vineri, 23 ianuarie 2009

jucării

În suplimentul Scânteia de la JN am publicat ieri un text despre jucăriile noastre din comunism.... Ce ziceţi, va mai amintiţi?


Ce jucării aveau pionierii şi şoimii fericiţi ai patriei

"Ce jucării aveai când erai mic?" este jocul pe care l-am jucat cu câţiva dintre cei care acum 20 de ani - şi chiar mai bine - erau "pionierii de azi, uteciştii de mâine". Rezultatul îl puteţi citi în rândurile următoare.
Cristina îşi aduce aminte ce jucării îi cumpărau părinţii ei, ce îi aducea Moş Crăciun deghizat în Moş Gerilă: "Era un joc care se numea M-am mutat în noul nostru apartament, trebuia să recompui carmera cu tot mobilerul. Era Frumos. Aveam apoi un Optic cabinet, mi-l cumpărase tata, era foarte educativ, jocul ăsta te învăţa cum să faci un microscop rudimentar, era pe înţelesul copiilor, te învăţa să faci experienţe primare de fizică, era acolo şi o baghteţă cu care electrizai ceva, proiectai şi diapozitive. Apoi, aveam şi două păpuşi, dar nu prea mă omoram după ele. Ale mele nu aveau nume din frabrică sau nu-mi mai audc eu aminte. Le botezasem pe una Grăsuţa şi pe alta Bruneţica. Le machiasem pe frunte cu pixul, nu ştiam că ar fi trebuit pe pleoape."
O colegă nostalgică după copilăria ei povesteşte: "Ce de Ţintar mai jucam când eram copii, şi ce de Remi! Aveam tot felul de jucării chinezeşti". Se vede treaba că aveau relaţii părinţii ei. Eu am visat nu ştiu câţi ani la un penar chinezesc şi nu găsea mama niciodată să îmi ia. Lasă că avea Lucica într-a cincea şi mă uitam cu jind la banca ei.
Alex s-a dat cam mare, după părerea mea, când a început să ne spună că avea o basculantă din aia mare în care, pe la 2-3 anişori, încăpeai cu totul! Treaba lui, oricum nu putem să-i verificăm copilăria.
“Dar mai ţineţi minte tracoraşele alea roşii decapotabile? Alea Univeral 650!”, le zic şi eu care din momentul cunoştinţei cu acel bolid al ogoarelor am visat mereu să văd pe viu lotul în folosinţă al părinţilor mei lucrat cu asemenea tractor. N-am apucat.
“Maroco!”, strigă înfierbântată Anca şi din minţile tuturor s-au revărsat beţişoarele colorate ale jocului atât de simplu şi naiv care însă te făcea foarte îndemânatic. Sorin a avut o tricicletă cu bulinuţe roşii pe care o împrumuta vecinilor contra zmeului lor frumos colorat sau al maşinuţelor cu motor.
Mihai spune că, deşi era mic în 1989, îşi aduce aminte totuşi că avea maşinuţă de Miliţie, una de Taxi, cu “un rând de pătrăţele ca la şah, alb cu negru”. Eu mai ştiu că fratele meu avea o ambulanţă pe a cărei capotă scria invers “aţnalubmA”.
O cunoştinţă care locuia în sudul ţării a avut multe jucării bulgăreşti din plastic, păpuşele frumos colorate, tot din palstic, “rotunjite pe la colţuri, încât nu se accidenta nimeni cu ele. Aveam şi cărticele aşa de frumos colorate, cu paginile din carton gros, pe care erau cel mult două versuri”, mai spune ea.
Carmen povesteşte cu însufleţire dar cu nemulţumire în suflet: "Căluţ! Am avut un căluţ frumos, dar tare mult am suferit după un elefănţel, pe care l-am primit de la grădi, mi l-a călcat mama sau tata, nu mai ştiu sigur cine, dar s-a stricat... Îmi aduceau rudele basculante, că îmi plăceau mai mult decât păpuşile".
Faţa Luminiţei se luminează cu totul când îşi aduce aminte de copilărie. "Aveam un văr la ţară care ştia să facă jucării din lemn şi sârmă. Ne făcea mereu tot felul de tractoraşe şi maşinuţe. Nimeni nu mai avea ca mine şi fratele meu".

Fetiţa cu jucării ruseşti

Elena a avut o păpuşă mică, Irinel, dintr-un plastic moale, era turnată dintr-o bucată, "măcar aveai norocul că nu i se pierdeau mâinile sau picioarele", spune ea. "Păpuşa asta mică avea o rochiţă albă de dantelă şi nu prea-mi plăcea de fapt. Mi-a luat tata o singură păpuşă mare, dar avea părul scurt că el nu şi-a dat seama că vreau s-o coafez şi eu ca orice fetiţă. Aşa că o iubeam dar aveam o rezervă faţă de părul ei. Avem celebra păpuşică negresă cu părul lung cât ea, toate fetiţele din vecini aveau, am primit o dată de la Moşul o trusă de doctor şi am fost foarte fericită. Toată iarna aceea am făpcut injecţii musafirilor şi îi tratam pe toţi din familie, le luam tensiunea şi le ascultam inima cu stetoscopul". Elena îşi mai duce aminte că jucării multe ca la verişoara ei, Jeni, n-a văzut niciodată. "Dar ea nu mai avea alţi fraţi, iar părinţii ei aveau şi salarii destul de bune. Avea cea mai mare gamă de păpuşi posibile. Unele aveau părul lung, de la blonde la roşcate şi brunete, cu părul lins sau creţ, cu fundiţe şi cercei. Avea unele aduse din Rusia. Tatăl ei avea rude în Basarabia şi mai mergeau după 80 pe acolo. Jucăriile ruseşti erau tare frumoase. Avea Ştrengarul şi Ştrengăriţa, cu nişte şepci de Gavroche. Ce nu avea! Pian albastru de plastic, dar parcă ăsta era ceva la modă, aveau mai mulţi copii. Oricum, verişoara mea era foarte independentă în cumpărarea de jucării. Primea de la ai ei 100 de lei şi dădea fuga la librăria din cartierul Micro XIV, din Buzău, unde locuia, şi cerea de la vânzătoare tot ce putea de banii ei. De obicei venea cu punga de 1 leu plină ochi de jucării. O cunoşteau librăresele ca pe un cal breaz. Era Fetiţa cu jucării multe".
Alina şi-a amintit de o jucărie foarte specială pentru ea, nu avea nici o fetiţă dintre cele cunoscute ce avea ea: "O maşină de spălat cu cheiţă, made în China! Mai aveam şi o păpuşică rusească dar cu care n-aveam voie să mă joc prea des, că de obicei stricam jucăriile, iar asta fusese scumpă". Işi aminteşlte de un ursuleţ de plastic, de cuburile de lemn cu poze, de puzzle-ul Capra cu trei iezi.

