameni pare o continuare firească, reluată din punctul în care "timpul părea să nu mai aibă răbdare". Iar dacă năvălirea apei este ceea ce te ţine mereu atent, problema de fond rămâne mereu dureroasa amintire a năvălirii celor care i-au furat ţăranului ce era al lui şi i-au lăsat în schimb tânjirea după o stare şi un firesc care par să nu se mai întoarcă.

marți, 28 decembrie 2010

Craciun cu linia de sosire furata

Am avut parte de mai multe mirări în zilele praznicului Naşterii Domnului de anul acesta.

Cu unele dintre ele eram obişnuită de anii trecuţi şi, cu toate acestea, au continuat să mă mire şi acum.

Dintre cele ştiute, menţionez aceleaşi nevoi ale televiziunilor de a răsfira în cât mai multe fire evenimentele politice şi economice ale ţării în ziua de Ajun a Crăciunului şi chiar în zilele de sărbătoare. Probabil, producătorii lor îşi imaginează că românul este atât de avid de informaţie şi comentariu specializat pe aceste teme, încât nu i-ar sta bine platoul cu sarmale pe masă şi vorba i-ar fi mai puţin dulce către musafiri dacă la televizor nu s-ar aborda în acest mod cotidianul. Fericiţi cei care se lipsesc de televizor măcar în zilele acestea!

Celelalte mirări vin de la un mod anapoda de a celebra Naşterea Domnului. Ai avea aşteptarea ca bisericile să fie arhipline de Crăciun şi de Paşte, cum spune vorba aceea românească atât de folosită în împrejurările când unii se scuză că abia atunci calcă pragul sfintelor lăcaşuri. Dar nu este aşa. Mi-am petrecut sărbătorile într-o localitate la ţară, unde în duminicile de peste an abia ai loc să stai la slujbă. În prima zi a praznicului, am trăit tristeţea de a vedea biserica cu mai puţini oameni decât oricând. Unul dintre motive? Copiii de la oraş veniţi la părinţii lor pentru a petrece împreună nu puteau fi lăsaţi singuri acasă. Dar de ce nu ar fi venit cu toţii, tineri şi bătrâni, la Liturghie? Al doilea motiv: există obiceiul nefiresc ca fiecare să meargă cu "de împărţit" la săraci sau la vecini în cursul dimineţii, exact cât durează slujba. Nici preotul nu mai are metode să-i convingă de absurditatea tradiţiei lor care nu se poate numi creştină.

Şi o altă mirare vine din preluarea tot mai frecventă a unui obicei de la ţările vestice, protestante. O cunoştinţă a sărbătorit Crăciunul în… Ajunul Crăciunului. Şi-a chemat fiica şi fiul cu familiile lor şi, cu toţii, cu o zi în avans, au mâncat şi au băut toate cele tradiţionale româneşti pregătite. Adică în ziua când normal este să ajunăm, să postim mai aspru dacă nu negru, să ne pregătim sufleteşte cu rugăciuni, cu bucuria colindelor, aşteptând astfel marele praznic de a doua zi! Se vede treaba că prea mult televizor, filme americane şi tradiţii străine strică. Preluate aiurea şi neţinând cont măcar de citirea corectă a calendarului bisericesc, aceste tradiţii străine de noi duc la anomalii anticreştine. Desigur, familia care a petrecut astfel s-a raportat la un Crăciun cu totul străin de Naşterea Domnului, eveniment care nu poate fi sărbătorit şi deplin înţeles decât mergând la slujbă, aşteptând binecuvântarea preotului, luând mai întâi hrana şi bucuria sufletului, abia mai apoi delectarea cu bunătăţile culinare, absolut fireşti, dar la vremea lor şi nu înaintea celorlalte.

Cine face astfel riscă să se iluzioneze că este în rând cu creştinii. Poate, dar nu cu cei drept-măritori. Pentru astfel de oameni Crăciunul este ca un premiu obţinut pe nedrept; un concurs pe stadion unde au alergat trişând, tăind curbele prin boscheţi, furând linia de sosire. Spectatorii pot fi păcăliţi, dar nu şi Dumnezeu.

miercuri, 22 decembrie 2010

Minunatele portocale care vesteau Craciunul

Aş mânca o portocală!, începea învăţătorul nostru jocul. De ce una şi nu două!, continua copilul care avea numărul 2. Şi aşa mai departe până când fiecare copil neatent era dat afară din joc şi rămâneau să se războiască ultimii doi...
În timp ce spuneam însă cuvântul magic, "portocală", ni se lăsa apă în gură, şi aşa ne-am fi dorit să mâncăm măcar o felie, dacă nu aveam una întreagă. Dar nu se mai găseau. Stăteau bieţii părinţi şi rudele pe la cozi interminabile să prindă un kilogram de portocale pentru ca mai apoi să le dea Moşului, iar el să le pună sub brad ori sub pernă, acolo unde nu era brad în casă de Crăciun. Între noi fie vorba, pe la ţară nu prea avea toată lumea pom împodobit, Moş Crăciun punea ce avea sub perna fiecărui copil. Şi aveau loc cadourile, pentru că punea ceva nici prea mare, nici prea mic, ceva potrivit, un dar de care copilul se bucura la fel de mult ca de orice ar fi primit. Când era vreo cutie cu vreun joc, ceva mai mare, atunci era lăsat pe masă, cu numele copilului scris pe bileţel.

Oare ce-o să ne aducă anul ăsta Moş Crăciun? Întrebam de fiecare dată, în loc să spun ce aş fi vrut să îmi aducă. Mama întreba şi ea: dar tu cam ce-ai vrea să-ţi aducă? Nu ştiu sigur, poate o pereche de mănuşi, am văzut eu la magazin la noi unele roşii. Şi el îmi aducea. Dar aveam mereu ciudă pe el că nu reuşeam să-l văd. Degeaba stăteam trează până aproape de miezul nopţii şi mă mai şi lăudam că de data asta nu-mi mai scapă. Degeaba. De fiecare dată, aburul mâncărurilor specifice, părinţii care tot mai trebăluiau, toate aveau asupra mea un efect adormitor. Mai auzeam eu ceva foşnete şi uşi deschise foarte uşor, dar nu reuşeam să văd dacă e chiar Moş Crăciun sau doar mama a trecut pe acolo. Abia dimineaţa ne înghionteam şi râdeam fericiţi că Moş Crăciun a trecut pe la noi şi ne etalam darurile şi le comparam...
Prea mici să înfruntăm gerul până la biserica aflată la câţiva kilometri, prima parte a zilei de Crăciun, noi, copiii, ne-o petreceam aşteptând cu mare nerăbdare venirea celor mari de la slujbă. Nimeni n-avea voie, oricât de mic, să mănânce ceva înainte să luăm anafură. Abuream geamurile tot lipindu-ne feţele să vedem dacă vin ai noştri sau nu. În sfârşit, veneau! Înainte de orice, puţin şorici de pe capul porcului tăiat şi păstrat la rece. Se făcuse o cruce cu cuţitul pe fruntea lui, iar acum mama, după ce-l tămâia, ne dădea la fiecare câte puţin. Pe urmă, masa cu toate bunătăţile. Şi miraculoasele portocale îmbălsămau aerul cu parfumul lor. Era magia întregii fericiri să ştii că zăpada scârţâie sub ghete, că îţi rămâne mâna lipită de funia saniei dacă nu ai mănuşi, dar să te bucuri de asemenea fructe.

Nu ştiu copiii de azi ce simt când mănâncă portocale, poate sunt plictisiţi şi sătui de ele, părinţii lor le găsesc în orice alimentară. Mie mi-a trebuit mult timp după decembrie ´89 pentru a nu mai considera o impietate să mănânc portocale oricând. Şi ştiu că toţi cei din generaţia mea au trăit la fel, de aceea pentru noi Naşterea Domnului este cu adevărat Sărbătoarea Darului, căci am primit atunci cel mai de preţ dar: libertatea noastră.

luni, 20 decembrie 2010

Cum te poate ajuta un îmblânzitor de câini


Cesar Millan, celebrul îmblânzitor de câini din America, reprezintă pentru mine omul providenţial pentru debarasarea mea de o anumită raportare la "cel mai bun prieten al omului" care m-a muşcat când aveam vreo 6 ani. De câte ori cineva încerca să-mi spună, încă din copilărie şi până mai ieri, să încerc să-mi stăpânesc frica faţă de câini, îi răspundeam că aşa ceva nu se poate, această frică este un sentiment pe care n-am cum să-l controlez, se manifestă pur şi simplu, independent de voinţa mea. Şi voinţă am destulă, dar pe lângă o haită de câini furioşi nu voi reuşi niciodată să trec făcându-mi o platoşă din astfel de sfaturi. Întâlnirea cu Cesar s-a produs şi după ce am asistat, în ultima vreme, la manifestarea unei anumite afecţiuni şi înţelegeri faţă de câini a unor persoane din apropierea mea.

Îndepărtarea de frica paralizantă a fost însă realizată decisiv prin urmărirea emisiunii "Îmblânzitorului de câini". Scriu despre aceasta pentru că mi se pare cu adevărat meritoriu felul în care toţi acei stăpâni de animale se vindecă de neputinţele (chiar neputinţele!) lor legate de câinii din casele lor după ce urmează sfaturile specialistului. Dar ce face Cesar? Întâi de toate este un expert absolut în comportamentul canin, iar pe urmă, sau în acelaşi timp, este un foarte bun psiholog uman. De fiecare dată când un stăpân de câine l-a chemat şi i-a expus nesupunerea acestuia, agresivitatea, lipsa de voinţă a animalului în a face anumite lucruri fireşti pentru un câine, îmblânzitorul venea şi arăta omului unde greşeşte. Aproape de fiecare dată omul greşea în raportarea la animal. Nu animalul era rău sau neascultător, ci omul prea permisiv, prea iubitor cu el.

Am învăţat şi eu odată cu acei stăpâni că este foarte important ce sentimente transmiţi în jurul tău. Cesar numeşte starea drept o "energie", eu aş spune că e important duhul în care faci ceva. Chiar şi în raport cu un animal. Dar mai presus de orice, acest mare specialist în comportament canin este un fel de povăţuitor al oamenilor într-o lume secularizată, un sfătuitor de bun-simţ, pe măsura înţelegerii de la un anumit nivel.
Nu numai vizavi de câini trebuie să ne purtăm cu demnitate, aşa cum învaţă Cesar, ci şi faţă de oameni, nu numai câinelui nu trebuie să-i arăţi frică, dar nici oamenilor, pentru că…"de cine ne vom teme?, ştim noi o vorbă din Scripturi. A lăsa să se vadă că eşti un om stabil sufleteşte şi liniştit le face bine şi celor cu care venim în contact. Dacă ne gândim bine, uneori noi înşine suntem un fel de câini greu de stăpânit. Trebuie să învăţăm să ne domolim tot felul de porniri. Ne strică sufletul felul în care ne alintăm cu bunătăţi, cum ne răsfăţăm spunându-ne că merităm, cum nu ştim să ne potolim furiile şi muşcăm din alţii. Şi, ca să devenim îmblânzitorii noştri, avem mult de lucrat, dar, aşa cum îmblânzitorul de câini le spune clienţilor săi, exerciţiul trebuie să fie zilnic, să fim constanţi.

joi, 16 decembrie 2010

Starea vremii si starea nemultumirilor

Când nu au subiect de conversaţie, englezii, oameni politicoşi din fire, deschid discuţia despre vreme. Românul, ca să nu fie mai prejos, când nu ştie ce să spună, exclamă: "Ce căldură, domnule, ne topim, nu alta!" sau "Ce frig e, nu mai scăpăm o dată de iarna asta!" după nici zece zile de frig.

Ne-am obişnuit să spunem fără nici un discernământ că nu ne convine că vremea e ba prea călduroasă, ba prea rece, ba plouă prea mult şi putrezim, ba e secetă de crapă pământul.

Nu ne intră în voie deloc starea vremii. Aparent, este vorba de simple vorbe, aruncate la plictiseală ori pe negândite, doar să ne aflăm în treabă, dar, de fapt, lucrurile au un substrat mai adânc. De fiecare dată când omul îşi arată nemulţumirea sa, el corectează ceea ce aparent natura face de la sine, uitând că nimic nu se întâmplă de la sine, ci de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul îşi arată nemulţumirea faţă de hotărârile Stăpânului şi Creatorului a toate, cel care dă ploaie peste cei buni şi peste cei răi, care face să răsară soarele peste toţi şi dă ploaie la bună vreme.

Fiecare om ar vrea, cu egoismul şi îngustimea intereselor sale de moment, ca totul să se învârtă după cum îi pică lui bine. Dacă ar vrea să meargă la plajă, atunci să fie cald, să nu plouă. Dacă are câmpul plin de grâu, vrea ploaie, dar nici prea multă, nici prea puţină. Dacă locuieşte la oraş, crede că nu are nevoie de ploaie, că "doar pietrele nu trebuie să crească!". Cum dă puţin gerul, se vaită că îi degeră toate.

