Contribuiti la repararea Bisericii din Deveselu!

În Deveselu, sat aflat la 6 kilometri de Caracal pe drumul spre Corabia, exista o frumusete de biserica - ridicata acum 100 de ani de mosiereasa Maria Coloni - care are nevoie de restaurare.



Parintele Eugen Gradinaru, parohul bisericii cu hramul Sf. Nicoale ar locui in sat, cum este normal, dar casa parohiala „este degradata în ultimul hal", aşa ca face naveta din Caracal. Maşi grav este ca în biserica ploua şi ninge peste credinciosi, pictura este afectata, cladirea fiind în pericol de degradare. Cele 400 de familii ale satului Deveselu sunt formate mai mult din pensionari şi oameni saraci, asa incat paarintele paroh nu are cum sa stranga toti banii necesari de la acestia. Este bucuros ca oamenii vin la slujbe şi nu liturghiseşte cu biserica goala. Slujbele se desfasoara insa în conditii grele: „Sunt sparte geamurile de la turla si precipitatiile cad direct în biserica. La ultima ploaie cu vant puternic, o parte din tabla de pe acoperiş a fost smulsa. În iernile trecute, am dat zapada afara cu galeata. Iarna e atat de frig, încat mi se umfla mâinile pe sfintele vase în timpul liturghiei. Se strâng destui oameni la slujba, dar sunt multi batrâni şi ma tem ca, daca nu reparam mai curand, nu vor mai veni nici ei din cauza frigului. Avem o soba dar nu face fata, de aceea ne trebuie si o centrala pentru încalzire. Daca am reuşi sa o cumparam în aceasta iarna ar fi bine", ne-a spus parintele Eugen Gradinaru.

Puteti trimite bani in cont

Credinciosii satului au facut si ei ce au putut din banii lor: au luat covoare, o parte din banii provenind de la un anume domn care a cumparat si statia de amplificare a sunetului. Concret, ar trebui reparat exteriorul, cu tot ce presupune: tencuiala, vopsea, geamuri noi, acoperiş. Şi zidul împrejmuitor de caramida groasa trebuie refacut. Totul se ridica la 200.000 de lei. Pentru un mare om de afaceri, este un maruntis de buzunar, dar pentru oamenii saraci din Câmpia Romanatiului, o suma astronomica. În timp ce facem aceste comparatii, hlamidele şi aureolele sfintilor se scorojesc pe pereti sub umezeala care patrunde din ce în ce mai rece.

Preotul Gradinaru a umblat dupa sponsorizare si prin Caracal, şi prin Bucuresti, dar, dupa ce a fost purtat cu vorba toata vara, s-a întors dezamagit la Deveselu. Singura speranta a preotului sunt acum binevoitorii care ar putea trimite bani în contul parohiei: RO79 RNCB0202098960330001, BCR, filiala Caracal, telefonul parohului fiind: 0745.954.237.

Parintele va asteapta oricând sa vedeti biserica veche de 100 de ani al carei hram este „Sfântul Nicolae" si sa contribuiti financiar in masura posibiltatilor. Sa speram ca prin grija sfantului ocrotitor cineva cu punga plina va repara biserica din Deveselu.

PLUMBUITA, pecetea grea a credintei

Foto: Marin Raica, Jurnalul National


Dacă mergi la Plumbuita în zi obişnuită, nu te poţi plânge de îmbulzeală. În liniştea de sub bolţile de cărămidă îţi poţi auzi în voie propriile rugăciuni ce ţi-o iau înainte, grăbite, spre iconostas.


În biserică pluteşte o lumină difuză, numai bună să te predispună la interiorizare. Te simţi într-un fel de anticameră a cerului în care sfinţii sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Mai ales că, în faţa altarului, în partea stângă, se află o raclă mică în care se păstrează fragmente din moaştele sfinţilor Nicolae, Pantelimon, Gheorghe şi Ioan cel Nou de la Suceava.