Roboţeii polonezi

Monica are amintiri foarte frumoase despre jucăriile ei. "Bunica noastră era cameristă într-un hotel pe Litoral şi primea de la polonezi nişte roboţei de mărimea jucăriilor din oul kinder, dar mai dichisiţi, mai frumoşi. Şi eram tare mândră de ei. Aveam nişte jucării de lemn pe care le luam de la bâlci, d ela Roman şi tot de la bâlci era fluerul în forma de cuc. Suflam toţi pe afară ca fraierii din el! Oho, şi mai şi mai era coarda şi celebra sfoară care se făcea din elastic. Într-o perioadă cu mare criză la elastic când mamele noastre ţineau câte o bucată de elastic ascunsă prin nu ştiu ce sertar, noi, copiii, inconştienţi, le furam elasticul să jucăm sfoara. Nu ştiu ce ne mai puneau la chiloţi dacă noi le furam elasticul!... Şi legam bucată cu bucată, adusă de fiecare, făceaum o sfoară mare, săream la bloc cu Măgduţa şi Dana, făceam capionate de sfoară. Nu ne trebuia multe jucării, jucam mult Baba oarba şi Ascunsea, seara ascultam poveşti la pick-up. Vai, dar cel mai mult ne plăcea să punem diafilm. Cine avea diafilm era tare de tot! Nouă ne-a luat mama destul de târziu. Păpuşi nu prea se găseau la noi, în Roman, când eram eu mică. Ţin minte că prima mea păpuşă am primit-o la 5 ani, era cu cărucior şi ne plăcea la nebunie, dar sora mea se aşeza în el şi nu s-a lăsat până nu l-a rupt. Zicea că ea e păpuşa şi trebuie s-o plimb!".
Mulţi dintre foştii copii din ceauşism nu vor uita niciodată păpuşile cu bănuţ la mână cu numele lor, de la Arădeanca, pistoalele cu capse, cu bile, cu ventuze, dar nici pe cele cu apă, cu care puteai să stropeşti pe oricine. Băieţilor le-a rămas în amintire desigur jocul cu celebrii călăreţi, trenuleţul teleghidat, iar cei care au avut mai mulţşi fraţi ştiu cât de amuzant era să joci Piticot, Dacii şi romanii, Nu te supăra, frate!, Sus-jos sau Castelul. La grădiniţă te intoxicau cu acele cuburi mari de lemn şi cu lego, dar era şi plăcut.
Jucării greu de uitat sunt şi răţoiul Donald de fabricaţie românească, raţa cu gâtul lung de plastic pe care aruncai cercuri, "titiromobilul" sau tancul pe şenile. Nu bag mâna în foc că era cea mai plăcută jucărie, dar sigur era foarte populară: căluţul de plastic pe rotile pe care îl trăgeai de sfoară. Dar asta când eram mici de tot. Era de senzaţie să dezlegi cubul acela cu feţele mobile.
Nu aveam noi cele mai frumoase jucării din lume, nu ştiam atât de multe câte ştiu copiii de astăzi, ceva-ceva ştiam şi noi că nu e bine, ne enervau emisiunile TV prea scurte şi prea rare de desene animate şi mai ales că Tovarăşul era mereu lăudat, dar eram prea ocupaţi să ne trăim copilăria altfel fericită.

luni, 19 ianuarie 2009

Ciuma se întoarce!

Se moare încă de ciumă!

Conform agen'iilor de ştiri, cel puţin 40 de terorişti din cadrul celui mai mare şi mai puternic grup al-Qaida din afara Orientului Mijlociu, au murit, infectaţi de ciumă, într-o tabără din Algeria, în Africa de Nord, a anunţat, luni, cotidianul britanic The Sun, în ediţia electronică.

Forţele de securitate au găsit la marginea drumului un cadavru care purta semnele bolii ce a devastat Europa în Evul Mediu. Victima făcea parte din gruparea AQLIM (Al-Qaida din Maghrebul Islamic), care pregăteşte luptători musulmani pentru a ucide trupele britanice şi americane. În prezent, liderii al-Qaida se tem ca boala să nu fi fost transmisă altor celule teroriste, sau talibanilor din Afganistan, subliniază publicaţia citată.

Potrivit unor surse din cadrul securităţii, aceasta este cea mai ucigătoare armă de până acum din războiul împotriva terorii. Cei mai mulţi dintre terorişti nu au resursele medicale de bază necesare pentru a trata boala, care se răspândeşte repede şi ucide în câteva ore.
Epidemia din cadrul al-Qaida a debutat în peşterile în care se ascundeau membrii AQLIM, din provincia Tizi Ouzou, la 150 de kilometri de capitala Alger. Grupul, condus de liderul terorist aflat sub urmărire, Abdelmalek Droudkal, a fost forţat să se adăpostească în pădurea Yakouren. Extremiştii care îl sprijină pe liderul Osama ben Laden s-au îndreptat către provinciile Bejaia şi Jijel, sperând ca virusul ciumei să nu-i fi afectat. Potrivit unei surse citate de cotian, emirii (liderii) se tem că teroriştii supravieţuitori ar putea să se predea pentru a scăpa de o moarte înfricoşătoare.

Sau... ar putea sa se sinucidă după ce s-au asigurat că i-au infectat pe soldaţii occidentali.

duminică, 18 ianuarie 2009

Dumnezeu să-l ierte pe Grigore Vieru!







Dumnezeu să-l ierte pe Grigore Vieru, cel una cu Ţara Românească şi cu limba ei frumoasă; poetul care a privit cu ocheanul toată copilăria peste sârma ghimpată de peste Prut; basarabeanul care a visat să vină Acasă cum visează unii să meargă pe Lună; poetul care a îndrăznit să scrie primul după alipirea Basarabiei la Rusia o carte în grafie latină; care a crezut, conform “poveştilor” ruseşti cu care erau îndoctrinaţi copiii basarabeni, că românii sunt inamicii lor; dar mai ales să ne rugăm pentru Grigore Vieru, cel care a scris poezii de o simţire cu adevărat românească.
Mama, Patria şi Eminescu. Pe acestea le-a iubit mult. Pentru neam şi limba lui, pentru tot ce e creştinesc bătea inima lui cu 5 by-pas-uri.
I-a fost să aibă crucea însângerată ca într-o poezie de-a lui, premonitorie parcă.
L-am cunoscut şi m-am încălzit şi eu la flacăra ochilor lui albaştri ca la însăşi limba română când bate crivăţul din Siberii fără de sfârşit.

O poezie de-a lui care-mi place foarte mult:

A, iubite, a

- A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.

- O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii batrâni
Acasă ramân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe-urma le cad foile,
Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.

vineri, 16 ianuarie 2009

Grigore Vieru este in coma

Ce veste ingrozitoare am aflat in urma cu cateva minute! Poetul Grigore Vieru a suferit un grav accident de circulatie aseara, chiar de ziua lui Eminescu, pe care il iubeste atat de mult!
Dupa ce am avut bucuria sa-l cunosc personal o asemena stire pare de neconceput. Este in coma la Chisinau si medicii de acolo au cerut ajutorul specialistilor din Romania, dar se pare ca are grave contuzii si traumatsime.
Nu pot decat sa sper ca moartea nu avea nimic cu el, nu atat de repede, si ca se va face bine curand!



Impreuna cu Loreta Popa am scris am scris in urma cu cateva luni despre intalnirea cu marele poet

joi, 15 ianuarie 2009

"Uitati-va prin mine" - Ed. Brumar 2007

Uitaţi-vă prin mine - poezie - DANIELA SONTICA


Recenzii



Revista Tomis, nr. 3 2008
Revista Vatra, nr. 4 2008
Suplimentul Gazetei de Transilvania, 12 aprilie 2008
Oglinda literară, nr. 76 2008
Revista Cafeneaua literară decembrie 2008
Revista Fereastra, nr. 40 2008
Revista Helis, decembrie 2007
Revista Luceafărul, nr. 4 2008
Revista Arca, nr. 11-12-13 2007
Jurnalul de duminică, 25.11.2007
Revista Discobolul, nr. 121-122-123, 2008
Revista Ateneu, februarie, 2008