Ştiu că e plictisitor să spun asta, şi poate ştiţi deja, dar cel mai bine ar fi să fim mulţumitori pentru toate, că nimeni dintre noi nu poate şti mai bine decât Dumnezeu când şi ce ne trebuie tuturor. În loc să tot bombănim: "Of, iar e vreme ploioasă!", mai bine am spune: "Mulţumim, Doamne, pentru toate".

Şi tot legat de percepţia falsă despre starea vremii, este amuzant modul de prezentare la televiziunile noastre a emisiunii de gen. Fetele sau băieţii care fac prezentarea se încruntă şi mimează tristeţi zdrobitoare când anunţă ploi, temperaturi scăzute, ninsori abundente, altfel, toate fireşti la data calendaristică respectivă. Şi, foarte veseli, în miez de vară, când toată lumea simte nevoia de o ploaie răcoritoare, prezentatorii saltă de bucurie că avem un cer senin şi frumos, cu temperaturi de 40 de grade Celsius. De cumva se întâmplă ca harta sinoptică să arate ploi, e jale: " Se strică vremea, stimaţi telespectatori! Vin ploile!". Cine să ne mai înţeleagă?

miercuri, 8 decembrie 2010

Privilegiul povestilor

Am citit recent un interviu cu Alex Ştefănescu şi mi s-a părut înduioşător cum un bărbat matur, un om al vieţii literare româneşti îşi aminteşte cu atâta sensibilitate despre vremea copilăriei şi în special despre părinţi. Avea un tată care îi citea foarte mult, chiar şi când era student! Acest tată care a citit şi rezumat peste 1.000 de cărţi i-a deschis gustul spre cititul profesionist şi i-a şi transmis gena spre interpretare celui care astăzi este unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari. Mi s-a confirmat, citindu-l, că nimic pe lume nu face mai mult în devenirea noastră ca primii ani petrecuţi alături de nişte părinţi care sunt atenţi nu atât la detaliile minore ale educaţiei - meditaţii, ore speciale şi tot felul de cursuri -, cât la liniile majore ale educaţiei.

De exemplu, nu este necesar, ca părinte, să pisezi un copil zi de zi, ţinându-i discursuri despre cât de importantă este lectura pentru formarea lui. Este bine să-i strecori această dragoste de carte altfel, prin citirea unor poveşti frumoase în copilăria mică, apoi prin aducerea în atenţia lui a unor cărţi potrivite cu vârsta. Nu este de neglijat nici aspectul "mai puţin televizor şi internet" în favoarea ascultării unor piese de teatru de bună calitate, în deprinderea de a asculta la radio concerte pentru cultivarea unui bun gust muzical şi o culutră generală cât mai solidă.

Îmi aduc aminte de serile de iarnă în care, împeună cu mama, ascultam teatru radiofonic şi cum abia aşteptam seara de luni când se difuzau piesele radiofonice de la un aparat care azi ar fi piesă de muzeu. Mult mai înainte de aceasta, devenisem mare adimiratoare a scurtei emisiuni "Noapte bună, copii!", în care vocea lui Octavian Cotescu, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, mă fascina cu micile întâmplări şi povestioare la al căror tâlc meditam până adormeam şi plecam spre somn cu mintea plină de micile poveşti. Marea poveste a vieţii este mult mai uşor de trăit mai târziu şi înţeleasă treptat, cu mai mult firesc, dacă eşti deprins din copilărie cu paradigme ce îţi oferă rezolvări şi răspunsuri la multe întrebări.

Până la urmă, povestea vieţii fiecăruia dintre noi se bazează şi pe povestea vieţii celorlalţi. Iar dragostea de poveşti nu este aşa, o alergare după iluzii şi cai verzi pe pereţi, ci o confirmare a faptului că suntem fiinţe cuvântătoare, că ne bazăm pe ceea ce născoceşte mintea umană. Depinde de noi - mame, taţi, educatori - cum vor fi viitorii oameni. Să nu lipsim copiii de poveşti, cum nu ne lipsim pe noi de realitate -, chiar dacă aceasta din urmă ni se impune - şi chiar dacă nici nouă nu ne-ar strica din când în când evadarea în lumea unde binele învinge răul.

luni, 6 decembrie 2010

Aproapele n-are nume, nici chip

Primul lucru la care ne gândim când spunem sau auzim cuvântul "aproapele" este porunca Mântuitorului de a-l iubi. Sau, cel puţin, ne gândim că din Scriptură vine termenul. Dar cine este aproapele, întrebăm şi noi, ca tânărul care dorea să se îndreptăţească pe sine. Pe cei mai de aproape ai noştri îi ştim: părinţii, fraţii, soţii, toţi cei de un neam cu noi. Pe ei îi iubim din fire, nu ne trebuie mare efort. Pe ceilalţi, mulţi, la care se referă îndemnul, nici nu ştim unde să-i căutăm. Azi-dimineaţă, vecina de vizavi, o doamnă drăguţă, în vârstă, după ce am salutat-o mi-a spus că de câte ori mă vede este nedumerită, nu mă recunoaşte de prima dată, deşi locuiesc în bloc de un an. Dar nu e de mirare. Nici eu nu cunosc decât patru vecini, iar dacă i-aş vedea pe stradă, pur şi simplu nu i-aş recunoaşte. Nu din rea-voinţă şi nici din memorie slabă, dar ne vedem atât de rar şi nu schimbăm decât cuvinte de amabilitate lângă lift, încât nu se poate să ne reţinem chipurile mai departe de acest spaţiu. În mod normal, aceşti oameni ne sunt "aproapele". Sunt fizic atât de aproape de noi, locuim în acelaşi imobil, dar nu ştim nimic unii despre alţii. Numele lor nu le ştim decât dacă avem curiozitatea să ne uităm insistent pe lista de la întreţinere.

Suntem chemaţi să ne iubim aproapele, adică pe tot omul care are nevoie de noi, cu care ne întâlnim şi interacţionăm în vreun fel în viaţa aceasta, dar noi nu mai ştim să trăim altfel decât în departele propriu. Ne creăm graniţe şi limite, ne instaurăm un cod al vecinătăţii care, chipurile, să nu agreseze intimitatea altora, dar de fapt ne convine să ne baricadăm în egoismul şi comoditatea de a nu şti nimic, ca să nu avem nici conştiinţa încărcată de ceva. Nu cumva să ştim vreo durere a celor de lângă noi, ca să nu ne simţim datori să îi ajutăm. Aproapele nostru poate fi omul din metrou sau din tramvai, când ne calcă pe nervi cu parfumul prea strident şi când vorbeşte întruna la telefon, ori râde prea tare? Aproapele nostru este bărbatul acela între două vârste care s-a încordat dintr-o dată pe scaun, în autobuz, şi face spume la gură, iar lumea din jur spune că este drogat, când de fapt el are o criză de epilepsie? Ar putea fi aproapele nostru dacă am suna la Salvare şi am sta cu el până când l-am vedea pe mâinile sigure ale unui medic, dar noi ne grăbim spre treburile noastre. Abia dacă mai ştim să fim aproapele celor apropiaţi ai noştri, şi nici atunci decât atât cât ne lasă realitatea zicalei "Frate, frate, dar brânza-i pe bani!".

marți, 30 noiembrie 2010

Patriotism de toata ziua

Avem şi noi hiba noastră, ca români. Ba ne place să exagerăm cu vorbele mari, spunând în dreapta şi în stânga că nu e nimeni ca noi, că avem cea mai frumoasă ţară din lume şi aşa mai departe, ba ne e ruşine că avem o ţară mică, o cultură minoră şi ponegrim tot ceea ce este românesc.

Calea de mijloc este însă bună şi în patriotism, aşa cum ştim că este bună şi în cele duhovniceşti.

S-ar crede, după felul în care acţionăm constant în ultimii ani, că a fi român este un sentiment care se trezeşte din hibernare doar de Ziua Naţională, când vedem taburi şi soldaţi defilând prin oraş, când piloţii Armatei române fac demonstraţii de virtuozitate pe cerul Capitalei şi când depunem solemn coroane de flori la Mormântul Eroului Necunoscut. Iar poporul venit la paradă mănâncă atunci cu natureleţe ceea ce i se oferă gratis, fasole cu cârnaţi.

Naţionalismul ar trebui să însemne mult mai mult decât atât şi ar trebui să fie un sentiment luat la purtare zi de zi, nu ţinut la naftalină între hainele "de-ale bune".

Patriotism în sensul pur ar fi dacă am cultiva cu precădere valorile noastre bune şi dacă am face acest lucru cu firescul cu care ne aprovizionăm cămara.

A fi un bun român cred că ar însemna mai întâi de toate a fi un bun creştin ortodox - cei mai mulţi români doar sunt ortodocşi în ţara asta -, şi nu a scoate ochii publicului la ore de maximă audienţă cu ştiri despre vreun preot care a călcat strâmb, dar a trece cu vederea atât de multele acţiuni sociale şi filantropice ale Bisericii noastre.

A fi un bun român ar însemna să ştim să scriem şi să vorbim corect româneşte când avem şansa să fim în locuri cu expunere naţională. A fi un bun român ar însemna să cumpărăm, atunci când avem de unde alege, produse fabricate în ţara noastră, pentru ca economia să ne meargă mai bine.

A fi un bun român ar înseamna să nu ne purtăm ca şi când ar fi firesc să dăm şpagă şi să nu fim respectaţi la ghişeele instituţiilor publice.

Poate că ne-ar creşte mai mult stima de noi şi obiceiurile bune ni s-ar întipări în comportament dacă am face totul ca pentru Dumnezeu, pentru neamul nostru şi abia apoi ca pentru noi înşine şi familia noastră. Dar atunci când cei mai mulţi dintre noi nu fac ceea ce trebuie nici de frica legii este foarte greu să avem în ansamblu, ca naţie, o rată ridicată a corectitudinii şi armoniei generale.

N-ar trebui nici să ne îndreptăţim mereu în faptele noastre şi în trăsăturile generale de caracter - indiferent dacă sunt bune sau rele -, nici să ne învinuim la grămadă mereu.

Profilul unui popor frumos ar trebui să fie ca al unui bărbat în toată firea care face ce trebuie făcut, care ştie ce este bine pentru familia lui, care nu uită de Dumnezeu niciodată.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Cum mai scriem in limba romana


În timp ce Legea educaţiei asumată de Guvern nu face decât să crească tensiunile între românii şi minoritarii din zonele Harghita şi Covasna, provocând în plus şi o luare dură de poziţie a Academiei Române (bine meritată), limba română se degradează văzând cu ochii. Şi vedem cu ochii noştri cum de prea multe ori subtitrările filmelor sunt sub orice critică, ba chiar şi titlurile emisiunilor stau ore în şir la unele televiziuni scrise greşit. Românii nu mai ştiu să scrie corect cuvinte simple, ale căror reguli se învaţă în clasele primare. Apar pe micul ecran "să fi" în loc de "să fii", "să nu fi" în loc de "să nu fii", dar şi "nu fii" în loc de "nu fi". Despre aventurile cuvintelor "copii", "copiii" şi toate cele din gama celor care se scriu cu trei de "i" ce să mai spunem, este deja nevoie de un doctorat pentru a mai fi scrise corect.
Iar dacă avem pretenţia decentă ca oamenii din spatele micului ecran să fie nişte vorbitori şi scriitori corecţi de limbă naţională, a avea asemenea dorinţă de la tinerii scriitori este oare prea mult? Într-o vreme, timpul îmi permitea să fac o trecere zilnică în revistă a site-urilor de literatură actuală. Găseam acolo lucruri scrise şi trimise la cald în vana internetului, spre aflarea opiniei cititorilor legaţi la respectiva sursă de creaţie. Să nu credeţi însă că toţi aspiranţii la titlul de scriitor - dintre cei care publică masiv în spaţiile virtuale - au o aplecare şi o dragoste vizibile pentru limba română. Mă întreb cum de au îndrăzneala să scrie cu greşeli de limbă şi în acelaşi timp să-şi dorească să fie cândva formatori ai unui stil literar sau mai ştiu eu ce vis în privinţa scrisului lor.
Teama mea nu este că vom uita propria limbă, căci se vor găsi mereu oameni care s-o înveţe ca la carte, ci teama că legiuitorii şi alcătuitorii viitoarelor manuale vor fi culeşi dintre aceşti neştiutori de limbă, că unii ca ei vor face regula unei limbi române fără reguli, ca să le fie lor înşişi mai uşor. Poate zâmbiţi citind acestea, dar nu suntem prea departe de aşa ceva. Există un aer de "ţară în care se poate întâmpla orice", încât mă tem că şi dicţionarele explicative ale limbii române vor fi tipărite cu locuri albe pentru a completa fiecare acasă ce va dori, numai să nu mai fim complexaţi că nu avem cunoştinţe suficiente. Şi nu suntem nici prea departe de ziua în care, neobişnuiţi să mai scriem de mână, ci numai pe tastatura computerelor şi a telefoanelor, vom cere să înmuiem degetul în cerneală pentru a semna un act.

luni, 22 noiembrie 2010

Parintele Ioanichie Balan, reporterul duhovnicesc


În urmă cu trei ani, după o suferinţă grea, pleca dintre noi duhovnicul Ioanichie Bălan de la Sihăstria, un uriaş la fel de mare ca şi părintele Cleopa, ca şi părintele Paisie Olaru şi alţi mari părinţi îmbunătăţiţi ai noştri.