REFUGIU DOMNESC
Lucru puţin cunoscut, această mănăstire are drept ctitor un martir: blândul şi credinciosul Petru cel Tânăr. Tânăr pentru că a fost nevoit să urce pe tron la 13 ani, tatăl fiindu-i omorât, şi iarăşi tânăr pentru că a murit la 19 ani. Era fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna şi a fost martirizat de turci pentru că nu şi-a lăsat credinţa ortodoxă. Plumbuita, care îşi trage numele de la tabla de plumb care o acoperă, a fost desăvârşită ca lucrare de Alexandru al II-lea. Apoi a venit vremea lui Matei Basarab.

Legenda spune că Iliaş Vodă s-a ridicat cu oaste asupra lui Matei Basarab, bătălia dându-se undeva în nordul Bucureştilor. Când Basarab Vodă l-a întrebat pe căpitanul său: "Unde îl învinseşi, căpitane, pe Iliaş?", acesta i-ar fi răspuns: "Colo'n tină!". Şi de atunci locul s-a numit Colentina, la fel şi râul din apropiere. Pe o limbă de pământ care se prelungeşte în apa Colentinei, în apropiere de locul unde Dumnezeu îl ajutase să scape de Iliaş, se afla Mănăstirea Plumbuita în mare ruină. Se pare că şi bătălia dată aproape de zidurile ei ar fi contribuit la ruinare. Cert este că învingătorul voievod a refăcut-o, redându-i frumuseţea iniţială, transformând-o în locul său de refugiu, prin construirea aici a cetăţii cu ziduri de apărare şi a casei domneşti.

Părintele arhimandrit Visarion Marinescu ne-a vorbit despre trecutul Mănăstirii Plumbuita, al cărei stareţ este din 1999.

"Mănăstirea a fost destinată de la început călugărilor, pentru că aici locuia şi îşi desfăşura activitatea şi o garnizoană de soldaţi.
Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita, astfel încât, dacă era atacat cumva la Curtea Veche, domnitorul venea prin tunel mai întâi până la Palatul Ghica, apoi la mănăstire. Un tunel mergea până la Biserica Fundenii Doamnei, altul, tot de refugiu, ducea până în Pădure la Andronache. La vremea aceea, delegaţiile oficiale, domneşti, din Rusia şi din părţile de Răsărit, se opreau mai întâi la Plumbuita. Cum frumos povestea Patriarhul Teoctist, aici veneau doamne şi domniţe şi îşi schimbau ţinuta, pregătindu-se să fie primite apoi la Curtea Domnească. Palatul lui Basarab din incinta Plumbuitei este într-un program de restaurare şi avem în plan să-i redăm destinaţia iniţială. De mănăstirea noastră este legată şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care şi-a organizat o tabără aici. Şi Revoluţia de la 1848 a lăsat urme la Plumbuita în sensul că, fără aprobarea Bisericii Ortodoxe, beciurile casei domneşti au fost transformate în celule de închisoare, fiind aduşi aici capii Revoluţiei, Bălcescu, Ghica şi ceilalţi.

În perioada interbelică, Plumbuita ajunsese în paragină şi a fost transformată în biserică de parohie. S-a evidenţiat atunci un preot foarte vrednic, Ion Sachelarescu, care s-a străduit să înceapă restaurarea mănăstirii care fusese afectată şi de un mare cutremur şi nu fusese reparată la timp. A căzut turla bisericii, palatul voievodal era un schelet, cetatea la fel, iar Sachelarescu a început restaurarea. În perioada celui de-al doilea război mondial, s-a organizat aici un cămin cu şcoală pentru surorile de caritate care se ocupau de orfanii de război. Mareşalul Antonescu intenţiona să o transforme în panteon naţional, adică un cimitir al eroilor, iar în mijlocul cimitirului dorea să construiască un cavou pentru sine spre a-şi duce viaţa de veci între soldaţi. Istoria s-a petrecut însă altfel. Lucrările de restaurare s-au desăvârşit în perioada Patriarhului Justinian şi a stareţului de atunci, părintele Sofian Boghiu. În anii '50 funcţiona din nou ca mănăstire. Din 1983 până în 1986 au fost aduse aici atelierele de la Schitul Maicilor, care a fost demolat. Călugări din întreaga ţară învăţau sculptură, cizelură, boiangerie, confecţionarea veşmintelor preoţeşti. Erau vreo 70 de călugări. În 1959 a venit decretul 410, care a dat afară din mănăstiri toţi tinerii, iar Patriarhul Justinian a găsit de cuviinţă, ca să nu o transforme iar în parohie, să o declare paraclis patriarhal, aşa cum a făcut şi cu Antim. A funcţionat astfel până în 1987."