Revista Tomis, nr. 3 2008

Şomoioage mici din sonata lumii

de Mihai Vieru

Se poate vorbi de reîntoarcerea la poezia metafizică privind la cel de-al doilea volum Danielei Şontică, Uitaţi-vă prin mine, Edit. Brumar, 2007. Primul volum Arlechini într-o pădure sălbatică, apărut la Edit. Vinea 1995, a fost premiat la ediţia a VI-a a festivalului naţional de creaţie literara‚ „Ion Vinea“. Matur ca abordare, seamănă cu debutul în forţă al Dianei Corcan, aceeaşi luptă între cerebralitate şi emoţie, dintre sentiment şi conceptualitate. Asemănarea nu pare să fie întâmplătoare, însă surprinderea noastră citindu-le pe amândouă este manifestă cu asupra de măsură. Pentru că puţină poezie din valul contemporan proxim (după 2000) debuşează astfel: „Miroase a tămâie/ de la celălalt capăt al oaselor.// Cohorte de microorganisme pe stetoscop,/ în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit/...“ sau „bumerangul privirii tale se întoarce în carnea/ nedormită de săptămâni/ se face una cu mine,/ mă împart în cuburi/ uitaţi-vă prin mine, sunt un mozaic transparent,/ astăzi dau spectacol caleidoscopic!// Lumea nu are culoarea sângelui dimineaţa?/ vor veni, ocelii lor supraveghează/ ultima bucată de epidermă nearată// noaptea ne reuşesc toate minunile,/ înviem morţi pe săturate,/ dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii“, spunem că există o metafizică nouă, un pic diferită de cea clasică, mai plină de fragmentar, mai îndreptăţită de postmodernism, mai pichetată de un minimalism, mai punctată de o mică explicitare, poate pentru o îmblânzire a lectorului faţă cu vexarea lui, pentru a mai pune cuburi de gheaţă în distilatul de imagine. Probabil Mircea Ţuglea ar spune şi despre Daniela Şontică că aparţine poeţilor aerieni, însă, la cât de pendulată este poezia acesteia prin registre diferite tindem să credem că îi reuşeşte o eschivă, fără a practica vreun evazionism, de orice fel, de la orice fel de etichetare. Este o poezie metafizică. Punct. O poezie care converge spre detaliu, spre căutarea obsesiilor în detaliu, a iubirii, a tuturor sentimentelor exprimate în sensibilităţi fragile, dar cum am spus mai sus cu o forţă inimaginabilă: „Mi-am uitat miresele în vitrine/ însă degeaba îmi fac griji,/ ele se învârt mereu fericite după soare/ n-au aflat că pruncii lor nenăscuţi/ depăşesc cortegiul/ şi intră în biserică/ să se roage pentru albul pierdut al mamelor.// Suntem campioni.// Nu mi-o luaţi în nume de rău:/ mie n-o să-mi vedeţi umerii goi/ în această promisiune“. Imaginile desprinse din simbolurile noi, concepute de poetă, aruncă în concret exerciţiul liric lucrat pe sentimente. La bun exemplu ea spune: „somnul viitorului/ desprins ca o petală/ din piatra mamă“ sau „pentru a-şi potrivi ceasul după noi,/ arta suferinţei ne va imita bătăile inimii,/ aplaudându-ne destinul/ (...) numai saltul fără plasă/ ne mai ţine vii“ sau „...te strigă el/ cu speranţa secătuită/ până în măduva îngerilor de rând,/ cu aşteptarea istovită/ până la singurătatea ierbii într-un cavou“. Sigur că pare şi o rindea pe un simbolism primar, câteodată chiar excesiv maniheist, însă importanţa lui nu frizează dualul strict fără nuanţare. Poezia Danielei Şontică este una a nuanţării în detaliu, aproape la nivel microscopic, curcubeele ei poetice se nasc la acel nivel microscopic, în ciuda pozei aparent alb negru a poemului întreg: „El nu mai rosteşte cuvinte decât cu degetele pe tastatură (...) arată-i câtă lumină a rămas afară,/ trimite-i o supernovă de binecuvântări/ şi tradu în limba lumii lui virtuale/ cuvântul iubire!“
Dincolo de minimalism, sau explicativ minimalist, aflat în minoritate în poezia Danielei Şontică, dincolo de diverse „isme“ uşor găsibile să ne repunem în perimetru ca analişti ai poeziei, dincolo de cârjele uşor găsibile pentru a răsufla uşuraţi avertizăm că avem de a face cu o lume a metaforei continue imposibil de prins la o prima lectură, imposibil de sesizat, poate numai ce condiţia să ne lăsăm răpiţi de frumuseţea imaginilor hăituind concretul cu abstractul, sensibilul cu acelaşi concret sciziunea rimbaldiană sub amprenta comparaţiei metaforă ca viziune a scrierii, ca viziune a universului poetic negândită deliberat, nefabricată cu scopuri anume de şoc, ci trăită frumos, cuminte, ieşită ca o respiraţie simplă. „Le-ai prins cu agrafe în râul tău/ apeşi pe buton şi se nasc mai frumoase,/ din părul lor lung fac un paradis// Femeile tale sunt cuminţi,/ nu ridică glasul mai sus de ochi/ femeile tale sunt triste/ (...)// Cearcănul mi-a căzut cu zgomot pe caldarâm/ trecătorii nu-l mai adaugă în lista cu defecte,/ să privim/ sub tocurile albe de gazelă/ se zbate senzual maktub.“ (Femeile tale).
Daniela Şontică este, prin acest volum, o continuă uimire a dorinţei de a scrie într-un univers normal al miracolului continuu. Este un volum care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă a iubitorului de poezie, sau a cititorului de poezie atât cât mai există, ca persoană.

Revista Vatra nr. 4 2008

Căutare

de Melinda Crăciun

Daniela Şontică, în volumul său de versuri Uitaţi-vă prin mine, apărut la Editura Brumar, Timişoara, 2007, lansează o invitaţie tentantă cititorului, promiţându-i, în titlu, libertatea de a survola propria-i fiinţă prin intermediul poeziei sale.
Privirea cititorului este însă atent condusă spre suflet prin calea trupului examinat cu rigurozitate din mai multe unghiuri, căutând prin organismdovezi despre iminenta
apropiere a morţii.. Joaca de-a căutatul dovezilor în acest sens e o coordonată ce conferă unitate volumului care se deschide în miros de tămâie şi culoarea sîngelui (Uitaţi-vă prin mine) şi se încheie cu un vis că „...eşti o morgă/ în care viermii au murit aşteptând” (Hannibal). Ediţia e completată de grafica sugestivă a Monicăi Jumătate, imagini ce întregesc pe alocuri cuvintele dezgolite de sens: „Să vorbim n-ar fi de ajuns/
pentru toamna /care abia ne cunoaşte” Golul lăsat de cuvintele ce nu mai pot reda trăirea eului, poeta îl umple cu imagini vizuale, olfactive, tactile, gustative ce trimit spre sinestezia simbolistă pe alocuri, iar prozaismul neomodernist este redat într-un stil caracteristic optzeciştilor, da originalitate îi conferă tocmai acest amestec de orientări şi deschideri, precum şi apelul către un limbaj plin de neologisme şi termeni medicali cu ajutorul cărora expresia
poetică prinde ritm şi culoare.
În majoritatea poeziilor sale acordă o importanţă majoră privirii. Ochiul celuilalt nu mai e doar spectator contemplativ, privirea sa are efect de bumerang, desface
corpul într-un mozaic transparent, ce „dă spectacol caleidoscopic azi”, fiind mijlocul prin care, cel puţin aici, universul poetic se revelează cititorului. Privirea proprie însă e
limitată în şi pentru sine în Cum te văd eu: „Privindu-te numai în mine, / memoria trimite în depărtări/ carnavalul de cranii”, iar în Orbilor mei primeşte conotaţii magice, deoarece neavând acces la această cale de cunoaştere orbii „nu sunt
nefericiţi nici atunci când nu sunt fericiţi, / ei privesc totdeauna înainte,... ”, iar eul are acum posibilitatea de a pătrunde în atemporalitatea lor aşteptând „...să se împiedice
unul dintre ei, / pentru ca, ajutându-l să se ridice, / să mă poată vedea, în sfârşit, / Iar eu să-l întreb: / Suntem fraţi, nu-i aşa?”. Pierzându-şi consistenţa şi credibilitatea, cuvintele se specializează în termeni şi e nevoie de un „dicţionar” care să
traducă în limba lumii virtuale cuvântul iubire. De aici se naşte, probabil , şi ideea poemului Armaghedon ce dezbate drama omului modern prins în propria-i capcană, „nişte maşini/ imposibil de controlat”, lipsite de individualitate, „locuitorii sau
plictisit / cu identitatea la purtător ” avizi doar de plăceri
„indecise”, blazaţi „înainte de a cunoaşte toate chinurile” „...
închişi în carcase sofisticate/ dau drumul la televizoare/ şi
privesc o lume care nu-i priveşte”. Câmp de lupta mitic unde,
dupa Sfânta Scriptura, ar urma disputarea bătăliei apocaliptice
intre forţele binelui şi răului din ziua Judecăţii de Apoi devine
deci lumea, lipsită de noţiunea de iubire, de socializare, de
auto şi intercunoaştere. „... devenisem / linie ferată / şi tren, şi
pasager/ în gara pentru totdeauna” (Cuvânt de folos). Mai mult
decât atât, oamenii „nu mai visează / decât schimbarea
stăpânilor” (Rufe), iar nemaifiind stăpânii propriilor demersuri
sunt incapabili de acţiune în afara poruncilor ce vin de la o autoritate supremă. În aceste condiţii nu e de mirare că omul e văzut mereu ca un călător a cărui traseu este limitat la şinele de cale ferată, iar perspectiva îngustată de fereastra
vagonului. Locuitor al unui spaţiu îngust şi lipsit de stabilitate,
înconjurat de o panoramă într-o permanentă schimbare,
individul se simte pasager prin lumea care trece pe lângă el
sau el prin lume fără a lăsa urme sau fără a permite amprentarea sa, astfel încât obiectul investigării, al atenţiei depline se restrânge la universul propriului corp.”Nu-mi mai aud pulsul, / ci numai sarea pe tâmplă / un milion de călători
în liftul salinei / coborând direct în aortă” (Ora de vizită).
Apăsarea timpului ireversibil este resimţită şi redată în tonalităţi grave, deoarece „nimic nu curge / mai repede decât viaţa între tine şi mine”, finalul vieţii nefiind altceva decât un Vis: „Un sărut în care mă pierd/ ca-ntr-un somn după o viaţă
nedormită”. O poezie a căutării sinelui şi-a formei potrivite pentru
redarea sa aduce în faţa cititorului Daniela Şontică, versuri ce vorbesc despre un zbucium lăuntric cu accente grave, suferinţă şi bucurie transfigurată în artă printr-o scriere cerebrală ce nu refuză însă subtilitatea lirismului fie că vorbeşte „Pentru născuţi şi nenăscuţi” sau despre „cât de frumoasă sau de căţea este viaţa”. (Hannibal)