Nu l-am cunoscut personal, deşi aş fi putut să mă interesez de el, iar acum am un sentiment de oarecare vinovăţie. Dar pe vremea când mai mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei eram cu totul fascinată de părintele Cleopa.

Îl cunosc însă pe părintele Ioanichie din monumentalele sale lucrări scrise, din uriaşele la propriu şi la figurat "Convorbiri duhovniceşti", din povestirile sale cu tâlc şi descrieri amănunţite ale vetrelor monahale din toată ţara, adunate în alte cărţi, din "Patericul românesc".

Poate este o îndrăzneală să spun asta, dar, pentru mine, părintele Ioanichie constituie modelul perfect de reporter printre duhovnici. De aceea, de multe ori, în munca mea m-am inspirat din modul său de a formula întrebări şi de a scormoni după lucrurile frumoase pentru suflet pe care doream să le aflu de la oameni înduhovniciţi. Cu atât mai mult este important

să-i cinstim memoria părintelui Ioanichie Bălan, în paginile acestui ziar, care doreşte să aducă oamenilor un dram de folos pentru mântuirea sufletelor.

Dincolo de aceasta, mi-au fost şi încă îmi mai sunt de mare ajutor scrierile sale, niciodată depăşite de trecerea vremii. Lămuriri de dogmă, sfaturi de trăire vie a credinţei,

exemple de oameni care l-au iubit pe Hristos, portrete de îngeri în trup, toate ni se desluşesc din paginile cărţilor lui şi parcă mereu cu noi înţelesuri. Un om care s-a smerit pe sine, luându­-şi în serios rolul unei albine ce a cules cu hărnicie mierea învăţăturii de la toţi ceilalţi şi din care gustăm şi noi, cei de azi, iar frumuseţea este că nu se termină niciodată.

Închei cu nişte cuvinte dătătoare de speranţă ale părintelui Ioanichie: "Cred în reînvierea României, cred în puterea harică a Ortodoxiei, cred în eroismul şi în sfinţenia înaintaşilor noştri care ne-au lăsat o ţară mică, dar plină de sfinţenie şi de frumuseţe. Cred că mâine şi ţara noastră se va deştepta din această letargie şi nu va mai căuta fericirea, nici pe la Răsăritul încă ateu, nici pe la Apusul care este cel mai ateu, ci va căuta fericirea în inimă, în pământul străbun şi-n credinţă" (dintr-un interviu acordat lui Valentin Iacob în 1999).

joi, 18 noiembrie 2010

Gradinita din timpul slujbei

Bisericile pline de copii sunt frumoase, sunt dătătoare de speranţă, aducătoare de normalitate şi se prezintă ca nişte tablouri mustrătoare pentru adulţii care lipsesc frecvent de la sfintele slujbe. Imaginea mamelor cu prunci în braţe ori ţinându-i de mână în drum spre altar cu pomelnice şi mai ales la Sfânta Împărtăşanie este de-a dreptul cuceritoare. Ortodoxia de la mic la mare. Am găsit însă într-o carte a unui cunoscut părinte o vorbă potrivit căreia un copil în biserică este o ispită pentru toţi ceilalţi şi constatăm aceasta duminică de duminică. N-am, desigur, pretenţia absurdă de a vedea copiii stând ca nişte speriaţi într-un colţ, cu frica în sân şi cu faţa crispată, ascultând slujba la vârsta când nu pot înţelege mare lucru. Dar nici nu pot să spun că este prea îmbucurător să asist la vânturarea de zeci şi sute de ori pe uşa bisericii a copiilor, la desfăşurarea a zeci de jucării zgomotoase, la vorbitul şi zburdatul fără astâmpăr pe perioada slujbei. N-aş vrea să fiu prea aspră, repet, îmi sunt foarte dragi copiii. Şi îmi aduc aminte şi de mine când eram copil şi mergeam cu mama la biserică. Aveam, e drept, mai mult de trei ani şi îmi mai aduc aminte că mă plictiseam la un moment dat în timpul slujbei şi îi ceream voie să ies puţin în curte. Ieşeam, mă jucam vreo zece minute, după care intram, mă aşezam lângă ea şi abia mai îndrăzneam să îi mai cer o dată voie să ies afară. Nu că aş fi fost cel mai cuminte copil, dar mama, care a crescut şase copii, ştia foarte bine că a face dezordine în biserică prin lăsarea copiilor la voia întâmplării este nu numai lipsă de respect pentru ceilalţi, ci şi un păcat.
Revenind la mamele de azi, n-aş vrea să creadă că le cert, pentru că de fapt eu le admir sincer când văd cât de grea le este crucea: un copil în braţe, unul de mână şi unul în pântece. Ce să facă şi ele mai întâi, la ce să fie mai atente, la copii sau la Liturghie? Poate ar trebui mai multă implicare şi din partea taţilor, poate mai există şi câte o bunică binevoitoare care să ajute astfel de mame. Altfel, dacă mutăm grădiniţa de copii cu zgomotul ei în biserică nu câştigăm mare lucru. Credincioşii ceilalţi sunt deranjaţi, copilul va crede că are voie să facă orice chiar şi în biserică, iar mama copilului respectiv tot cu gândurile împrăştiate, obosită şi îngrijorată va rămâne.

Poate ar fi de luat în calcul o soluţie pe care am auzit-o recent la un preot bucureştean. La subsolul bisericii unde slujeşte, tocmai s-a amenajat un loc special pentru mamele cu copii veniţi la Liturghie, care pot sta în timpul slujbei acolo. Un loc cu măsuţe, scăunele şi nişte jucării pentru cei mici, iar mamele pot asculta slujba la difuzor în timp ce îi supraveghează.

duminică, 31 octombrie 2010

Vassilikos cel cu vocea de aur


Când o persoană care, neştiind că există muzică psaltică, îl aude prima dată pe Theodoros Vassilikos şi exclamă că acesta cântă o muzică din ceruri, înseamnă că este ceva extraordinar în vocea lui şi în felul acesta de muzică. Şi nu doar ceva extraordinar, ci mai degrabă dumnezeiesc. Dacă ar fi să descriu împărăţia lui Dumnezeu, aş spune că este un loc plin de cântări ca ale lui Vassilikos. I s-a dat darul de a face din inimile ascultătorilor - participanţi la slujbe ori spectatori la concerte - nişte vase în care se strâng pe furiş fie lacrimi de pocăinţă, fie gânduri de slavă a Creatorului care a făcut un asemenea glas, fie alinare pentru deznădăjduiţi. Căci nu se poate să rămâi neatins de o asemenea voce. "Dar cine cântă acum?", auzeam pelerinii întrebându-se în ziua Sfântului Dimitrie, la Liturghie. Era Vassilikos, bineînţeles. Acest grec care a cântat de foarte tânăr în corurile multor biserici, având un tată tot cu o voce excepţională de psalt. Şi-a descoperit talentul şi l-a pus în lumina slujbelor bisericeşti, acolo unde îi stă cel mai bine cântând, dar, spre bucuria semenilor, şi în diverse concerte. Au dorit să-l audă de-a lungul carierei lui - are un renume mondial - grecii ortodocşi din America şi Australia, în frunte cu episcopii lor, şi le-a cântat, amintindu-le că rădăcinile lor sunt în vechea Grecie. Dar a cântat şi la Vatican, în faţa papei Ioan Paul al II-lea şi a 60.000 de catolici. Ce-şi vor fi spus în sinea lor catolicii nu ştiu, dar cu siguranţă au admirat bogăţia muzicii bizantine şi, dacă au fost sinceri, şi-au recunoscut în ea rădăcinile tăiate cândva dureros. Căutând pe internet muzica lui Vassilikos, m-am şi amuzat că unii tineri ortodocşi se ceartă pe acolo şi se laudă în "psalţii lor". Ba că e cutare cel mai bun, ba cutare… Important este că şi Theodoros Vassilikos, şi alţii, fie greci, fie români, fie de alt neam, încă păstrează şi duc mai departe aceste cântări inspirate de Dumnezeu şi că slujbele ne sunt înfrumuseţate cu ele. Iar cei care consideră că muzica psaltică ar fi o "lălăială" fără rost ar fi bine să asculte mai întâi fără nici un gând rău, iar apoi, dacă tot nu le place, să meargă liniştiţi doar la slujbele cu coruri simandicoase. Noi, dacă am avea de ales, am alege muzica bizantină.

marți, 12 octombrie 2010

Gustul painii adevarate

O dimineaţă cu soarele ridicându-se dintre ceţuri, trecând grăbit spre echinocţiul de toamnă, mi-a amintit de alte vremuri, parcă mai puţin fugare, cele ale copilăriei mirosind a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Mi-am amintit de gustul inegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nu cunoştea în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apa, sarea şi mâinile mamei. Frământat cu grijă în copaia de lemn ori, în ultimii ani, într-un vas emailat care era păstrat numai pentru operaţiunea aceasta, după ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul era învelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut la căldură pentru a creşte. La vreme potrivită, cuptorul încălzit primea tăvile cu cocă pentru ca mai târziu acelaşi cuptor să dea familei pâinea aurie, trimiţând în toată casa aburul aromat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumea aceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsa orice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, dar pâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţă mult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă ca rod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună în sine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol. După ce Mântuitorul a binecuvântat-o şi a înmulţit-o, a devenit şi mai clar că nevoia omului de pâine are sensuri mult mai adânci. Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucata de pâine. Iar când pâinea a devenit materie de sfinţit în actul liturgic, privim spre ea ca spre un lucru gata oricând să capete o valoare inestimabilă. De aceea poate ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, în general, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfială care vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, dar şi pentru ceea este de fapt. "Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu", ştim că a spus Hristos. Ne amintim de aceasta când vedem o pâine curată, făcută în casă. Poate ne gândim uneori, foarte rar, şi la oamenii neştiuţi care au trudit la aceasta. Dar cel mai adesea uităm tot. Mergem la magazin şi cumpărăm o pâine din ce în ce mai plină de tot felul de substanţe străine, improprii vieţii, care urmăresc doar s-o ţină proaspătă cât mai mult spre a fi obţinuţi bani pe ea. N-avem încotro. Plini de alte treburi şi griji, din lipsă de timp şi fără îndemânări străvechi, luăm totul de-a gata, acceptăm orice ni se vinde. Nu mai facem nimic cu mâinile noastre. Nici măcar pâinea. Refuzăm să mai trăim sănătos şi simplu, ne-am complicat în aşa fel, încât am uitat şi cum ar trebui să fie gustul pâinii adevărate.

miercuri, 6 octombrie 2010

Un protest pentru o cauza gresita

În 21 de ţări, printre care şi România, la început de octombrie se găsesc câteva mame care să militeze pentru alăptatul bebeluşilor la sân. Ştim cu toţii că în primele zile de viaţă copilul primeşte din laptele mamei anumite substanţe care îi cresc imunitatea şi îl ajută la o dezvoltare bună. Se ştie, de asemenea, că alăptarea naturală este benefică şi pentru o bună relaţie sufletească între mamă şi copilul ei. Dar de când emanciparea femeilor a câştigat foarte mult teren, iar familiile moderne nu-şi mai doresc decât unul sau doi copii, lucrurile acestea au scăpat de sub control, firescul a devenit o raritate. Milităm pentru el. Lumea s-a obişnuit cu toate comodităţile, a devenit ruşinos să alăptezi copilul la sân. Pe de o parte, este asupra tinerei mame presiunea societăţii, care o vrea frumoasă, suplă, având corpul nestricat de naşteri şi alăptare, iar pe de altă parte, se află propria convingere că acţiunea de a hrăni la sân copilul este retrogradă, îi cere un timp special şi îi dă peste cap programul.
Înainte vreme, când femeile năşteau mulţi copii, era cât se poate de normal să-l alăpteze pe fiecare, să aibă timp pentru a-l creşte şi a-i da educaţie cum se cuvine. Mamelor din vechime le-ar părea o nebunie protestele mamelor contemporane, care au militat zilele trecute nu numai pentru alăptarea la sân, ci şi pentru ca alăptatul în public să nu mai fie considerat ceva ruşinos.
Femeile moderne abia se mai înduplecă să nască un copil, şi acela prin cezariană, ca să nu sufere deloc dacă se poate. Dintre cele care nasc, doar o mică parte alăptează normal, iar din această mică parte se găsesc câteva care vor s-o facă în public, fără să fie considerate exhibiţioniste. Dacă bebeluşul plânge după lapte, este de înţeles că mama lui trebuie să-l hrănească. Dar chiar trebuie să facă asta într-un autobuz plin? Nu aş vedea gestul ca pe unul ruşinos, pentru că nu are în sine vreo conotaţie urâtă, însă orice mamă cu bun-simţ cred că ar coborî din acel autobuz, ar merge într-un loc mai retras şi ar alăpta acolo. Am începe să vedem situaţii de genul: trei prietene aflate în concediu postnatal se întâlnesc la mall, fiecare cu copilul său; veselie mare, impresii, schimb de experienţă maternă, când, deodată, bebeluşii îşi cer dreptul la lăptic; reprezentaţie în toată regula, în stilul noilor bune maniere pentru alăptare. Nu dreptul la alăptatul în public ar trebui să fie motivul protestelor, ci prea multele avorturi care se fac în România, prea multul planning familial şi calcul omenesc, prea mulţii copii abandonaţi după ce au fost născuţi din relaţii întâmplătoare.