UCENICUL PĂRINTELUI SIMEON TATU

Părintele stareţ îşi aduce aminte cu drag de începuturile sale la Plumbuita, când, din 1983 până în 1986, i-a fost ucenic şi ascultător părintelui Simeon Tatu, pe atunci stareţ.
Despre părintele Tatu are numai cuvinte frumoase: "A fost un bun călugăr, bun stareţ, un mare artist şi un istoric cu foarte bună pregătire". Şi pentru că am pomenit de stareţul sculptor, am dorit să vedem şi noi lucrările acestuia, chipuri de domnitori şi voievozi. Părintele stareţ ne-a spus însă că statuile părintelui Tatu sunt în lăzi, sunt conservate, "dar nădăjduim să le expunem cât de curând într-un spaţiu adecvat". Sunt în fază avansată demersurile de a obţine aprobările pentru renovarea întregului complex.

După ce părintele Tatu s-a mutat la cele veşnice, a fost numit stareţ chiar părintele Visarion.
"Eu am venit cu tradiţia părintelui Sofian Boghiu de la Antim. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să repunem rânduielile monahale, am reuşit să revenim la slujirea celor şapte sfinte laude încununate de sfânta liturghie zilnic. Călugării au venit unul câte unul până când astăzi suntem 18 vieţuitori: trei preoţi, trei diaconi, un rasofor, două călugăriţe bătrâne care ne ajută la bucătărie, iar ceilalţi sunt studenţi la Teologie, masteranzi şi doctoranzi, tineri care n-au posibilitatea să stea la cămin sau la gazde şi i-am primit aici. Nu-i obligăm să se călugărească, dar dacă vor, noi îi primim cu drag", ne-a mai spus părintele stareţ.

PRIMELE CĂRŢI

Mănăstirea Plumbuita a avut în diferite timpuri statutul unui important centru cultural. S-au tipărit, aici de exemplu, primele trei cărţi din Bucureşti: două Tetraevanghelii şi o Psaltire. "Nu mai avem nici o dovadă, s-au pierdut toate urmele acelei activităţi de tipărire, asta pentru că în perioada fanariotă, când mănăstirea a fost închinată Mănăstirea Xiropotam din Athos, iar călugării greci au luat multe obiecte de aici".
De la conducătorul obştei Plumbuitei, mai aflăm că mănăstirea a fost foarte bogată cândva: în 1864 avea 189 hectare de teren în Bucureşti, 3.200 hectare de pământ la Borcea, 130 ha de pădure, precum şi vie la Dealul Scăienilor în Prahova, la Valea Călugărească, la Chiţorani. Secularizarea a sărăcit-o. În 1948, mănăstirea nu mai avea decât 7,5 hectare de pământ. "După 1990 am obţinut titlu de proprietate doar pentru 3,7 hectare. De 10 ani, suntem în litigiu cu Primăria Capitalei pentru a primi restul de teren, dar îl vom primi când va hotărî Dumnezeu", mai spune stareţul.