Suplimentul Gazetei de Transilvania 12 aprilie 2008

Dimineaţa sângerie a lumii

de Liviu Comşia

Între volumele cu poeme postmoderniste care mi-au ajuns sub priviri, cartea Danielei Şontică, „Uitaţi-vă prin mine” (Ed. Brumar, Timişoara, 2007) îmi pare cea mai cristalină în construcţia scenariului liric, în expresia ei stilistică, prin care suntem conduşi din sine spre sine pe o cale convulsivă, plină de întâmplări dureroase. Viaţa acestui volum se petrece în interiorul fiinţei, într-un loc în care liniştea a fost demult înlocuită de suferinţă. Ieşirile în peisajul lumii moderne sunt cele care provoacă durerea prin diferenţele imense între aspiraţie şi realitate. Ba mai mult, de atâtea ori spaima blochează ieşirea: „Mereu vom trăi această fugă,/ lăsând în urma noastră/ somnul viitorului/ desprins ca o petală/ din piatra-mamă”. Sau, altădată, virtualul tinde să cuprindă existenţa, s-o supună, zbaterea de-a păşi în afară fiind promiţătoare: „El nu mai rosteşte cuvinte decât/ cu degetele pe tastatură,/ ascultă-l cu milă,/ arată-i câtă lumină a rămas afară,/ trimite-i o supernovă de binecuvântări/ şi tradu în limba lumii lui virtuale/cuvântul iubire!”
Ceea ce impresionează e precizia cu care Daniela Şotincă disecă, tranşează felia de viaţă interioară, nelăsând prea mult spaţiu mişcării: „Ei nu se opresc niciodată,/ abia dacă îşi întorc privirile,/ retina lor abia dacă mai ţine minte/ propriul colţ de ochi”. Or, tocmai acest fapt duce implicit la creşterea sentimentului de înstrăinare care, cu fiecare poem, devine dominant: „Iar eu să-l întreb:/ Suntem fraţi, nu-i aşa?”
Există apoi un alt element care concură din plin la ceea ce numeam cristalinul versului Danielei Şontică. Este vorba despre ironia care se insinuează, însoţeşte fiecare cuvânt care alcătuieşte versul. Nu este una senină, ci una încruntată, gravă: „Deşi auzeam sevele urcându-ţi din tălpi până-n inimă,/ mă lăsai printre cerşetori să împart sentimente/ de unică folosinţă”. Sau: „Treci cu şenila peste nervii mei/ înfloriţi de dimineaţă/ în grădina cu porţile deschise/ către şerpii acestei dune de reci renunţări”.
Aşa fiind, relaţiile dintre oameni sunt afectate de depresie, provocatoare de mari dureri, opunând morţii doar dragostea: „Prelungirea durerii/ nu e decât o penumbră,/ dar e bine în ea,/ aşa era în copilărie,/ înainte de a fi ştiut că a mă îndrăgosti/ este singurul răspuns/pentru fiecare mormânt/ din viermele aurit”.
Cum se vede, toate evadările din lumea interioară se sfârşesc cu un spectacol. Lumea exterioară este u continuu spectacol. Pare o existenţă acceptabilă. Poeta însă, iute ne contrazice, sugerându-ne că am devenit mecanismele unui sistem automatizat în care sentimentele sunt inacceptabile: „Vorbeam despre tine încet,/ nimic despre viaţă,/ copiii ieşeau de la evidenţa populaţiei/ în şir indian”. Aici este cel de-al doilea punct dureros al vieţii pe care poeta îl exploatează în discursuri echilibrate, sobre. Iată un eventual autoportret care instituie documentar existenţa individuală de la începutul celui de-al treilea mileniu al omenirii cu semnele lui deloc încurajatoare: „”Numele ei,/ un strigăt jupuit de viu,/ cald în gura ta (…) Suavă şi strong,/ ea pluteşte în tunelul de spaimă/ îşi pune halatul/ ca să vindece imprecis/ estuare de minereuri/ ce se preling din coada ochiului”. Sau altul colectiv: „Aceşti oameni,/ dacă ar fi inspiraţi,/ ar cânta încetişor dimineaţa/ şi, siguri de privighetoare,/ ar transforma o parte din lume/ în fişiere mici,/ ar transla-o în dosare/ şi s-ar întoarce fericiţi în viaţă”
Ce e de făcut? O întrebare pe care poeţii şi-o pun de la facerea lumii. Răspunsul rămâne întotdeauna ambiguu. Implicit la Daniela Şontică. Poeta încearcă să ne sugereze două ieşiri: Prima, la îndemâna noastră şi se numeşte izbăvirea prin iubire. Viaţa trebuie acceptată chiar dacă de atâtea ori ni se refuză zborul: „Respir,/ nu pot să le reproşez nimic,/ ei mă îngrijesc bine,/ iar pentru a mă salva/ mi-au tăiat aripile”. Dar în lumea noastră şi dragostea a devenit un strigăt al disperării, din ce în ce mai violent: mă devorează teama/ că mâine/ mă voi trezi cu un clopot imens în gură/ şi n-o să te mai strig…”.Sau în această mică şi delicată bijuterie lirică: „Un sărut în care să mă pierd/ ca-ntr-un somn după o viaţă nedormită”. A doua ieşire e o ipotetică lume de Dincolo, idee creştină care a cucerit lumea înscăunând speranţa: „te poţi agăţa de tălpile cerului/ ca de singura salvare,/ strigându-I lui Dumnezeu că ai iubit”, Şi mai ales: „Numai acela care a aflat drumul/ nu se mai întoarce”.
Avem, aşadar, de-a face cu o poezie a profunzimilor interioare care se asamblează într-o lectură metafizică. Expresia raţională, până la urmă, izbuteşte să ne convingă. Daniela Şontică e o poetă formată într-un postmodernism reţinut, fără excese, o conştiinţă lucidă şi calmă, pe alocuri tăioasă care, începând cu sine, nu menajează pe nimeni. Cum spuneam ceva încolo, ne aflăm faţă-n faţă cu o poetă a dimineţilor sângerii ale lumii. Cristalinul expresiei capătă încă o dată strălucire!