duminică, 3 octombrie 2010

Cum sa-ti afli moartea mai devreme

Românca Raluca-Ioana van Staden a făcut o descoperire genială, premiată cu aur şi la Salonul de inventică de la Geneva anul trecut. Este vorba despre senzorul care determină existenţa cancerului în corpul uman, la nivel molecular, direct din sânge, oferind rezultatul în mai puţin de şase minute. Este minunat că ştiinţa a ajuns până la acest nivel şi mai ales că o româncă a realizat această descoperire epocală pe cale de a fi pusă în practică la scară largă. Practic, nu peste mult timp, la numărul clasic de analize pe care le putem face la spital, o vom adăuga şi pe aceea de a determina prezenţa sau absenţa cancerului. Va costa foarte puţin, îşi va permite orice om analiza, deci toate sunt cât se poate de îmbucurătoare. Autoarea cercetării a declarat că îşi doreşte şi vede posibilă dotarea cu un dispozitiv din acesta a fiecărui cabinet de medic de familie.
Am auzit însă şi păreri privind posibilitatea ca fiecare om să-şi poată achiziţiona de la farmacie senzorul şi să-l aibă acasă, în trusa cu medicamente, alături de termometru, glicometru şi tensiometru. Cu deosebirea că senzorul acesta este atât de mic, încât trebuie ţinut într-o cutiuţă specială, să nu fie pierdut. El poate fi refolosit fără riscul contaminării.
Ca diabetic, este normal să te înţepi în deget pentru a afla dacă ai glicemia mare sau mică şi să acţionezi în consecinţă, după cum îţi sunt regimul şi tratamentul. Normal este şi să îţi măsori tensiunea arterială acasă, pentru a lua un medicament sau altul, în funcţie de valoarea arătată de tensiometru. Dar a te trezi zilnic cu ideea de a-ţi detecta un posibil cancer este de-a dreptul morbid. Să spunem că micuţul senzor îţi spune că da, ai cancer. Ce faci? Cât de uman este să stai să tot aştepţi un diagnostic atât de drastic? Nu cumva îţi doreşti să fii bolnav incurabil? Nu cumva cauţi să fii altfel decât ceilalţi oameni, decât ceilalţi bolnavi? Ţi-e frică de boală şi de moarte atât de mult, încât nu suporţi amânarea veştii că vei muri într-o zi? Dar asta ai aflat-o de când erai copil. Este adevărat că unele forme de cancer pot fi vindecate dacă sunt depistate din vreme, dar de aici până la ideea de autotestare la domiciliu este o distanţă care depăşeşte graniţele normalului sufletesc. Decât să scotocim prin celule după vreo boală, mai bine ar fi să începem ziua cu rugăciuni pentru sănătate.

miercuri, 29 septembrie 2010

Gandirea pozitiva si optimismul crestin

Gândeşte pozitiv! Îndemnul acesta, gol în sinea lui, nu mă ajută deloc să nu mai gândesc şi altfel. Omul de azi pare să găsească foarte uşor alinare, linişte şi împlinire în tot felul de concepte lipsite de vreo noimă. În lipsa unui sentiment religios autentic, omul se lasă ademenit de religii mascate. De câte ori nu aţi auzit, mai ales în filmele americane, dar şi în viaţa de zi cu zi, sloganul de a gândi pozitiv! Gândirea pozitivă promite fericire. Chiar se poate întâmpla să ai o viaţă plină de reuşite numai pentru că îţi spui mereu că va fi bine?

Sunt zeci de cărţi care atestă faptul că gândirea pozitivă a dat roade la cei care au practicat-o. Mai mult decât atât, mulţi dintre miliardarii lumii, oameni cu vise împlinite, au scris cărţi pe tema fericirii lor, ţin cursuri şi predică felul de gândire salvator. Iată cum se defineşte aceasta: "Gândirea pozitivă este o atitudine mentală cu ajutorul căreia reuşeşti să depăşeşti obstacolele şi să îţi îndeplineşti visele. Este o atitudine mentală datorită căreia obţii rezultate bune şi excelente. O gândire pozitivă anticipează fericirea, bucuria, sănătatea şi rezultate satisfăcătoare pentru fiecare situaţie şi acţiune. Tot ce îţi pui în minte reuşeşti să duci la bun sfârşit".

Nu sună înfricoşător să îţi pui în minte ceva şi să reuşeşti totdeauna, şi asta graţie minţii tale, interiorului tău canalizat pe reuşite? Am citit într-o carte din seria aceasta ceva colosal: dimineaţa, să spui un "mulţumesc" când pui primul picior jos din pat şi un al doilea "mulţumesc" când pui al doilea picior! Un mulţumesc către nimeni, pierdut în eter. A gândi pozitiv înseamnă, după teoriile acestea, a crede că tu poţi face ceva, că ţie ţi se cuvine să fii fericit, să devii bogat, să te împlineşti profesional şi să ai tot ce vrei de la viaţă. Tu, singur, cu mentalul tău atoateîmplinitor. A gândi pozitiv este una şi a crede că Dumnezeu te va ajuta este alta. Sunt două lucruri opuse. Gândirea pozitivă este de fapt o religie în care zeul este propriul ego. Omul care gândeşte pozitiv în sensul acestei teorii îşi este sieşi împlinitor al cererilor şi dorinţelor, al viselor, al destinului pe care l-a smuls din mâna lui Dumnezeu, conducându-l pe un drum de sine trasat. Dar cum rămâne cu veşnicia? Nu o dorim şi pe ea pozitivă? Sau ajunge să credem: "Eu voi fi veşnic fericit, eu mă voi mântui"…?

luni, 27 septembrie 2010

Cu le meritam noi pe toate!

Pentru că meriţi!", sună un slogan rostit de vocea ademenitoare a unei dive care ne învaţă pe noi, femeile, că merităm din toţi porii să fim frumoase folosind crema x. Ni se induce ideea că noi, toate, fără excepţie, am avea atâtea calităţi, încât produsul la care ne cheamă reclama este pur şi simplu o răsplată, un premiu binemeritat şi de aceea să nu ne îndoim de meritele noastre.


Mai auzim la alţii şi poate rostim chiar noi la vreme de reproş fraza: "Măcar atâta merit şi eu!...", referindu-ne la cine ştie ce lucru material sau spiritual pe care ni-l dorim, îl cerem şi ni-l însuşim, invocând starea noastră interioară ireproşabilă.

"Nu merit să-mi faci una ca asta!", mai spunem când ni se face o presupusă sau reală nedreptate. "Dar ce-am făcut ca să merit aşa ceva?.." Şi tot astfel cerem şi primim de toate.

Cine mai refuză în ziua de astăzi ceva pe care este cu îndreptăţire să-l primească, cedând darul său în favoarea altuia care, deşi nu l-ar merita, ar avea nevoie de el mai mult?

Ne aflăm într-o societate a hedonismului, a trăirii clipei aici şi acum, cu orice preţ, într-o eră în care lumea crede că e pierdere ireparabilă să nu-ţi cheltuieşti în feluri şi chipuri sofisticate viaţa cea "numai una".

Că aşa gândesc cei fără Dumnezeu nu ne poate mira, dar nici majoritatea creştinilor nu sunt departe de acest fel de gândire picurat cu pipeta şi cu pâlnia din toate părţile în suflete şi conştiinţe. Dacă din vieţile sfinţilor din primele veacuri aflăm fapte şi cuvinte care ne pun pe gânduri, deşi mai apoi le amestecăm în şuvoiul grijilor, cu greu putem accepta în propria trăire asceza. Stare a omului dispus să-l caute şi să-l păstreze pe Dumnezeu în sinele său, prin rugăciune şi prin efort personal practicat asiduu, asceza rămâne cel mai adesea apanajul câtorva oameni din lumea contemporană. Noi, cei mulţi, abia dacă putem renunţa la cafeaua de dimineaţă în Postul Mare, abia dacă reuşim - ca femei - să nu ne vopsim părul când ne apar primele fire albe, abia dacă putem ieşi până la pâine fără ruj pe buje. Abia dacă reuşim să ţinem ritmul unei vieţi creştine elementare, la nivelul cel mai de jos care implică rostirea rugăciunilor de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă. Ce liniştire? Când noi nu putem trăi o zi fără ştirile de la televizor şi fără verificarea e-mailului. Despre ce vorbim aici?

Despre trăirea creştinismului sau despre nişte oameni abia mişcându-se din cauza faldurilor de celulită sufletească, această urâciune care, dacă apare pe trupurile noastre o corectăm de nu se vede prin şedinţe de frumuseţe şi cure interminabile. În schimb, reuşim să ne păcălim singuri chiar şi atunci când avem intenţii bune: dacă postim, atunci să nu ne lipsească nimic, nu numai că mâncăm pe săturate, dar căutăm să ne păstrăm gustul bucatelor bune prin înlocuitori de carne, de lapte şi de brânză, ne cumpărăm ciocolată de post, ne vedem frumos de programul nostru care ne unge pe suflet.

Capacitatea noastră de a face o cât de mică jertfă personală a devenit un concept frumos de expus doar în teorii către alţii. Să nu ne obosim prea tare, aşa suntem îndemnaţi de peste tot, doar le merităm pe toate. Mai rămâne să auzim cândva că dacă vom trăi până la sfârşit la întâmplare, vom merita şi mântuirea!

duminică, 26 septembrie 2010

Ferma de iluzii

Facebook, altfel spus cartea feţelor ori a chipurilor, este o reţea de socializare pe internet. Mai simplu, reţea de împrietenire şi comunicare. Când a început febra înscrierii pe facebook, am fost circumspectă şi nu m-am alăturat celor care mă îndemnau pe toate e-mailurile să fac aceasta. Până într-o zi, recunosc. O colegă mi-a arătat ce fermă nemaipomenită, virtuală bineînţeles, are ea pe facebook şi ce captivant este jocul. Posibilitatea de a-mi ridica o casă frumoasă, într-o grădină cultivată şi aranjată după bunul meu plac, a fost prea ispititoare. Am aderat la idee. Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu ce este cu ferma, o să deschid o paranteză şi o să spun că este un joc interactiv în care jucătorul poate să construiască, după imaginaţie şi punctele adunate, o fermă cu tot ce îi trebuie acolo: una sau mai multe case, maşini agricole, animale ţinute în grajduri, grădină decorată în fel şi chip, iar când strângi capital mare (cei care muncesc, acolo reuşesc!), poţi să cumperi teren mai mult. Fiecare participant plantează ce doreşte, cumpără seminţe şi copaci de la magazinele virtuale şi ferma lui creşte în felul acesta. Jocul te prinde, intri zilnic, mai cultivi la tine, mai dai mâncare animalelor din ograda vecinilor şi prosperi, cum am spus. Tot aşa până devii latifundiarul farmville-ului. Am stat şi m-am gândit care era microbul cu care ne fascina şi ne otrăvea sufletele, nouă, oameni în toată firea, care aveam de lucru la adevăratul serviciu, dar ne sacrificam din timpul nostru (lucrul în ferma virtuală îţi lua şi o oră dacă aveai teren mare)? Ce o făcea pe colega mea care m-a iniţiat în jocul acesta să stea şi noaptea să "lucreze" acolo, iar când pleca în delegaţie, să-i paseze soţului îndatorirea, iar dacă nu putea el, fiicei!... O să credeţi că sunt copilării, dar puteţi spune asta numai dacă nu aţi fost atins vreodată de o astfel de dependenţă.

Ceea ce ne impulsiona era faptul că unul dintre directorii noştri de atunci, om peste câteva sute de subalterni, juca şi el pe farmville! Şi ceea ce era mai dureros pentru noi era că punctele lui erau multe de tot, adică şi acolo era mai bogat decât noi! Avea nişte case acolo şi o grădină cum noi nici dacă am fi lucrat toţi odată la o singură fermă n-am fi reuşit prea curând să avem. Îl invidiam în taină. Am uitat să spun că acolo puteai avea prieteni, dar şi vecini. Cine nu avea vecini suficienţi nu putea avea teren mare. Vecinii şi prietenii îţi trimiteau cadouri: decoraţiuni ieftine şi nefolositoare, cum e şi în viaţă uneori, dar şi carburant pentru tractoare şi scânduri, cuie, potcoave pentru noul grajd pe care îl construiai. Cel mai mare latifundiar din toţi prietenii de la fermă era un analist căruia ziua îi trimiteam cadouri pe facebook, iar seara îl urmăream la tv comentând întâmplările politice ale zilei. Auzind însă că fiul adolescent lucra de fapt sub acoperire pe ferma tatălui, ne-am calmat. M-am lăsat de multişor de fermă, culturile mi s-au uscat, iar animalele sunt moarte prin coteţe.

