miercuri, 13 aprilie 2011

Copilul nedorit

Mi-a dat fiori o ştire care a circulat recent cu aerul de protest faţă de un oarecare malpraxis la Maternitatea Giuleşti. Prezentatorii tv au intonat cât au putut ei de bine, deşi nu interpretare actoricească se cere de la ei, faptul că un medic a refuzat pe motiv de religie să asiste o femeie care dorea să avorteze un făt de şase luni. Indignarea lor se întrezărea a fi şi mai mare, căci medicul nu era creştin-ortodox, ci musulman.

Un bărbat şi o femeie din România, ca multe alte cupluri, îşi doreau de mulţi ani să aibă un copil. După diverse tratamente, femeia, aflată nu chiar la 20 de ani, a aflat cu bucurie că este însărcinată. Atât ea, cât şi bărbatul ei l-au considerat un miracol şi un dar nepreţuit (sper că de la Dumnezeu), cum era şi firesc. După ce copilul a început să crească în pântecele mamei, medicul care o avea în evidenţă a putut să analizeze mai bine evoluţia sarcinii, iar într-o zi le-a dat vestea cumplită: copilul se va naşte cu sindrom Down! Femeia, care era însărcinată deja într-o lună destul de mare, a repetat analizele şi i s-a spus: există o şansă din 50 ca bebeluşul să aibă într-adevăr acea boală. Medicii s-au spălat pe mâini oarecum, dar aruncând cu perfidie răspunsul: faceţi cum doriţi, nu hotărâm noi, însă a avea un copil cu astfel de sindrom, iată ce înseamnă... Şi le-au spus părinţilor despre consecinţele deloc roz. În faţa unei perspective pe care n-au luat-o în calcul atunci când şi-au dorit copilul, bieţii oameni s-au decis: scăpăm de el, îl omorâm! Mai elegant şi în termeni medicali: femeia însărcinată s-a hotărât să facă avort terapeutic. (Pe cine vindecă de ce maladie un astfel de act terapeutic - nu se precizează). Prin urmare, pentru ce să se chinuie în viitor cu un copil bolnav? Mai bine îl omoară înainte de a se naşte. Vi se pare o ironie? Nu, deşi nu o spune nimeni din motive de ipocrizie şi vinovăţie, este exact gândul cu care se face un astfel de avort. Culmea neruşinării este că se foloseşte în astfel de cazuri şi sintagma "naştere provocată"! Avort sună rău, dar când scoţi fătul din burta mamei şi îl arunci la groapa de gunoi se numeşte avort, căci în urma unei naşteri, din câte ştim, apare pe lume un copil.

Nu mă aflu în postura de a judeca pe nimeni, dar consider deranjant felul în care mass-media livrează cu aer de revoltă şi tendinţă de manipulare un fapt care ar trebui să ne facă să plângem: poporul care se laudă că este majoritar ortodox nu se mai opreşte din avorturi. Nu cred că e o bucurie să ai un copil bolnav, nimeni nu-şi doreşte aşa ceva, dar dacă se întâmplă să fie astfel, de ce considerăm absolut firesc să hotărâm noi dacă merită acel copil să trăiască sau nu? În cazul de faţă, dacă medicii au spus că din 50 de şanse (sau neşanse) doar una este aceea prin care copilul s-ar naşte bolnav, mă întreb de ce părinţii nu au încercat să se roage pentru a avea un copil sănătos cu aceeaşi tărie cu care şi-au dorit copilul?

Nu am cunoştinţe că aceşti doi oameni cred în Dumnezeu, şi înclin să cred că nu, căci altfel nu s-ar explica toată situaţia în care se află acum. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că dacă totuşi copilul ar fi venit pe lume cu sindromul Down, tot copilul lor ar fi fost şi ar fi meritat toată atenţia şi dragostea lor. De cele mai multe ori, un astfel de copil este şansa sigură a părinţilor de a se mântui.