Oglinda literară nr. 76 2008

Poeta-secţiune transversală

de Felix Nicolau

După ce s-a jucat cu eu-rile ei în Arlechini într-o pădure sălbatică (Vinea, 1995), pitindu-le şi travestindu-le, Daniela Şontică se decide să se abandoneze cititorului. Titlul noului volum de versuri, Uitaţi-vă prin mine, Brumar, 2007, pune pe gânduri, însă. Nu e vorba nici de autoscopie, nici de etalarea sinelui. E mai mult vorba despre permeabilitate, despre o privire în rapidă trecere spre altceva. Şi poeta se ţine de titlu! Adică vorbeşte despre iubire, despre feminitate, despre frumuseţile pe care le ratăm zi de zi, dar o face într-un limbaj nu de puţine ori răcoros, înţesat de termeni exacţi, de provenienţă ştiinţifică. Poezia care împrumută titlul cărţii este o ars poetica condensată: „Miroase a tămâie/de la celălalt capăt al oaselor.//Cohorte de microorganisme pe stetoscop,/în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit.//Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea/nedormită de săptămâni,/se face una cu mine,/mă împart în cuburi,/uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic transparent,/astăzi dau spectacolul caleidoscopic!//[...]//Noaptea ne reuşesc toate minunile,/înviem morţi pe săturate,/dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. Pudoarea, aşadar, este când protejată cu ajutorul lexicului, când este confesată franc: „Cine renunţă la sex este o primăvară”. Ajunge reflecţia corporalului şi histrionismul deghizării dorinţelor refulate: „Ca să nu te uit îţi voi decupa umbra”. Colecţionară de umbre şi invocând mereu un Peter Schlemil, gata să rnunţe la pata lăsată de corpul său pe obiecte, poeta încântă cu milă, delicat: „El nu mai rosteşte cuvinte decât/cu degetele pe tastatură,/ascultă-l cu milă,/arată-i câtă lumină a rămas afară,/trimite-i o supernovă de binecuvântări/şi tradu în limba lumii lui virtuale/cuvântul iubire!” (Dicţionar). Romantismul acesta trucat rămâne captivant atâta timp nu este revelat.

Ca să nu însiropeze, sofisticata Penelopă ţese apocalipse electrice, în genul lui A. E. Baconsky: „păsări cu penajul strivit de aşteptare,/iar în perimetrul A,/nişte maşini/imposibil de controlat,/locuitorii s-au plictisit/cu identitatea la purtător,/s-au blazat înainte de a cunoaşte/toate chinurile,/ei cunosc cu adevărat doar plăcerea,/sunt închişi în carcase sofisticate,/dau drumul la televizoare/şi privesc o lume care nu-i priveşte,/au o bucurie indecisă,/fac lucrurile doar cu o repetiţie prelungă,/ei cred că e ceva trecător,/însă plouă pe stâlpii/universului în expansiune” (Armaghedon).

Ştiinţa de a scrie poezie nu e la îndemâna oricui. Or, Daniela Şontică excelează la capitolul trucării sentimentelor, suferinţelor şi mâniilor. De aici ţâşneşte arta, adică deghizarea suferinţei şi a bucuriei în frumos. Indiferent dacă tratează despre „măduva îngerilor de rând” sau pretinde că „cine renunţă la sex e o primăvară”, poezia aceasta îşi retează efuziunile la timp, face apel la neologisme şi limbaje specializate. Aşa se naşte autenticitatea artistică, atât de diferită de cea umană. Setea de dragoste, credinţa şi maternitatea latentă sunt traduse într-o scriitură raţională, comprimată şi accelerată. Dacă am avea de-a face cu un autor rece la inimă, contextul liric ar deveni banal. Aşa însă, e o delectare să simţi cum pe sub gheaţa strofelor alunecă peşti exotici, cu sânge cald, travestiţi în piranha. Colţii rămân valabili, doar că sunt de lapte.

Revista Cafeneaua literară, decembrie 2008

O estetică a durerii

de Valeria Manta Tăicuţu

Cu volumul „Uitaţi-vă prin mine” (Editura Brumar, Timişoara, 2007), Daniela Şontică dă expresie unui mal du siècle de factură modernă. Boala este una a sufletului, într-o societate bolnavă, într-o realitate bolnavă, căreia, dacă-i râcâi puţin coaja, îi descoperi depresia, egoismul, lipsa de raţiune. Spectatoare şi actantă într-o farsă tragică, poeta construieşte un discurs despre moarte, singurătate şi indiferenţă, evadând dintr-o lume / închisoare ce nu mai ştie ori nu mai vrea să comunice: „Ei nu se opresc niciodată / abia dacă îşi întorc privirile, / retina lor abia dacă mai ţine minte / propriul colţ de ochi. / Ei nu sunt nefericiţi nici atunci când nu sunt fericiţi, / ei privesc totdeauna înainte, / timpul lor nu are nimic în comun / cu cearcănele clipelor în care, / invizibilă, de dincolo de cortină, / eu aştept să se împiedice unul dintre ei, / pentru ca, ajutându-l să se ridice, / să mă poată vedea, în sfârşit, / Iar eu să-l întreb: / Suntem fraţi, nu-i aşa?” („Orbilor mei”).
Dezarticularea limbajului, refuzul comunicării orale, închiderea în sine, greaţa existenţială sunt simptome ale dezechilibrului prin care trece generaţia tânără, „cu speranţa secătuită / până la măduva îngerilor de rând”. Se conturează mitul unei noi Circe, care acaparează, amăgeşte şi dezumanizează: ea este aşa-zisa realitate virtuală, a informaţiei pure, a sentimentelor transformate în bytes şi megabytes, a dependenţei de tastatură: „El nu mai rosteşte cuvinte decât / cu degetele pe tastatură, / ascultă-l cu milă, / arată-i câtă lumină a rămas afară, / trimite-i o supernovă de binecuvântări / şi tradu în limba lumii lui virtuale / cuvântul iubire!” („Dicţionar”).
Numind cuvintele „lucruri ciudate”, poeta trece dincolo de suprafaţa lor, preferând sensul figurat în locul celui de bază, precum şi metafora surprinzătoare. Moartea fiinţei este figurată olfactiv şi introdusă în câmpul semantic al sacralităţii („miroase a tămâie / de la celălalt capăt al oaselor”), pentru ca apoi, într-un text ce radiografiază boala din oase şi din suflet, „singurătăţile nerostite” să fie desemnate drept cauză a acestei morţi: „Ce lucruri ciudate, cuvintele! / îmi fac semne disperate muţii, / apărându-se de refluxul / care ar lăsa în urmă / mari şi triste, / ca nişte schelete de balenă, / singurătăţile nerostite, / înfriguraţii urmaşi vor păşi peste ele cu tălpile goale, / minunându-se că în trecut / au existat nişte fiinţe atât de fragile / încât abia li se puteau număra coastele / dar ce va fi cu adevărat, / la asta nu se pricep muţii, / şi am plecat mai departe cu tălpile goale” („Cu tălpile goale”). Daniela Şontică nu creează propriu-zis o mitologie, dar se întoarce adesea la rădăcinile miturilor şi preia de acolo ceea ce o ajută la găsirea de explicaţii poetico-filosofice privind locul şi rolul omului în univers. Mitul lui Anteu intră în câmpul semantic al morţii pentru a se sugera tragismul rupturii dintre om, pământul pe care calcă şi natura în întregime. Desprins de Geea, de pământul-mamă, din care îşi trage puterea şi îndrăzneala, Anteu este uşor de învins şi exact această umilinţă a înfrângerii, condiţionată de ruptura din trupul matern, o refuză discursul Danielei Şontică. „Tălpile goale” sunt, deopotrivă, metaforă a penitenţei, dar şi a legăturilor simple care ne asigură vitalitatea.
Oboseala, atonia, inerţia sunt definitorii pentru starea de spleen plasată în centrul de greutate al poemului: „Fluturele din ochii mei obosiţi / este maşina de jazz / compus de mine mulatră / sub cerul unei veri atât de irlandeze / încât numai tu lipseai / ca să îmi dau seama că el, / fluturele, / nu este decât în privirea mea obosită, / cu totul transformată / într-o maşină” („Maşina de jazz”).
Viziunea poetică asupra universului şi asupra propriei fiinţe fiind una de tip antinomic, Daniela Şontică opune stării de spleen evaziunea romantică. Trenul, gara, călătoria, pasagerii apar în text cu sens denotativ dar, cel mai adesea, cu nişte conotaţii suplimentare ce trimit la lipsa de stabilitate, la dificultatea comunicării, la acea „estetică a durerii” pe care se structurează stratul ideatic. ”Învăţam mereu arta fugii / inspirată de aerul devenit fiinţă rămuroasă” („Marină”) este confesiunea cuiva convins că „viaţa trăită” dar nu în accepţiune autenticistă, opusă „lipsei de viaţă”, reprezintă de fapt opoziţia dintre a fi sau a nu fi capabil de automistificare, de trăire în imaginar, într-un univers proteic. O soluţie ar putea-o reprezenta renunţarea la iluzie şi acceptarea asfixierii „din artă în artă / din fugă în fugă”. O „Poveste din tren”, centrată pe motivul apocalipsei, pleacă de la Macondo, spaţiul mitic imaginat de G.G. Márquez, pentru a ajunge la ironia de tip romantic ce minimalizează catastrofele personale, insistând pe lipsa lor de relevanţă în context cosmic: „Cât a plouat! / şi nu e Macondo! / Lăsăm toate trenurile să treacă / pe lângă noi, / nu suntem decât un biet personal, / să nu ratăm mântuirea - / măcar dacă ar fi o obsesie. // Credea că numai / ceea ce venea din mintea lui era adevăr, / ici şi colo zbaterea unui mac / şi în cerul gurii gustul de şină, / gondole fără O, sole mio, / locuiam acelaşi tren imobil / şi dicteul ratat, / bietul prieten, / de n-ar fi fost profeţie / poemul reanimării în care vedeam un pat de spital / cu insectarele depopulate. // Cât a plouat! / Mă gândeam ca de la anul să cresc fazani, / ca o lovitură în plexul snobismului, / dar m-am hotărât, / mersul pe jos e sănătos, / şi ce aer bun e la romancierilor, / adusu-mi-am aminte de zilele de demult / şi am văzut: nu era cine să te iubească, / nimeni, până la unul” („Poveste din tren”).
Atâta timp cât alchimia modernă presupune arhivarea electronică a sentimentelor („Aceşti oameni, / dacă ar fi inspiraţi, / ar cânta încetişor dimineaţa / şi, siguri de privighetoare, / ar transforma o parte din lume / în fişiere mici, / ar transla-o în dosare”), dragostea, coeziunea cuplului, vegherea „focului din adânc” rămân idealuri greu de atins în viaţa reală, astfel că rămâne varianta integrării lor în carnea textului: „Ai aflat târziu / că numai ea poate trăi simplu, / ca o fantomă fără suferinţă printre cei vii, / Dar ştii pentru totdeauna că, / fără iubire, lumea stă pe false picioare / de siguranţă, / şi că la primul cutremur / te poţi agăţa de tălpile cerului / ca de singura salvare, / strigându-i lui Dumnezeu că ai iubit” („Preţ”).
Reflexivă, elegiacă, capabilă să transforme tot ce atinge în metaforă, Daniela Şontică este o poetă autentică, care nu a avut nevoie, pentru a se face cunoscută, nici de experimente puse sub semnul lui „épater le bourgeois!”, nici de legitimare generaţionistă.