Dincolo de momentele de relaxare pe care le presupunea jocul, mă gândesc şi acum la efectul iluziei, la sentimentele de falsă stabilitate şi împlinire pe care le inducea ferma. Acolo, în viaţa virtuală, puteai să faci destul de repede tot ce ţi-ai fi dorit în viaţa adevărată. Construiai, munceai, aveai imaginaţie şi realizai după planul tău case, grădini, alei. Aveai prieteni mulţi (chiar şi câteva sute) şi buni, sistemul nu le dădea voie să nu fie sinceri, îţi trimiteau cadouri, te ajutau de bunăvoie, zilnic. Aşa cerea jocul. În realitate, abia dacă îţi numeri pe degetele de la mâini prietenii, iar dacă ai vreo nevoie, degetele de la o singură mână ajung. Acolo - casă mare, frumoasă, aici - chirie. Culmea, la un prieten! În realitate, nu este ca pe farmville. Dacă dai un anunţ public: "Am datorii multe, cine mă ajută?", nu răspunde nimeni. Toată lumea iese din joc, îţi cade reţeaua şi te trezeşti dezîmprietenit de toţi.

vineri, 24 septembrie 2010

Mobilul si lipsa bunelor maniere

Telefonul mobil a spulberat o seamă de reguli din viaţa noastră. Când aveam numai telefoane fixe, se ştia că nu trebuie să suni la cineva acasă decât într-un interval al zilei, în nici un caz nu te apucai să suni prea dimineaţă, dar nici seara după ora 20:00 nu mai îndrăzneai să suni dacă nu erai prieten cu respectivul. Cu probleme de serviciu, nici nu se punea problema cumva să deranjezi acasă colegii, subalternii, ca să nu mai spunem de şefi! Lucrurile erau clar delimitate, viaţa personală curgea în firescul ei, iar viaţa la serviciu îşi avea şi ea limitele ei, care doar excepţional, în cazuri de viaţă şi de moarte, erau depăşite.

Astăzi, toată lumea are telefon mobil, de la copiii de clase primare - ca să poată mamele să-i controleze mai bine, chipurile! - şi până la cele mai în vârstă persoane. La urma urmei, de ce n-ar beneficia toată lumea de avantajele tehnologiei de vârf, care, trebuie să recunoaştem, ne uşurează mult viaţa. Ceea ce s-a stricat cu totul şi parcă nu mai bagă nimeni de seamă este felul în care folosim telefonul mobil. Eşti invitat la cineva acasă, nu apuci bine să spui câteva cuvinte, să intri în atmosferă, că gazda este sunată de cine ştie cine şi vorbeşte, vorbeşte, iar tu stai resemnat şi cu cheful de vizită pierit, aşteptând să se termine discuţia între cei doi. Eşti în audienţă la o persoană importantă, ai aşteptat mult să intri şi te dai de ceasul morţii cum să pui problema mai bine ca să fii înţeles, eventual să ţi se rezolve cazul, şi dintr-odată eşti "salvat" de clopoţelul telefonului mobil. Nu al tău, că tu l-ai închis înainte să intri. În autobuz, abia stai printre ceilalţi pasageri din cauza aglomeraţiei, când gândurile tale sunt dintr-odată făcute valvârtej de povestea pe care o auzi spusă la doi paşi de tine. Păcat că nu auzi decât foarte încet ce spune şi persoana de la celălalt telefon, că pe cea de aici o auzi foarte bine. Dacă ai ghinion, auzi de fapt mai mulţi oameni vorbind la telefon, mult, tot drumul, caz în care te pui la punct cu examenele, cu preţurile imobiliarelor, cu reţetele de murături. Am întâlnit şi vânzătoare care s-au simţit deranjate că aş fi dorit să probez o pereche de pantofi în timp ce vorbeau la telefon. M-am scuzat şi am ieşit de acolo. Pe toate le mai pot înţelege şi trece cu vederea, dar sunatul telefonului în biserică, în timpul slujbei, este de departe cel mai deranjant şi greu de înţeles. Ce poate fi mai important în acel moment decât rugăciunea şi întâlnirea ta cu Dumnezeu? De ce să nu închizi telefonul pentru câteva ore? Dacă trebuia să fii în altă parte în acel timp, înseamnă că nu trebuia să mai vii la biserică. Dar să stai stresat că te va suna cineva din moment în moment - pentru că îi dai această posibilitate ţinând aparatul deschis - şi mai ales să tulburi liniştea celorlalţi sunt lucruri pe care nu le pot înţelege.

Atât timp cât nu am ajuns să realizăm că vremea Liturghiei este una sacră în timpul căreia toate celelalte trebuie să încremenească pentru noi întru aşteptare şi amânare, vom trăi în timpul ei la jumătate de măsură sau poate la lipsă de măsură. Şi vom mai ciunti şi din măsurile celor care ar dori să fie aşa cum trebuie. Dacă eşti atent, chiar slujba şi rugăciunea din biserică scriu în tine codul bunelor maniere.

miercuri, 22 septembrie 2010

Este nevoie de abc-ul credintei

Este ridicol şi jignitor faţă de Hristos şi de fiinţa noastră să cunoaştem despre Ortodoxie doar lucruri fugare, de unică folosinţă, ca şi când credinţa noastră ar fi un supermarket cu reduceri de preţuri şi bunuri perisabile.

Auzim tot mai des plângeri legate de neprohodirea cu preot a unui sinucigaş, de revolte cu substrat empatic faţă de prunci morţi nebotezaţi, revendicându-se dreptul de a fi îngropaţi cu slujbă. Auzim de nevoia de înnoire a unor reguli bisericeşti şi chiar dogme ale Ortodoxiei sub pretextul ruşinii în faţa modernilor europeni, de mult părăsitori de dreaptă credinţă. Ni se flutură adesea dreptul de a nu influenţa copiii prin afişarea în şcoli a însemnelor creştine. Se aud uneori voci extrem de preventive care se tem că din linguriţa cu Sfânta Împărtăşanie ar putea lua vreo boală contagioasă, pretinzând aberanta linguriţă de unică folosinţă!

Toate acestea, şi probabil multe pe care nu mi le amintesc şi nici n-aş avea loc să le scriu aici, sunt pretinse de oameni care dovedesc că au lipsit de la orele de abc creştinesc. Nu spun că au vreo vină, ci constat că România are nevoie nu de "drepturi", ci de obligaţia de a-şi cunoaşte propria credinţă. E ruşinos să nu ştii Crezul când botezi un prunc. E scandalos să te numeşti creştin-ortodox şi să nu înţelegi ce se întâmplă duminică de duminică în miile de biserici în timpul Sfintei Liturghii. Să nu ştii ce este un acatist ori de ce este păcat să trăieşti necununat, să întrebi unde poţi găsi un preot cu har, să intri în biserică să aprinzi o lumânare doar pentru că e bine.

Dacă oamenii ar vrea să ştie fie şi măcar lucrurile de bază ale Ortodoxiei, le-ar afla foarte uşor. Nu trebuie să facem toţi facultatea de teologie. Din participarea la Liturghie şi ascultarea predicii te trezeşti încet-încet ştiutor al acestor lucruri. În general, orice carte de rugăciuni editată la una din episcopiile noastre are şi un cuvânt care rezumă esenţa învăţăturii de credinţă. Librării de carte ortodoxă avem destule, presă creştină, de asemenea, în plus, nu ne putem plânge ca în comunism de vreo îngrădire a credinţei.

A fi lipsit de voinţa de a cunoaşte având atâtea mijloace de a o face este deja un păcat. Şi să nu ne îmbătăm cu revolte care dau bine în spaţiul public şi ne fac mai intelectuali şi mai interesanţi, pretinzând de la slujitorii altarelor lucruri care n-au legătură cu învăţătura cea dreaptă.

marți, 21 septembrie 2010

Freganii, niste asceti in deriva

Freganismul este un curent inventat în America după 1990, generat de antiglobalism şi grija pentru mediul înconjurător. Practicanţii freganismului se numesc fregani şi este posibil să încadrăm mişcarea lor drept una socială, cu implicaţii morale. Modul de viaţă al freganilor arată că nu le este indiferentă soarta planetei, ba chiar sunt îngrijoraţi peste măsură de imens de multele deşeuri pe care oamenii zilelor noastre le lasă în urma lor. Cine sunt şi ce fac freganii? Au la bază profesii dintre cele mai diverse, în general sunt oameni educaţi, artişti, dar şi persoane cu pregătire mai modestă. Modul lor de viaţă este surprinzător pentru nivelul de civilizaţie actual şi pentru prejudecăţile lumii de azi. Freganii trăiesc din gunoaie. Nu sunt cerşetori, nu sunt leneşi, nu sunt hoţi, nici drogaţi, nu umblă murdari.

Dacă îi întâlneşti pe stradă, nu-ţi inspiră nimic rău. Ei au ales să se hrănească din mâncarea aruncată la gunoi de alţii, să poarte haine de mâna a doua, să-şi mobileze casele - dacă mai au - cu obiectele casnice şi mobila aruncate de proprietari care le-au considerat nu chiar de ultima generaţie. Lumea se revoltă: "Cât de igienic este să mănânci de la gunoi?" Dar ei nu se îmbolnăvesc. Cert este că nu le e ruşine cu astfel de apucături, ba chiar vor ca lumea să ştie ce fac, este protestul lor faţă de risipa uriaşă a semenilor. Mai mult decât atât, freganii şi-au lăsat baltă slujbele lor, iar unii dintre ei, carierele de succes. Nu mai vor să fie îngrădiţi de programe, de ordine venite de la şefi răi sau nepregătiţi şi nici să plătească impozite, să fie mereu hăituiţi, stresaţi şi sclavi ai unui sistem care îi înrobeşte. Unii şi-au părăsit şi casele, trăiesc în rulote. Liberi ca păsările cerului, aceşti oameni tind să se apropie de lipsa de griji a monahilor noştri.
Vă închipuiţi ce călugări extraordinari ar fi aceşti oameni dacă l-ar cunoaşte pe Dumnezeu? Renunţarea la tot şi smerenia par să le fie familiare din moment ce scormonesc prin gunoaie şi mănâncă din firimiturile altora. Haine ponosite poartă, lipsiţi de averi sunt, plini de milă de creaţia lui Dumnezeu sunt, astfel încât freganii par a fi nişte oameni buni şi altruişti. Singurul lucru care le lipseşte este credinţa în Dumnezeu şi punerea în slujba Lui a tot ceea ce fac: renunţări, umilinţe, asceză involuntară. Fără Hristos care dă un sens mântuitor şi care duce dincolo de lumea trecătoare, dincolo de natura care moare chiar şi în cele mai curate şi nepoluate condiţii, fără El totul e risipire de sine. Dar nu sunt de condamnat aceşti oameni. Ei sunt semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată.

luni, 20 septembrie 2010

De ce iubesc Bucurestiul

Mai întâi a venit Bucureştiul la mine, sub forma unor ciocolate care se numeau ca oraşul, aduse de o verişoară mai mare stabilită în Capitală. L-am văzut prima dată când aveam vreo 16 ani. Era o iarnă grea şi tocmai se demolase Biserica "Sfânta Vineri". Degeram prin staţii aşteptând tramvaiul şi mă gândeam cu necaz la biserica jertfită.
M-am mutat mai târziu în Bucureşti cu sentimentul reconfortant că aici este locul meu. Ca unul care te-ai născut în altă parte, te întrebi cu uimire de ce iubesc unii cu atâta frenezie acest oraş aglomerat, mizerabil şi duhnitor chiar şi în locurile centrale? Că Tudor Arghezi îl măsura la pas cu bastonul său scriitoricesc, că Ion Minulescu i-a cântat cele "trei sute de biserici", că Nicu Alifantis îl vede "oraş al poeziei", iar Gică Petrescu îi spunea "fratele meu", mai poţi să înţelegi. Ei au văzut şi părţi mai bune şi mai frumoase, perioade de glorie şi strălucire ale urbei. Dar în zilele noastre, cu blocurile sale impersonale crescute pe locul vechilor clădiri-monument, cu ce te poate atrage? Te îngrozeşte cu arterele blocate la ore de vârf (şi când nu e oră de vârf!) şi cu o circulaţie incomparabil mai lentă decât mersul unui bătrân cu platfus. Poate că Bucureştiul este iubit pentru tot ce a fost şi ce promite să fie, poate pentru că aici găseşti de vânzare iluzii şi covrigi la orice colţ de stradă.