Mă gândesc cu tristeţe la aceşti părinţi care şi-au luat rolul de dumnezeu al copilului lor, judecându-l fără să aibă vreo vină, trimiţându-l la moarte. Aceşti părinţi care acum nu mai sunt decât nişte foşti posibili părinţi, bântuiţi deocamdată doar de regretul că un medic musulman le-a arătat, prin neparticiparea lui la avort, că se află într-o mare greşeală. Aşa cum tristă e în general pornirea omului de azi capabil să se înduioşeze mai degrabă de mâţele călcate de maşini ori de câinii maidanezi în pericol de eutanasiere decât de propriul copil nenăscut.


PS Aflu ca dupa ce mama a nascut-o, tatal si-a tinut in maini fetita. VIE. Apoi, dupa ce copilul a trait aproape 10 minute, a fost omorat...

marți, 12 aprilie 2011

Melancolii de-a gata

O simplă excursie prin supermarketurile Capitalei îţi dă iluzia că marea sărbătoare a Sfintelor Paşti aduce o uşurare infinită gospodinelor în multele şi obositoarele pregătiri premergătoare praznicului. Ştim cu toţii că pe lângă pregătirea sufletească, incluzând mersul la denii, spovedania, împărtăşania şi grija de a fi în pace cu fiecare, femeile din fiecare familie creştină au în plus şi sarcina de a face casa cât mai curată, mai plăcut aranjată şi, nu în ultimul rând, dar pe ultima sută de metri, pregătirea bucatelor speciale. Fără toate acestea, sărbătorirea Paştelui n-ar mai fi la fel, în orice caz nu ar mai fi una românească.

Frământarea pretenţiosului cozonac, coacerea păscuţelor, prepararea ciorbei de miel, a fripturii, înroşirea ouălor, toate cer migală, atenţie, pricepere şi mai ales timp.

Se pare că tocmai puţinul timp care le rămâne după orele de serviciu este ceea ce face ca vremurile în care trăim să fie din ce în ce mai stresante, mai constrângătoare şi generatoare de frustrări pentru femeile de azi. Tocmai această acută lipsă de timp este speculată şi "ajutată" de spiritul mercantil al producătorilor de bunuri de tot felul. Dacă nu ai vreme, dispoziţie şi chemare spre cele ale bucătăriei, găseşti de-a gata tot ce vrei, nu trebuie decât să ai bani şi să întinzi mâna în rafturile şi vitrinele frigorifice ale magazinelor: cozonaci, sarmale gata înfăşurate numai bune de fiert, drob de miel, ouă gata vopsite şi câte şi mai câte altele! Parcă nu mai este chiar atât de greu să fii femeie, să ai un serviciu şi în acelaşi timp o familie, îţi spune realitatea din supermarket. Şi accepţi oferta, cumperi tot ce se poate. Doar uneori amintirea copilăriei în care îţi vedeai mama şi bunica trebăluind în zilele dinaintea praznicului îţi trimite câteva melancolii. Îţi aminteşti de aburul ieşind din cozonacii scoşi din cuptor şi duşi în cămara anume pregătită, încă n-ai uitat neastâmpărul şi aşteptarea abia înăbuşită când îţi făceai drum spre comorile aromate, dar neprimind nimic pentru că încă era post.

Toate aceste mici lucruri care ne păstrează tradiţia, toată moştenirea de gesturi şi fapte transmise de generaţii întregi par a fi condamnate la mersul pe o frânghie foarte subţire, într-un mare pericol de a se rupe sau a se balansa deasupra unui mare gol.
Da, astăzi suntem ocupate, ştie toată lumea, dar măcar ouă gata înroşite ar fi cazul să nu cumpărăm. Ar fi bine să vedem aici nu doar teama că ne pierdem tradiţia, ci şi faptul că ni se fură într-un mod perfid chiar bucuria de a însufleţi lucrurile, de a face pentru cei din jur ceva frumos, care are în sine o mică jertfă iubitoare şi care dă gust bucatelor, frumuseţe obiectelor şi sens comuniunii.