Revista Fereastra nr. 40 2008

Însemnări de lectură

de Marin Ifrim

Unii scriitori sunt convinşi că nu există poezie feminină, ci doar poezie pur şi simplu. Chiar dacă ar fi aşa, totuşi, oricum am întoarce lucrurile, nu avem cum să nu recunoaştem că, în literatură, există o anume sensibilitate a „genului“. În acest sens, o demonstraţie clară vine din partea Danielei Şontică, redactor la „Jurnalul Naţional“.
După o evoluţie publicistic-literară semnificativă, încununată cu câteva premii mai mult decât onorabile, autoarea publică, la Editura „Brumar“ din Timişoara, volumul intitulat Uitaţi-vă prin mine. O invitaţie tranşantă, defensivă şi aparent orgolioasă la lectură. Titlul ar putea sugera şi o promisiune de lectură încărcată de erotism. Cert este că autoarea dispune de o formidabilă disponibilitate de a crea aparenţe cu „miez“, forţa metaforelor fiind implozivă, exersată în nişte simţuri estetice foarte acute, ca în acest poem în două versuri, intitulat Picasso: „Pleoapele ei se fac dintr-o dată / petale pentru ceaiul lui“ (pag.68). Mai mult, dincolo de această „sensibilitate feminină“, parcă pentru a ne contrazice,
autoarea întrebuinţează un întreg arsenal ideatic de regulă atribuit „războinicilor“ lirici: scrie despre carnea cuvintelor, despre chirurgii neurologi, vulcani muţi etc. Toate poemele au un uşor aer oniric, dar şi plasma caracteristică melcilor iuţi care transformă visul pur în obiecte de piatră indefinibile : „Fluturele din ochii mei obosiţi / este maşina de jazz / compus de mine mulatră / sub cerul unei veri atât de irlandeze / încât numai tu lipseai / ca să îmi dau seama că el, / fluturele, / nu este decât în privirea mea obosită, / cu totul transformată / într-o maşină“ (Maşina de jazz, pag.50). Cităm de pe ultima copertă a volumului, din spusele lui Felix Nicolau: „Ştiinţa de a scrie poezie nu e la îndemâna oricui. Or, Daniela Şontică excelează la capitolul trucării sentimentelor, suferinţelor şi mâniilor. De aici ţâşneşte arta...“
Conformându-ne invitaţiei din titlul cărţii, ne-am „uitat“ prin ...autoare şi, o spunem cu toată sinceritatea, am văzut o poezie scrisă cu toată fiinţa şi cu tot ce poate gravita în jurul acesteia.

Revista Helis decembrie 2007

Universalul rostirii

de Tudor Cicu

Şi prin Daniela Şonticã şi cartea ei de poeme intitulatã sugestiv „Uitaţi-vã prin mine”
apãrutã la ed. Brumar Timişoara, 2007 ne întãrim convingerea, cã în ultima vreme
rãzbate un suflu nou în poezia impetuoasã şi exuberantã a momentului postmodernist. Tot mai mult observãm o aplecare a tinerei generaţii asupra sensurilor cu orice preţ,
rostuite în cãrãmizile cuvintelor cu care tinerii-şi clãdesc imaginea poemelor refuzând
ostentativ modelele curente clasicizate atât de înrãdãcinate în Universalul rostirii. Cu primele poeme ale volumului, Daniela Şonticã se anunţã o voce adolescentinã gãlãgioasã; se afişeazã zgomotos încercând o influenţã puternicã asupra sensibilitãţii cititorului: „astãzi dau spectacol caleidoscop”… „însã plouã pe stâlpii universalului în expansiune” cãci „noaptea ne reuşesc toate minunile”.
Majoritatea poemelor au încremenirea privirii care taie şanţuri şi te separã de lumea de
dincolo, de unde amintirile pline de mâlul hoiturilor „împuţite” te privesc ca într-o
oglindã a sufletului ros de îndoiala zicerii. „Poemul unei rãni” – cum ne sugereazã un vers – are însã ceva din gustul suferinţei şi amãrãciunii: „mi-am uitat miresele în vitrine/ însã degeaba îmi fac griji/ele se învârt mereu
fericite dupã soare” (Pentru nãscuţi şi nenãscuţi) Poezia Danielei Şonticã are ceva
din arta suferinţei: „femeile tale sunt triste”. Un deşert al imprevizibilului îi este rãspândit în bãtãile inimii „neştiind cã numai saltul fãrã plasã/ne mai ţine vii”… „pânã la singurãtatea ierbii într-un cavou”. Nu este o poetã rece la inimã, dar glacialã în context liric; însã nu se poate sã nu-i detectezi senzorii cu care rãscumpãrã ceva din somnolenţa cuvintelor: „aratã-i câtã luminã a rãmas afarã/trimite-i o supernovã de binecuvântãri”. Uneori poezia Danielei Şonticã devine un joc al tentaţiei de a
stârni mici tornade în ofensiva cosmicã şi a surprinde acele vibraţii poetice în cuvânt:
„fãceam şomoioage mici de sonata lunii/şi le mâncam/nu mai eram aşa de singurã pe
dinãuntru” ori atunci când spune cu atâta convingere „caii tãi vopsesc norii/sã vadã cum desfac copii culorile cu râsul lor/şi sângele meu cum ninge în soare”. Alteori poemele sunt de o tristeţe atât de adâncã, încât cuvintele sunt o prelungire a durerii: „aşa era în copilãrie/înainte de a fi ştiut cã a mã îndrãgosti/este singurul
rãspuns/pentru fiecare mormânt/din viermele aurit” sau „câinii cu aura neagrã/stau de veghe la gurile unui iad/mintea mea cautã un alt rãsãrit/ mã devoreazã teama/cã mâine/mã voi trezi cu un clopot imens în gurã/şi n-o sã te mai strig”.
Iatã aşadar un „mâine” oglindit pe eşafodul închipuit al poemului zgomotos trâmbiţat cu ostentaţie adolescentinã. „Ştiinţa de a scrie poezie nu e la îndemâna oricui. Or, Daniela Şonticã exceleazã la capitolul trucãrii sentimentelor, suferinţelor şi mâniilor” – o descrie Felix Nicolau în prefaţarea de pe coperta a IV-a, din care mai aflãm cã poeta
„face apel la neologisme şi limbaje specializate”. Pare sã-i confirme aceasta şi
rostirea versului: „Ce lucruri ciudate, cuvintele!” cum poate cã se aflã oarecum la
rãscrucea rostirii (vezi poemul Rãscruce), ori povestea din poemele Danielei Şonticã încã nu s-a oprit la halta unde Dumnezeu îşi priveşte cu mare curiozitate pasagerii (Poveste din tren, Carnaval cu mãtuşã…) etc. Cu certitudine avem de-a face cu o altfel de iniţiere în poezia postmodernistã: „urcãm pe zidul oraşului fantomã/arhivãm dorinţele moarte,/şi ne asigurãm cã ecoul lor nu se întoarce”. În „Poem pentru dvs,” se adreseazã franc cititorului: „Îmi daţi voie, domnule/sã mã îndrãgostesc de dvs.?” în „clipa asta de hârtie pe care ploaia/scrie ce vrea … / povestind/cât de frumoasã/şi de cãţea este însãşi viaţa”. Te mai întrebi, dacã ai vrea sã-i dai voie? Ba bine cã nu mai stai sã te întrebi!