Poate pentru că aşa, bătrân, dar cu istoria şi poveştile sale, cu atracţiile sale culturale ispititoare, Bucureştiul este un fel de pasăre elegantă, dar jerpelită, zburând foarte jos şi stârnind nori de praf în urmă.
De ce iubesc eu Bucureştiul? Pentru că am auzit de prea multe ori: "Aici, Bucureşti, ora exactă"; pentru că din Gara de Nord poţi pleca oricând de unde ai venit fără să te simţi umilit sau dat afară; pentru că la Universitate, la fântâni, pare să te aştepte o veşnicie tinereţea îndrăgostită şi plină de speranţe; pentru că aici "s-a murit pentru libertate" în 1989; pentru că, dacă vrei, poţi să fii pelerin, iar de Sfântul Dimitrie, Piaţa Unirii şi Dealul Patriarhiei răspândesc parfum de tufănele şi de moaşte, zumzet de nădejde şi o măreţie a smereniei pe care abia o cuprinzi cu ochii; pentru că şi cei care nu cred în Dumnezeu, întorcându-şi capetele în altă parte, dau cu ochii de alte turle de biserici; pentru că apa Dâmboviţei îţi dă dependenţă şi ţi se pare mai dulce ca mierea, indiferent de gustul ei adevărat. Şi mai iubesc Bucureştiul pentru că este ca o mamă care, atunci când vede un orfan, nu ţine cont că are casa plină de copii şi-atunci îl ia să-l crească şi pe acela.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Diamantul lui Dumnezeu

Întotdeauna m-au bucurat descoperirile ştiinţifice. De câte ori omul mai găseşte câte ceva prin cosmos, vreo nouă stea ori galaxie, universul devine dintr-odată mai mare, dacă se poate spune asta despre ceva infinit. Prin puterea lărgită a minţii de a primi ceva nou ar trebui să se strecoare şi ideea că există un Creator al acestor lucrări atât de măreţe, dacă nu credem încă. Zilele trecute, oamenii de ştiinţă au descoperit ceva fantastic: în constelaţia Centaurus există o stea de diamant care are diametrul de 4.000 de kilometri! Valoarea în karate se crede că ar fi de 39 de zerouri după cifra 1. În orice caz, specialiştii spun că ar fi nevoie de o lupă cât soarele de mare pentru a-i măsura cu precizie valoarea. Spre a ne face o idee despre cât de mare este, dacă mai este nevoie, să ne gândim că Golden Jubilee, cel mai mare diamant existent pe pământ, are doar 546 de karate.
Pică dintr-odată în derizoriu orice inel cu diamant când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste.
Steaua de diamant îmi aminteşte de o întrebare care îl chinuia cândva pe un amic: de ce a făcut oare Dumnezeu atâtea lucruri frumoase pe care omul nu le poate vedea? Uite, spunea el, brazii de pe vârfurile munţilor la care nu ajung niciodată ochii oamenilor, păsările, animalele şi florile singuratice de pe colţuri de stâncă, vietăţile de pe fundul mărilor... I se părea că şi omul ar trebui să participe la bucuria lui Dumnezeu de a vedea toate aceste comori. Nu ştiu adevăratul răspuns, dar cred că frumuseţile lumii se întorc spre Dumnezeu şi nu cred că pentru noi au fost făcute. Un exerciţiu bun pentru oricare dintre noi, sărac sau bogat, ar fi acela de a crede că toate splendorile văzute şi nevăzute ale universului sunt podoabe spre slava lui Dumnezeu şi că ele toate vorbesc despre aceasta. Iar dacă mai găsim şi noi din când în când câte o comoară este pentru că devenisem prea săraci în credinţă, iar cele ce sunt şi le ştim deja nu ne mai mişcă inima, nu ne mai minunează aşa de uşor. Şi-ar mai trebui să nu uităm că, oricât de savanţi am fi, noi suntem doar descoperitorii lumii, nu creatorii ei.

vineri, 17 septembrie 2010

Nostalgii la inceputul scolii

De câte ori vine toamna, mă cuprinde nostalgia. Nu e ceva care ţine neapărat de firea poetică, ci mai mult de amintirile începutului de şcoală. Încă trăiesc starea uşor febrilă a lui 15 septembrie, când nici vara n-a plecat de-ajuns şi nici toamnă nu este, când ghiozdanele îşi primesc cuminţi tributul de manuale, caiete de clasă şi curat. Să nu uităm de minunatele penare, care mai de care mai sofisticate în ziua de azi, dar atât de umile şi simple mai de mult. Scot stiloul, semn că am trecut de clasa întâi, când nu aveam voie decât cu creionul, şi caligrafiez spre deliciul personal: m mic de mână, a mic de mână, ma, apoi ma-ma, mama.
Sunt convinsă că fiecare dintre noi retrăieşte minunea primei zile de şcoală, când a găsit pe bancă abecedarul, când din podea răzbătea un miros puternic de petrol, când perdelele erau albe ca neaua, în contrast cu tabla neagră de lemn, proaspăt ştearsă, gata să primească toate încercările noastre de lume nouă scrise cu creta.

Încolonate, două câte câte două, aşa cum stăteam noi în faţa treptelor din faţa şcolii, aşteptând să intrăm dimineaţa, tot aşa amintirile vin din copilărie şi trec în fiecare septembrie prin faţa uşii unui om matur care încearcă grăbit să le şteargă cu buretele. Uniformele se retrag tiptil (acest cuvânt ciudat care a venit în viaţa mea în clasa I) pe scaunele cu spătar, costumele de trening se duc în sacoşele pentru ora de sport, compunerile cu pui de căprioară se retrag în caietele dictando, după ce mama le verifică şi poate mai îmbunătăţeşte ceva la ele, poeziile se repetă singure în gând, până ating marginea claselor primare. Toate se retrag acum din faţa tumultului pe care îl văd zilele acestea, când şcolăreii "o iau din nou de coadă", cum auzeam adesea formula despre începerea anului şcolar.
Alţi copii, aceleaşi emoţii, alţi învăţători, aceeaşi dorinţă de a le pune în mână condeiul şi de a aprinde în piepturile firave flacăra dragostei de învăţătură. Nu ştiu ce s-a aşteptat de la noi ca generaţie şi nici dacă am reuşit ceva, dar umerii celor care sunt acum în clasa întâi îi simt striviţi de un viitor plin de aşteptări pe măsura dezvoltării tehnologiei şi ştiinţei, dar şi plin de tentaţii greu de învins. Poate că ei vor reuşi să facă mai mult, au şanse mai mari decât noi, cu icoanele în şcoli şi orele de religie în programă, cu "Tatăl nostru" la început de curs. Depinde şi de noi dacă vom şti să le fim modele, şi nu nişte vârstnici nostalgici care vor spune că "pe vremea lor...".

luni, 13 septembrie 2010

Parfum de tuberoze

Primisem un buchet de flori extrem de parfumate şi mergeam pe stradă mustrându-mă în sinea mea că nu le-am lăsat la birou, iar soţul meu va avea de suferit vreo alergie respiratorie din pricina aceasta. Întâlnind o prietenă, i-am întins ei buchetul, dar m-a refuzat, spunându-mi că şi consortul ei are astm, iar în garsoniera lor n-ar mai avea loc şi parfumul acela prea intens. Dar de ce nu duci florile la o icoană a Maicii Domnului dintr-o biserică? Doar aşa, ca o soluţie de a scăpa de ele, nu le pot duce, mi-e ruşine, am zis. În lift, un vecin a admirat bogata mireasmă ce cotropea întregul aer, iar acasă locul superbelor flori a fost direct bucătăria, cu uşa închisă. Să le ducem pe balcon, dar mai bine nu, aerul îmbălsămat ar veni prin fereastra deschisă direct în camere.
În noaptea aceea a venit toamna dintr-odată. Un vânt puternic scotea ferestre din ţâţâni şi ducea departe rufele lăsate la uscat pe balcoane. Rând pe rând, am închis toate geamurile, încât peste noapte în casa bine etanşată parfumul buchetului se insinua prin orice cotlon, străbătând pereţi, desferecând tot ce părea ferecat. Am vrut să le scoatem pe holul blocului, dar ne-am imaginat reacţia vecinilor care ar vedea nişte flori la uşa unui apartament. Dacă ar aduce o lumânare aprinsă, Doamne fereşte!... Am încuiat florile într-o debara ca pe nişte animale neascultătoare şi am mers la culcare. Dar cine putea adormi la gândul că prin somn ar putea veni moartea sub forma unui lasou îmbibat cu miros de tuberoze... Şi m-am perpelit, întorcându-mă pe toate părţile, încercând să aflu o traiectorie neparfumată pentru plămâni. Vezi dacă nu ţi-ai ascultat prietena? Acum tot acest parfum, care este în fond atât de frumos, ar fi umplut văzduhul înalt al unei biserici, ar fi înmuiat hlamidele sfinţilor pe pereţi, şi nu cred că s-ar fi supărat nici Maica Domnului pentru un buchet de flori dăruit aşa, pe negândite... N-am avut cum să nu asemăn parfumul ce cotropea acest loc închis cu acea frământare pe care ţi-o dă păcatul nepocăit. De câte ori n-a dat târcoale teama de a adormi pentru ca nu cumva, în somn, aerul otrăvit al conştiinţei să ne asfixieze? De câte ori nu ne-am eliberat deşertându-ne sufletul la spovedanie pentru ca, desigur, altă dată, să păţim la fel? Dar măcar, deschizând larg ferestrele pentru o viaţă nouă, cu văzduh curat, am promis că aşa ne vom păstra pentru totdeauna. Mereu acest promis "totdeauna" de care uităm la prima ispită mult prea parfumată.

marți, 31 august 2010

O intalnire cu Bob


Bob este jumătate britanic, jumătate român. De fapt, tatăl lui, un scoţian aşezat la Londra, a venit în ţara noastră cu afaceri cu petrol înainte de al Doilea Război Mondial, a cunoscut o româncă sadea din Prahova şi s-a căsătorit cu ea. Pe Bob l-am întâlnit la biserica românilor ortodocşi din Holborn, Londra. Personaj absolut fascinant, Bob să tot aibă spre 70 de ani. Vorbeşte o română cu "r"-urile englezite, dar o engleză impecabilă, fiind plecat de mic cu părinţii în capitala britanică. Speriată de comunism, familia lui mixtă a trăit pe malul Tamisei, făcând faţă cu brio dorului de o bătrână zeamă de prună şi de sărmăluţele româneşti. "Mama nu ştia decât câteva cuvinte englezeşti, s-a resemnat cu viaţa din Anglia, dar asta nu înseamnă că nu ştia să-mi spună că nu eram cuminte!", îmi povestea Bob. Râdea cu toată faţa lui rozalie ce se distingea de la o poştă între chipurile arse de soare (pe schele, mă gândeam eu, ştiind că majoritatea sunt muncitori în construcţii) ale românilor veniţi la lucru prin metropola britanică. Comunitatea de credincioşi care vin duminică de duminică la biserica aceasta de pe Fleet Street, închiriată de la anglicani, l-a adoptat de mult pe Bob. E de-al casei. La sfârşitul slujbelor, când cei mai mulţi dintre ai noştri mai zăbovesc la o ciorbă şi la o bucată de plăcintă, preparate ad-hoc în bucătăria lipită de biserică, vine şi bătrânul Bob. Totdeauna politicos ca la carte, aşa cum sunt toţi englezii pur-sânge. Are însă ceva în plus. El are şi sânge românesc prin vene şi, chiar dacă recunoaşte asta numai în faţa cui vrea el, are mai multă sinceritate în zâmbet şi în formulele de politeţe decât au englezii adevăraţi.


MăreşteÎmi spunea că vine an de an în România. Merge la rudele de pe Valea Prahovei, aşa cum băştinaşii britanici merg în Spania să-şi mai încălzească puţin oasele amorţite de clima lor ploioasă şi rece. Se simte ortodox sau anglican? Desigur că e ortodox, îmi spune intrigat. Cunoaşte comunitatea românească ortodoxă de la Londra încă de la începuturi. Îmi vorbeşte despre catapeteasma bisericii sculptată în lemn care, nepotrivindu-se la Mănăstuirea Antim din Bucureşti, a fost dăruită bisericii de aici, unde a venit ca turnată. Se mira de sutele de români prezenţi la Liturghie, apoi a zâmbit îngăduitor pentru "engleza românească" a preoţilor care oficiau un botez rostind pe rând rugăciunile în ambele limbi, pentru că naşul era englez. Ortodox.

În timp ce vorbeam, am simţit câteva priviri de dojană cum că mi-aş pierde vremea cu un bătrân ramolit. M-am făcut că nu văd asta pentru că stilul lui Bob de a gândi mi s-a părut revelator pentru generaţia viitoare a românilor din Londra, care probabil nu se vor mai întoarce, iar copiii lor vor fi nişte Bob. Mă gândesc la cei care se vor căsători cu englezi şi care vor veni în România când şi când, amintindu-şi că unul dintre părinţi se trage de aici, din această ţară necivilizată, dar cu mâncare bună şi biserici inexplicabil de pline. Apoi vor pleca înapoi, chiar dacă şi acolo vor sta cu chirie şi nu vor avea bani decât tot ca aici: de mâncare, îmbrăcăminte şi un trai modest

vineri, 30 iulie 2010

Amintire în veşmânt alb


La trei ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist.


Când merg la slujbă la Patriarhie, mă aşez cel mai adesea lângă mormântul lui şi trăiesc această dublă prezenţă: un patriarh slujeşte în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihneşte undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.

Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se aşeze mai clar în minte felul în care aş putea să-i evoc figura blândă, de bunic şi călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai ştiu ce să spun despre el după trei ani? Şi totuşi. Cum aş putea să uit cel mai emoţionant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?… Nici dreapta sa de o fineţe deosebită, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte şi dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveşmântat în alb, păşind uşor pe coridoarele Reşedinţei patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. “N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!”, ne spunea, şi-i sorbeam cuvintele, şi îl lăsam să ne fie ghid preţios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaş, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaş alb, arătând spre fresce şi vitralii ca spre adevăratele lăcaşuri de sus. Sus, acolo unde spera, şi sperăm şi noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereţi, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul şi îmi spunea un personal “Danielă!”, aşa cum numai tata îmi mai spune uneori.

Ne-a dus apoi prin foişorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieşea să ia aer, scuturându-şi în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzaţiilor de tot felul şi de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârşitul interviului şi turului de reşedinţă să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, aşa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.

Să nu mai ştiu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca şi cum aş uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe şi de necontestat această amintire cu veşmânt alb.

Publicat in Ziarul Lumina, 30 iulie 2010.

marți, 27 iulie 2010

Pantelimonul meu

Pentru locuitorii satelor de munte cum era şi cel în care am copilărit eu, 27 iulie, ziua Sfântului Mucenic Pantelimon, era de departe una importantă. În fapt, era cea mai iubită ziua aceasta de copiii de seama mea. De Sfântul Pantelimon se organiza an de an, în centrul Săruleştilor de Buzău, un bâlci la care nu putea lipsi nici un om care avea cât de cât idee despre ce este frumos pe lume. Cel puţin aşa gândeam atunci. Mă lua cu frisoane gândul că n-aş fi ajuns acolo. Ce vrei să-ţi iei de la Pantelimon? Ce rochiţă nouă îţi faci? Ne dăm anul ăsta în lanţurile mari sau numai în căluşei? Tot felul de întrebări pregăteau sărbătoarea şi făceau aşteptarea mai rodnică. Cam tot ce făceam după intrarea în vacanţa de vară se raporta la târgul de Pantelimon. Lasă că vine el Pantelimonul şi nu-ţi mai cumpăr nimic!, spunea mama câteodată dacă nu făceam vreo treabă la vremea ei, ori dacă întârziam prea mult la joacă... Doamne păzeşte să n-ajung eu la târg! Aş fi făcut cea mai josnică muncă numai să nu păţesc aşa ceva. M-aş fi dus până şi cu vacile, singură, pe o coastă unde aveam noi loc cu fâneaţă - şi nu pe suhat cu ceilalţi copii, unde m-aş fi jucat cele mai minunate jocuri... Îmi plăcea şi târgul în sine, dar şi drumul până acolo era misterios şi mă fascina. Îmi plăcea cum mergeam, aşa, mame şi copii laolaltă, o luam pe "cărarea de pe gârlă", loc tainic, care ascundea poveşti fabuloase. Cărarea trecea printre locurile oamenilor, de o parte şi de alta era fânul mare, înflorit, plin de albine zumzăind, roua încă nu se luase îndeajuns şi ne udam un pic, dar era plăcut. În stânga era Pecineaga cea sărată, care lăsa urme albe pe pietrele de sub albie şi din jur, limpede ca lacrima, făcând din loc în loc mici "dulghine" în care apa era mai adâncă şi îmi dădea fiori de groază. La dreapta, dealurile erau din ce în ce mai înalte, pe alocuri erau "postaţe" cultivate cu porumb şi fasole, că altceva nu se făcea din cauza climei montane. Treceam pe lângă păduricea de aluni a familiei noastre şi ştiam că suntem la jumătatea drumului. Mai aveam vreo doi kilometri până la târg şi gata! Când ajungeam, ce de minunăţii! Cocoşei de zahăr pe băţ, alviţă, limonadă, miez de nucă în zahăr caramelizat, îngheţată, dar şi fluiere care deja formau un cor asurzitor. Apoi treceam la capitolul cochetărie: ceasuri din plastic şi ineluşe cu piatră colorată, ne luam şi cruciuliţe, eventual mărgeluţe, dacă ne mai ajungeau banii. Trebuia cumpătare, căci urma să tragem o tură şi pe la căluşei. Comedia cu lanţuri era a unei familii cu un nume de poveste, Păcală. Apoi, ne pozam lângă căprioară şi urs, având în spate peisajul pictat de artistul ambulant. Farmecul era că ne întâlneam cu toţii, era o comuniune, cum aş spune acum. Veneau oamenii din toate satele din jur, era ceea ce se numeşte în Ardeal "nedeie". Cine ştie, poate în vechime, când se mai purtau straiele populare şi nu apăruseră balurile, flăcăii şi fetele se prindeau în hore, se tocmeau viitoare treburi, se prevesteau nunţile. În copilăria mea din comunism, oamenii se bucurau cum puteau, iar târgul acesta era ceva lumesc, dar curat în sine. Oamenii nu uitau de sfântul care le prilejuia întâlnirea aceasta, pentru că dimineaţa, la biserica din centru, se ţinea slujbă şi mergea destul de multă lume. Pentru cei mari se dădea apoi film la căminul cultural, seara urma balul la care veneau doi-trei ţigani şi cântau din instrumente melodii după care tinerii jucau nişte sârbe focoase, munteneşti. Vârstnicii stăteau pe iarbă în grupuri şi discutau, în timp ce noi, copiii, băteam de sute ori drumul dus-întors pe o parte şi pe alta a şoselei unde îşi etalau comercianţii tarabele. Erau aceiaşi ţigani care de 29 august, de exemplu, mergeau la alt târg de prin zonă, iar de Sântămăria Mare, în altă parte. De Pantelimon aveam obiceiul ca, împreună cu două verişoare, să păstrăm câţiva bănuţi pentru "o amintire" mamelor noastre. Cred că mama mai are şi azi o căsuţă de carton pe care erau lipite nisip colorat şi scoici. Pe seară, ne întorceam acasă, obosiţi şi fericiţi, cu ceasurile, inelele şi fluierele în care ne suflam plămânii, cu mingiuţele noastre yo-yo umplute cu rumeguş, cu ochelarii de soare coloraţi strident prin care vedeam viaţa atât de roz. Dacă mai aveam energie, fugeam până într-un loc anume, pe un deal, şi culegeam nişte colilie, iar firele ei albe şi pufoase aveau să ne amintească până anul următor de Pantelimonul din acea vară.

miercuri, 14 iulie 2010

Fata draga si amara

Se spun în aceste zile multe lucruri despre Mădălina Manole... Ca un om care a cunsocut-o pe Mădălina, îmi permit să îi aduc un mic omagiu în scris. O să postez un text pe care l-am scris acum doi ani (2008) şi a apărut exact de ziua ei, în Ediţia de Colecţie pentru Mădălina la Jurnalul Naţional.
Spuneam atunci că Mădălina Manole este un om care trăieşte după principii şi care şi-a condus viaţa după un cuvînt din Dante Alighieri: „Iubirea mută stelele”. Acum s-a mutat în stele, cum ar spune Florin Piersic. Dumnezeu ştie unde s-a mutat fata aceasta dragă devenită într-o dimineaţă atât de amară... Dumnezeu s-o ierte!



De la bunul simţ pleacă totul, spune artista. „Asta am făcut toată viaţa, ca o leoaică m-am luptat cu toată lumea din jur, în numele iubirii. M-am luptat în numele iubirii de a trăi frumos şi asta am să fac pînă la sfîrşitul drumului”.

Cele mai frumoase amintiri ale ei sunt din copilărie. Nu de la Vălenii de Munte, unde s-a născut, pentru că acolo nu a stat decît pînă la doi ani. „Ploieşti este oraşul copilăriei mele. Copilăria e tot ce pot să am eu mai sfînt, amintirile cele mai frumoase sunt din copilărie. Neavînd aşa o copilărie cu de toate, treaba asta ne-a unit şi mai tare, când ai noştri ne-au avut pe amîndoi, mama şi-a lăsat imediat serviciul. N-au vrut să fim copii crescuţi cu cheia de gît. Mama a devenit casnică şi ne-a crescut pe mine şi pe fratele meu aşa cum cum trebuie. Ai noştri ne-au oferit tot ce s-a putut dintr-un singur salariu. Cam toată viaţa ne-am mutat dintr-un apartament în altul, am căutat mereu să avem condiţii tot mai bune... Pe ai mei aşa mi-i amintesc, din sacrificiu în sacrificiu, erau în stare de orice ca să ne fie nouă bine”.

Cînd vezi un artist la televizor sau pe scenă uiţi că este om, îl transpui într-un plan în afara realităţii. Nu te gîndeşti decît că el e sus, că are tot ce îşi doreşte. Ce şi-a dorit Mădălina Manole în copilărie şi n-a avut?

BICICLETA. „Am avut tot felul de nostalgii, de exemplu tabăra în care nu am reuşit să plec, pentru că nu am avut niciodată bani de o tabără. Eu nu ştiu cum e să mergi în tabără. Însemnau destul de mult 500 de lei pe atunci. Am preferat să le dau banii mei din economii alor mei. Pusesem deoparte şi strânsesem suma asta, însă i-am auzit pe ai mei şuşotind în bucătărie că le mai trebuie bani pentru un linoleum pe jos şi atunci am renunţat la tabără. Sau toată copilăria mea mi-am dorit să am o bicicletă Pegas şi n-am avut. Le tot ceream bicicleta pe acolo prin faţa blocului celorlalţi copii. Dar iubesc la nebunie amintirile din copilărie, cu toate neajunsurile cu tot... Acestea n-au făcut decît să ne unească mai mult ca familie”.

BALERINA. Ambiţioasa fetiţă cu părul lung, filiformă, de o frumuseţe care ieşea imediat în evidenţă era flebeţea profesorilor. Dar nu s-a bazat niciodată pe acest atu. A fost mereu premiantă. Era însă mereu un personaj activ la serbările şcolare. „Nu ştiu cum am făcut eu că m-am remarcat încă din primele clase. Am făcut balet în primii ani de şcoală, profesoara de balet făcea şi muzică şi m-a ales la cor. La început eram în ultimul rînd, apoi, pentru că aveam voce m-a mutat în faţă ca prim-solistă.
Cu corul luam tot felul de premii. Dar dorinţa nebună de a fi pe scenă mi-a declanşat-o spectacolul în care am văzut-o pe folkista Ana Tetelea Ionescu. Aveam 12 ani cînd acea făptură magică a cîntat cîntecul Fata de iarbă.
Câteodată mai glumesc, uite de la Fata de iarbă am ajuns la Fată dragă”, îşi aminteşte Mădălina Manole.

A învăţat să cînte de la Ana dar şi să compună singură pe versuri de Octavian Goga, Zaharia Stancu, Radu Stanca, Eminescu.
Puştoiaca cu o chitară şi plete lungi era invtiată pe la diferite spectacole din oraş. „Am cunoscut-o pe Ştefania Ghiţă, ea este mai mare cu doi ani ca mine, tocmai ieşise dintr-un grup, studiase flautul, ne-am împrienenit. Şi am început să facem cîntece pentru duo. Am numit acest grup Alfa şi Beta. Eram în liceu şi trebuia să am grijă să mă ţin şi de carte şi de muzică. Eram un fel de mică vedetă locală. Urmează apoi drumul Cenaclului Flacăra şi al Serbărilor Scânteii Tineretului. Am plecat în câteva spectacole cu maestrul Adrian Păunescu. Împreună cu Ştefania compusesem Iertările pe versurtile lui poetului şi i-a plăcut. Dar noi două nu puteam să mergem la cenaclu pentru că plecau prea mult în ţară. A fost mult mai uşor pentru noi să mergem cu Lucian Avramescu la Serbări şi am rămas membre permanente ale acestui cenaclu. Dintr-a IX-a pînă într-a XII-a, viaţa noastră se desfăşura aşa, pe de-o parte şcoala, pe de alta Serbările. Pentru mine a fost perioada unei şcoli a vieţii”, povesteşte artista.
Nu e puţin lucru să cînţi în faţa a 10.000 de oameni pe Cîmpia de Blaj!
Îşi aminteşte de lumea din spatele scenei. S-a maturizat artistic în prejma unor Lucian Avramescu, Victor Socaciu, Gyuri Pascu, Gheorghe Gheorghiu, a fost aproape de Iris, Compact, Roşu şi Negru, Mircea Rusu... Liviu Tudan, la fiecare turneu, o întreba părinteşte: ”Ce faci, Manole? Ai mai crescut?”

MEZINA. „Un turneu ţinea o săptămână, zece zile. Eram cea mai mică dintre ei. Mă aducea tata cu maşina sau cu trenul pînă la autocarul pleca de la Casa Scînteii. Mă dădea în grijă lui Lucian sau lui Socaciu, avea în încredere mai multă în ei. Am fost extrem de cuminte, mi-e foarte drag să-mi aduc aminte de perioada asta şi că am crescut cu ei. Sunt convinsă că niciunul din ei nu se gîndea că puştoaica aia care era acolo cu ei avea să devină Mădălina Manole de mai târziu”, spune interpreta.
Cum s-a făcut trecerea de la muzica folk la cea uşoară?
Cam atunci cînd şi-a încheiat onorabil socotelile cu liceul, s-a produs şi incidentul Cenaclului Flacăra la Ploieşti şi s-a dat interzis manifestărilor gen cenaclu. Nu prea mai ştia ce să facă în domeniul acesta artistic. Se afla într-un punct de răscruce.