Revista Luceafărul nr. 4 2008



Horia Gârbea


Un titlu ambiguu creează ziarista Daniela Şontică, cunoscută celor ce navighează pe siturile de literatură, dar care pare a se neglija ca poetă. Să fie vorba de îndemnul de a privi prin ea, ca printr-un mediu transparent, sau despre cel de a intra şi de a face un tur, scotocind cu privirea prin sinele poetic? Ambele ipoteze se pot susţine prin conţinutul versurilor, adesea de o străvezime absolută, chiar prea limpede, dar care alteori au destule cotloane şi camere secrete prin care poţi să te uiţi mult pînă să dscoperi detaliul relevant. Patetismul scapă cîteodată de sub control ca şi, uneori, dorinţa de a expune abstracţiuni care stîrnesc o ridicare din umeri: Cercul mă visează un punct/ implorîndu-mi triumful / pînă la zbor. Îţi vine să ricanezi: E scris adînc! Din fericire, majoritatea poemelor nu sînt atît de „adînc scrise“ şi în sintagmele lor bine potrivite din cuvinte de toată ziua se poate vedea talentul poetei. Iată o delicată descriere a unei banale ploi: Călcătorese peste cearşafuri/ prinse de cer/ şi zile cînd lacrimile lor/ de femei domestice/ cad în neştire peste oraş.

Revista Arca nr. 11-12-13 2007

Uitaţi-vă prin mine... e un titlu provocator şi simpatic, ca şi imagistica şi stilistica tinerei poete, aflată la al doilea volum de poeme. Uneori cu o brumă de umor, alteori fără,poeta împinge logica până la marginea absurdului, imaginând o radiografie prăoăstioasă a fiinţei atinse de alienare. Dacă ar fi să-l credem pe Felix Nicolau care face o prezentare pe coperta IV, „Setea de dragoste, credinţa şi maternitatea latentă sunt traduse într-o scriitură răcoroasă, raţională, comprimată şi accelerată.” O poezie a frustrărilor, a solitudinii şi a protestului individual, am adăuga noi. Simţirea monocordă şi aerul blazat nu o împiedică să traverseze epoca nonşalant şi să asimileze experimentele timpului nostru fără a abuza de livresc: „Mă trezesc pe un pat/ de spital, lângă mine este doctorul de gardă/ ţinându-mi/ gândurile cât mai strâns,/ plâng de parcă/ mi-au pus un program greşit/ deschid ochii şi înţeleg/ în sfârşit că el nu mai vine./ Respir,/ nu pot să le reproşez nimic,/ ei mă îngrijesc bine/ iar pentru a mă salva/ mi-au tăiat aripile.” (Reanimare)
(***)

Jurnalul de duminică, 25.11.2007

Arta fugii în aerul devenit fiinţă

de Eliza Dumitrescu

Cel de-al doilea volum poezie al Danielei Şontică, intitulat "Uitaţi-vă prin mine", aduce în fata cititorului o sensibilitate acută, dar bine şarjată, astfel încât devine un motor pus în slujba lucidităţii. Eul poetic extrem de complex baleiază interiorul şi exteriorul şi găseşte limbajul cel mai adecvat turnării unei magme lirice care îmbină transparenţa cristalului şi energia calorică a lavei. În acest sens, titlul volumului este cât se poate de inspirat.
O densitate de registre şi tonuri transpuse în versuri neîncărcate cu exces metaforic. Un singur poem poate cuprinde de la ironie, autoironie, sarcasm, până la lirism metafizic ca în poemul "Iniţiere". După versuri precum "Cerşetorul vrea/ Timp în monedă universală / Eu visez fericirea superlong,/ Fumabilă la ambele capete", poemul se încheie cu imaginea celor ameninţaţi la orice pas de spectrul păcatului mortal: "Ne rămân oasele în urmă/ Dar tragem noi,/ Suntem câini/ Şi murim în fiinţa stăpânului/ La prima greşeală". Mântuirea atârna de un fir de păr, şi purgatoriul este un numitor comun al vieţilor noastre. În "Orbilor mei", o serie instante interioare supranumite "orbii" sunt obiectul unui ritual prin care poeta încearca realizarea unei unificări interioare afectate de inadecvarea timpului cotidian la eternitate.
În contextul unei perceptii atât de acute, existenţa eului liric se rulează pe un palier greu acordat la trăitul celorlalţi, iremediabil afectaţi de cecitate, automatisme, neputinţa vibraţiei permanente. Scenele citadine sunt un cadru unde este pusă în scenă o cochetarie feminină ce e intotdeauna semnul unor misterioase procese de refacere interioară: "Ea plimba zilnic pantofii/ Asortaţi la poşetă pe calea cea largă,/ Se întuneca până îi reuşeau toate numerele/ ... / Închideau la non-stop/ Şi ea nu mai putea să-şi cumpere batiste/ Se ştergea cu rochia, işi aranja puţin sufletul/ Şi se făcea dimineaţa" sau semnul unei ocultări a hipersensibilităţii: "Dar dă-ţi cu parfum,/ Nu-ţi vor detecta suferinţa".
Maternitatea ocultată, erotismul raportat la un partener marcat de absenţă, chiar observaţia socială, dar mai ales fiorul religios autentic sunt doar câteva repere ale poeziei Danielei Şontică.