Mădălina povesteşte: „Am avut o discuţie cu părinţii. Se punea problema ce fac mai departe? Mă ţin de carte şi dau la Facultatea de Limbi Srăine, care mi-ar fi plăcut, sau merg mai departe pe drumul muzicii? Ai mei m-au lăsat să hotărăsc singură. Eu am considerat că e bine să vin la Bucureşti, de unde se spunea că „se dă ora exactă” şi unde erau compozitorii. Gândul meu era Şcoala Populară de Artă. Unde erau Ionel Tudor şi Mihaela Runceanu, Mihaela fiind unul din idolii mei, alături de Angela Similea şi Mirabela Dauer. Am să ales muzica”.

DIVA... Dar ce era să facă într-un oraş unde nu avea pe nimeni, nu avea buletin de Bucureşti, iar părinţii nu aveau bani să o întreţină? Era sfîrşit de vară, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă. Erau 10 locuri şi doar doi acceptaţi la clasa lui Ionel Tudor şi a Mihaelei Runceanu. Un loc a fost al Mădălinei. Fata din Ploieşti era în al nouălea cer pentru reuşita aceasta. Dar şi mai aproape de nori a dus-o ajutorul păriteneului ei, Costin Diaconescu de la radio, care a trimis-o şi la Aeroport unde erau nişte locuri de controlori de trafic. I s-a pus un manual de engleză specializată în braţe şi l-a tocit. A luat şi acest examen! O fascina enorm munca de la aeroport, în paralel, mergea la cursuri unde Mihaela Runceanu i-a remarcat vocea, ambiţia şi tenacitatea. Mădălina îşi aminteşte de prima oră de la clasa Mihaelei Runceanu: „Pe 15 septembrie, am urcat la etaj, la clasă, erau toţi cei din anii mai mari, stăteau acolo de vorbă cu Mihaela, se pupau, povesteau din vacanţă, erau bucuroşi de revedere. Eu stăteam într-un colţ, emoţionată. O vedeam pentru prima dată în carne şi oase. Artista de la televizor îmi era profesoară! Deodată îşi aminteşte că are două eleve noi şi zice: Unde este Diva de la Otopeni? Nu ştiu ce îi povestiseră secretarele la care mă înscrisesem şi unde a trebuit să scriu că lucrez la Otopeni... Poate a crezut că sunt o tipă cu fiţe, mîţîită... Însă cînd m-a văzut şi-a dat seama că s-a înşelat. Omul timid, emoţionat, modest din faţa ei spunea altceva. Eram aşa de copleşită....
Am rămas una dintre elevele ei preferate”.

Anca Magdalena Manole înecepe să devină Mădălina Manole. Perioada aceasta fost pentru fata de la aeroport una foarte grea. A trebuit să meargă şi la cursurile de controlori, şi la serviciu, şi la orele de muzică. La sfîrşit de săptămînă mergea la Ploieşti la părinţi. A slăbit atunci cîteva kilograme. Era nevoită să schimbe gazdele destul de des. Nu întîlnea mereu oameni cumsecade. O dată a trebuit se mute prin Drumul Sării. Conform anunţului, era o famile - soţ şi soţie. Dar deşi era atîrnată o haină de femeie în cuierul de la intrare, femeia nu a apărut niciodată. A intrat în panică, şi-a sunat tatăl care abia plecase la Ploieşti. A făcut cale întorsă, dar era iarnă şi viscol, ceea ce a dus la un drum lung de vreo 10 ore.

FOCUL. A urmat întîlnirea cu Şerban Georgescu, compozitorul vieţii ei şi soţul ei pentru 15 ani. Şlagăre, aplauze, discuri, premii, turnee, bani, fericire, lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor, flori în braţele artistei. Intrepreta „Fatei dragi” a trecut prin episodul „Fata cu părul de foc”. Dar Mădălinei i-ar plăcea să i se spună „Fata cu sufletul de foc”. Pentru că preţuieşte iubirea şi pune suflet în tot ceea ce face.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Ştirile la care te cruceşti

De mult timp îmi stă pe limbă o vorbă pe care aş vrea să le-o adresez confraţilor din presă. Mai ales celor de la televiziunile comerciale. N-am intenţia să supăr pe nimeni, dar lucrurile spuse franc sunt mai bune decât şuşotelile pe la colţuri.

De fiecare dată când văd la televizor aşa-zise reportaje de la hramurile mari, de la pelerinaje cu mii de oameni ce stau la rând ca să sărute moaştele sfinţilor, de la sfinţiri de biserici şi săvârşiri de agheazmă, de fiecare dată am impresia că aud aceeaşi relatare din anii trecuţi, numai locul şi data par a fi schimbate.

Mereu aceleaşi clişee de limbaj, intrate în uz şi lansate către un public care nu este prost, care ştie ce este credinţa, care merge la biserică şi are habar de evenimentul religios mai mult decât omul cu microfonul.

Ultima dată când am avut ocazia să aud asemenea ştiri şablonarde a fost de ziua Aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, 24 iunie. Mi-am şi notat atunci câteva expresii, deşi le ştiam pe de rost, din anii trecuţi, de la alte sărbători.

Am aflat că "mii de pelerini s-au călcat în picioare...", că "rămăşiţele sfinte au fost plimbate pe străzi...", în timp ce, dintr-o eroare a pazei publice, "pelerinii le-au scăpat printre degete jandarmilor" şi au intrat mai repede la raclă.

După ce mi-am stăpânit râsul, mi-am şi imaginat cum oamenii legii nu au fost în stare să ţină piept atâtor oameni paşnici, care nu doreau decât să se roage. Ce lucru agresiv şi periculos este să te rogi! A fost aglomeraţie, gata senzaţionalul! Aici e ştirea. Dar ce subiect nemaipomenit: un biet om a murit în acele zile de pelerinaj. Au titrat mare şi glorios: "Un pelerin a murit chinuit de foame şi de frig". Adică l-a omorât dorinţa lui nesănătoasă de a sta la coada aceea imensă pentru a săruta nişte "rămăşiţe pământeşti"... Chinuit, nu oricum. De fapt, bărbatul de 48 de ani care venise dintr-un sat sucevean să se roage la Sfântul Ioan era mai de mult suferind cu inima. A făcut infarct, dar nu de la înghesuială, pentru că a murit în cerdacul mănăstirii. Poate a murit de inimă grea, soţia îl părăsise, plecase la muncă în Italia. Oricum a murit aşteptând să atingă un sfânt. Nu e frumos? Poate la ieşirea sa din aglomeraţia vieţii l-a aşteptat chiar Sfântul Ioan să meargă cu el la Dreptul Judecător pentru a depune mărturie.

Reportajele pe tema aceasta au aşa un aer de superioritate transmis de nişte oameni care vor cu orice preţ să se delimiteze de popor, de "habotnicia" celor mulţi şi curaţi la suflet, pentru care un pelerinaj este ceva sfânt. Oare ştiu căutătorii de senzaţie TV că sunt oameni care aşteaptă un an întreg să meargă la acele hramuri, bătrâni care pun bănuţi deoparte să aibă de drum, care îşi drămuiesc şi timpul, şi lucrul să poată fi acolo de sărbătoarea aceea? Cum să nu dea năvală - în sensul bun al cuvântului - la moaştele sfinţilor când ei ştiu că aceia sunt prietenii lui Hristos care pot pune o vorbă bună şi pentru ei?

Nu cu gândul răfuielii, al reproşului sau al admonestării scriu aceste rânduri. Dar parcă e păcat să fim prostiţi aşa, cu nişte vorbe goale, la ştirile de seară. Se vede cu ochiul liber când intenţia este bună sau nu. Faţă de care telespectatori există un câştig de cauză cu astfel de deformări? Nu credem noi că suntem un popor ortodox? Chiar ne este ruşine cu moaştele şi cu slujbele la care vine mult popor? Vrem să punem şi noi moaştele în muzee, ca occidentalii, pentru a păstra o eleganţă şi un mediu "aseptic" social?

Fraţilor "specializaţi" pe religie, mai daţi pe la biserică din când în când, dar nu pentru ştiri, ci doar pentru sufletele voastre! Acolo este Adevărul care ne va face liberi pe toţi cândva. Chiar şi de presiunea patronilor de ziare care vor senzaţional din ceea ce este cât se poate de firesc.
Pentru că fireşti sunt acele imense cozi la moaşte şi înghesuielile la sfinţiri. Oare nu aţi auzit niciodată că "împărăţia cerurilor se ia cu asalt"? Cu jumătăţi de adevăr încă nu s-a auzit.

text publicat in Ziarul Lumina din 1 iulie 2010

duminică, 27 iunie 2010

Fata din Nazaret nu este Fecioara Maria!

Cine n-a auzit de Petru Popescu? Singurul scriitor român care are succes în America prin cărţile şi scenariile sale de film. Scriitorul de care s-a îndrăgostit însăşi Zoia, fiica dictatorului Nicolae Ceauşescu.

Spre el s-a îndreptat speranţa românilor în anii â70 când a publicat primele romane în contextul general de laşitate, linguşire şi frică. I-am citit cu nesaţ aceste cărţi, editate după 1990 şi redate circuitului literar românesc. L-am citit cu multă admiraţie şi recent, când a publicat miniromanul autobiografic "Supleantul". Auzind că va scoate un nou roman, intitulat "Fata din Nazaret", am făcut tot posibilul să mi-l procur imediat după apariţie.

Titlul duce cu gândul, fireşte, la Maica Domnului. Că doar nu cunoaştem o altă fată mai celebră a Nazaretului decât ea. Am început să citesc cu inima uşor strânsă, gândindu-mă ca nu cumva autorul, de dragul succesului, să denatureze adevărul istoric şi biblic. Temerea mea a crescut treptat şi a trecut prin diverse faze, până când, la finalul cărţii, s-a transformat într-o dezamăgire mare cât Marea Moartă. Cartea lui Petru Popescu pare a fi scrisă într-un acces de admiraţie faţă de concepţiile neoprotestante care o consideră pe Fecioara Maria o femeie de rând, care a fost căsătorită şi a născut natural un fiu, dacă nu cumva mai mulţi… La ce bun atâta risipă de talent, de documentare asupra locurilor, istoriei, personajelor, precum Cezar, Pilat, Irod, asupra vieţii de zi cu zi a evreilor, a felului în care erau alcătuite casele şi cum decurgea traiul oamenilor din triburile iudeilor, dacă esenţialul este denaturat? Îmi pun întrebarea dacă Petru Popescu a luat doar reţeta succesului unei cărţi şi a scris după tipar sau a vrut să "clatine" adevăruri de credinţă. Crede el că va zgudui vreo virgulă din credinţa sinceră şi curată a oamenilor din această ţară preponderent ortodoxă? Şi-a calculat poate forma posibilei uriaşe vânzări de carte după calapodul cărţilor lui Dan Brown şi al filmelor aşa-zis documentare care născocesc morminte cu trupuri de falşi Jesus.

Ce este grosolan în cartea aceasta este felul atât de evident mincinos în care sunt portretizate şi aranjate vieţile personajelor sfinte. Din ce sursă ştie Petru Popescu despre Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria, că au trăit până au văzut-o adolescentă pe fiica lor? Apoi a inventat un exil în deşert al lor şi al celor de-un neam, fiind, chipurile, alungaţi din Nazaret de către Irod. Unde s-a scris vreodată că Iosif era de aceeaşi vârstă cu Maria, când se spune clar în Scriptură că era bătrân când i s-a dat în grijă… Ca să aibă sare şi piper, ficţiunea este îmbogăţită cu un Pilat îndrăgostit de-a dreptul de Mariamne, personajul principal, adică "Fata din Nazaret". Într-adevăr, asta lipsea din poveste! Ca să nu mai vorbim despre felul naiv-amuzant în care personajele rămân uneori într-o mirare scoţând câte un "Ăăă?", de parcă ar fi fetiţe din desene animate japoneze. Apoi, autorul mai strecoară o idee pe care o consider nu doar monstruoasă, ci şi ridicolă: Dumnezeu are din când în când dialoguri cu Mariamne, vorbindu-i în gând şi "descoperindu-i", ca-n filmele americane, lucruri care intră la categoria "sensul vieţii", iar fata îi reproşează soarta amărâtă a femeilor şi aşa mai departe… Până când se ajunge la rezultatul final, adică vocea divină îi spune că fiul zămislit absolut omeneşte este divin!... O fi ea România bulversată de sărăcie şi consumerism inoculat din toate părţile, dar ceva credinţă şi minte au rămas în sufletul şi mintea românilor, fie ei chiar admiratori ai scrisului lui Petru Popescu. Îmi pare rău pentru atitudinea destul de moale a lui Cristian Tabără, care a participat la lansarea de la Bookfest a cărţii. Într-adevăr, Cristian Tabără consideră că este o nesăbuinţă şi un curaj deosebit să scrii ficţiuni despre Fecioara Maria, totuşi nu a spus răspicat că romanul este blasfemiator. Poate nu citise cartea până la sfârşit… Dacă pe parcursul paginilor mai aştepţi să se întâmple ceva despre care ştii din Scriptură şi eşti curios să vezi cum va descrie romancierul momentul Bunei Vestiri şi tot ce s-a mai întâmplat minunat, finalul cărţii îţi amărăşte gura definitiv. Constaţi că ţi-ai pierdut vremea citind o carte în care sunt desfiinţate pururea-fecioria Maicii Domnului şi naşterea imaculată a Fiului lui Dumnezeu.