Revista Discobolul, nr. 121-122-123, 2008

Stări apocaliptice şi expiaţiuni tardive

de Mircea Stâncel

Solia fiinţei care răzbate din paginile plachetei de versuri Uitaţi-vă prin mine, Editura Brumar 2007, a Danielei Şontică, este una adisperării deja „instituţionalizate” în lirica de după 1990. Dar înainte de a merge mai departe cu constatările noastre despre carte, trebuie să spunem că editura timişoreană, pe care am pomenit-o, îşi respectă şi de astă dată intenţiile de a pune pe piaţă poezie bună, ca să nu mai vorbim de calitatea hârtiei şi a tiparului.
Lupta cu „maşina”, deschisă de poezia secolului trecut, este prezentă şi în laboratoarele eului liric al Danielei Şontică: „Locuitorii acestui oraş/ merg tăcuţi peste zgomote” sau „dau drumul la televzoare/ şi privesc o lume care nu-i priveşte”. Pe de altă parte, ”obsesia corpului”, după cum sună şi titlul cărţii, căzut şi înşelat în aşteptări, cu toate funcţiunile sale pământeşti şi transcendente, revine mereu în poezia postdecembristă. Poezia Danielei îl preia cu şi mai multă acurateţe şi îl amplifică şi mai mult, în toate sensurile sale. De fapt, dezmembrarea coprului este o specialitate a poetei, dar nu numai a ei, o întâlnim în toată lirica celor mai tineri poeţi, iar piesele lui sunt apoi desenate în toate culorile. „Inima,/ deşi interzisă la masa aceasta,/ surpă în sine acuţişuri”. E pe aici, şi puţin sex, încât să ne amintească de un trup feminin, privit din interior.
A scrie despre infernul fiinţei şi al lumii în care trăieşti este nu numai o modă, dar şi un mijloc de a te ascunde, de celalte dominante luminoase ale Întregului, ce nu se mai caută din diverse pricini.
Iadul zilei ca ţintă predilectă a Danielei este şi un mod de a dobândi succesul imediat, pentru că ştim cât de bine se vând secvenţele apocaliptice în artă. Iar Daniela se descurcă excelent la acest capitol, imporant de altfel, prelungind agonia. Aici, fiinţa lirică încearcă să găsească un echilibru între păcatul atât de preyent şi de eficient şi intenţiile purificatoare, între infernul confortabil al zilei şi scurtele erecţii spirituale: ”Arată-i câtă lumină a rămas afară, / trimite-i o supernovă de binecuvântări”.
Cuviintele fiinţei, care construiesc cu multă precizie corul purtat prin diversele contexte ale lumii citadine sunt fascinate de cădere, de disoluţie şi neputinţă. Asistăm la un spectacol, aşa cum ni-l propune ea, „douămiist”, în poezia ce deschide volumul, şi care poartă acelaşi titlu, aceasta este o ars poetica, totodată. E vorba de un spectacol al unei existenţe precare, indecise, centrate asupra unei societăţi ce nu şi-a găsit încă temeinic calea, darcare dezmembrează cu precizie de bisturiu corpul. Cred, desigur că aşteptările acestei generaţii din care face şi poeta noastră parte, crescute în noua subiectivitate postdecembristă, au fost înşelate, şi acum asistă, la resurecţia groazei, a deznădejdii. O generaţie care şi-a dorit o lume perfectă, şi ea este plină de imperfecţiuni.
Conştientizarea strării de îmbăiere permanentă în păcat şi dispariţie, până la urmă, este prezentă mereu: „Câini cu aura neagră/ stau de veghe la gurile unui iad,/ mintea mea caută un alt răsărit,/ mă devoreză teama/ că mâine/ mă voi trezi cu un clopot imens în gură/ şi n-o să te mai strig”. Persoana invocată, acel „te” are o identitate ambiguă, poate avea conotaţii transcendentale. Constatăm aici dar şi în alte texte ale acestei perioade o plăcere permanetă de a scrie şi a vorbi despre difiromităţi şi suferinţe, atât ale lumii interioare, cât şi ale celei exterioare, despre neîmplinirile coprului uman, ca singură realitate evidentă.
O lume sisifică este cât se poate de prezentă în poemul amintit, superb realizat, care dă tonul: „Miroase a tămâie/ de la celălalt capăt al oaselor./ Cohortte de microorganisme pe stetoscop,/ în pliuruile cortinei, pe strenul îmblânzit.// Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea/ nedormită de săptămâni,/ se face un a cu mine,/ mă împart în cuburi,/ uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic transparent,/ astăzi dau spectacol caleisdoscopic!.// (...) Noaptea ne reuşesc toate minunile,/ înviem morţi pe săturate,/ dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. (Uitaţi-vă prin mine!”). Dar suflul Danielei nu este, din păcate, acelaşi pe tot parcusrusul cărţii. La o nouă recitire vezi că s-a cam grăbit cu unele poezii. Mai sunt pagini expediate rapid, asupra cărora nu a inssistat suficient, simple respirări. Poetei îi pasă de mizeriile lumii, dar nu totdeauna cuvintele o ajută până la capăt.
Preocupările metafizice ale Danielei, şi nu de suprafaţă, tensiunile şi aplerurile la o simbolistică teologică, pe de-o parte, şi la destrămarea fiinţei, cu tuşele ei groase, pe de alta, ne trimit către neoexpresionsim. Suntem în faţa unui discurs ce nu constată numai o anumită imagine a lumii, cu partea ei goală, dar este şi unul care îşi face anticopri de respingere, de aruncare peste bord a ceea ce provoacă suferinţa: vezi şi tema confesionlului. Prin urmare, aderarea Danielei la ceea ce se numeşte astăzi neoespresionsm, este încă o încercare de întoarcere a artei poetice către origini, acolo unde întâlnim de fapt fiinţa. De data ceasta este vorba despre un eu liric, aparţinător lumii postdecembriste şi postmeoderne, care se confesează căutând confesionalul. Ca în exemplul următor: „Nu mai găsesc/ nici o culoare/ să mă disemineze în curcubeu,/ flutur eşarfele durerii,/ un rând din nesfârşitul scenariu/ mă scrie pe biletul de ordine,/ mereu ultimul număr,/ confesionalul mă striveşte/ dar numai până intru./ După amin / vine începutul/ tânăr de fiecare dată,/ întotdeauna altul”. (Mărturisire).


Revista Ateneu, februarie, 2008

de Adrian Jicu

Invitaţia din titlu a Danielei Şontică poate fi înţeleasă fie ca o mărturie de o liminară sinceritate, de expunere nedisimulată către cititor, fie ca o propunere metaforică a unei grile personale (şi implicit originale) de interpretare a lumii. Dintre ele, mai seducătoare îmi pare a doua varinată, întrucât (vorba lui Felix Nicolau, de pe coperta a IV-a), „poeta excelează la capitolul trucării sentimentelor, suferinţelor şi mâniilor”. Cu precizarea că nu despre trucaj este vorba, ci de simulare, de adoptarea unor măşti lirice care îi servesc intenţiilor lirice. Ceea ce nu exclude întru totul subiectivismul, ci, dimpotrivă, în potenţează. Îndărătul aparenţelor vibrează o poezie autentică.
Elegantul volum (apărut la Editura Brumar, Timişoara, 2007) este unul inegal. L-aş situa undeva „la mijloc de rău şi bine”, la confluenţa realizărilor şi nerelizărilor. Sunt puncte în care versurile ating zonele lirismului autentic, dar şi locuri comune, care nu spun nimic. Unle dintre imagini au prospeţie, reuşind să transpună ideea unei existenţe consumate fără de sens. Pornind adesea de la realitatea frustră, ele se transfigurează în instantanee artistice: „Mă trezesc pe un pat/ de spital, lângă mine este doctorul de gardă/ ţinându-mi/ gândurile cât mai strâns,/ plâng de parcă/ mi-au pus un program greşit,/ deschid ochii şi înţeleg/ în sfârşit că el nu mai vine./ Respir,/ nu pot să le reproşez nimic,/ ei mă îngrijesc bine,/ iar pentru a mă salva/ mi-au tăiat aripile.” (Reanimare). Există şi alte imagini reuşite, semn al înzestrării certe a Danielei Şontică. Ele surprind cu ineditul şi puterea plasticizantă: „Cine renunţă la sex este o primăvară”, „el nu mai rosteşte cuvinte decât cu degetele pe tastaură”. „cearcănul mi-a căzut cu zgomot pe caldarâm”, „mă lăsai printre cerşetori să împart semntimente”, „treci cu şenila peste nervii mei/ înfloriţi de dimineaţă”, „caii amintirilor tale merg mai departe”, „învăţăm mereu arta fugii” etc.
Nu-i mai puţin adevărat că alteori versurile nu reuşesc să mişte, lipsindu-le putinţa de a emoţiona: Ea plimba zilbnic pantofii arsotaţi la poşetă pe calea cea largă”, „un sărut în care să mă pierd/ ca-ntr-un vis după o viaţă nedormită”, „locuitorii acestui oraş/ merg tăcuţi pintre zgomote”, „Numai acela care a aflat drumul nu se mai întoarce”.
În tot, „Uitaţi-vă prin mine” rămâne o carte plăcută, însă nu una care să impună o viziune poetică puternică. Îi lipseşte profunzimea ideatică, în ciuda scânteierilor lirice reuşite.