ŞUŞOTELI FRANŢUZEŞTI

În curtea mănăstirii am întâlnit şi un francez care i-a spus părintelui stareţ că are o trăire deosebită la slujbele noastre. Molipsindu-se deja de duhul ortodox, străinul s-a retras repede când ne-a văzut, făcând deja "ascultare": muta nişte ghivece de flori unde i se spusese. Acum, că mă lămurisem de unde veneau şuşotelile în franceză pe care le auzisem când am intrat în biserică, mă pregăteam de plecare. Un domn mai în vârstă intră în vorbă cu mine, spunându-mi păsul lui: dorea să facă o pomenire pentru soţia sa plecată de curând dintre cei vii şi îl aştepta pe părintele stareţ să primească aprobarea. L-am lăsat acolo în aşteptarea lui nădăjduitoare şi am plecat spre aleea care avea să mă arunce din nou în lumea grăbită. În apropiere de mormântul părintelui Tatu, o tufă de crizanteme vişinii îşi lăsase pe pământul rece trei crenguţe, rupte de cine ştie cine. Le-am considerat un dar diafan al acestei mănăstiri cu numele greu ca plumbul.


VASILIADA PENTRU CEI SARACI

Mănăstirea Plumbuita se implică şi în viaţa socială, din 1999 funcţionând aici un aşezământ pentru cei nevoiaşi, "Vasiliada", rod al colaborării dintre Patriarhia Română şi Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor din România. De 10 ani, vin pensionari sau oameni fără venituri care, pe baza reţetei de la medicul lor, primesc de aici gratis medicamentele de care au nevoie. "Reuşim să bucurăm până la 4.000 de persoane pe an. Unii sunt trimişi de medicul de familie, alţii de Primărie, prin sectorul de asistenţă socială, alţii vin direct cu cuponul de pensie prin care dovedesc că nu au venituri peste baremul aplicat de noi. Vin oameni de oriunde, nu doar din Bucureşti. Avem aici şi un cabinet de medicină internă, deschis de trei ori pe săptămână, unde consultă domnul dr. Pavel Rădăşanu, un om extraordinar. Medicamentele le primesc de la farmacia aşezământului, unde avem o asistentă şi o dirigintă de farmacie, care se implică cu multă dăruire. Mai avem şi un cabinet de stomatologie tot pentru cazurile sociale", ne-a spus părintele stareţ. Susţinerea financiară a aşezământului o realizează sponsorii, care sunt atât firme, cât şi persoane particulare.

Text publicat in Editia speciala "Postul Craciunului - Manastirile Bucurestilor", aparut cu Jurnalul National la 14 noiembrie 2009

Patriarhul Pavle, din Patericul sarbilor

Dumnezeu sa-l odihneasca pe Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe, care a trecut astazi la cele vesnice!



Am gasit cateva lucruri foarte furmoase despre acest ierarh pe care vi le impartasesc mai jos:

Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.
- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.
- Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…
- Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.
- Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…
- Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fiecare vede ceea ce doreşte! (cvotatele sunt de pe blogul theologhia.wordpress.com).

Intr-un alt articol am gasit informatia ca atunci cand sora lui era in spital se ducea la ea cu autobuzul desi ar fi putut sa mearga cu vreo masina a administratiei patriarhale.
Cand s-a imbolnavit grav, a cerut sa fie inlocuit dar Sinodul sarb i-a raspuns ca atat cat va trai va fi patriarhul sarbilor.
Un om foarte iubit de poporul sau, poate si pentru ca transmitea si el multa iubire si se purta ca un om de rand...

Postul Craciunului in Editie Speciala la Jurnalul National

Daca e 14 noiembrie la Jurnalul National este Editie Speciala dedicata Postului Craciunlui.
Anul acesta, 24 de pagini in care tema principala este redescoperirea manastirlor din Bucuresti: Plumbuita, Antim, Darvari, Radu Voda, Stavropoleos si obstea monahala de la Patriarhie unde, de asemenea, este manastire.
In aceasta editie veti mai gasi sfaturi de la duhovnici si calendarul celor 40 de zile de post, ca si zilele de dezlegare la peste, untdelemn si vin.
Fotografiile care ilustreaza reportajele redau in toata splendoarea vetrele monahale bucurestene. Nu ratati!

Ioan Gura de Aur - moaste in Bucuresti, Craiova si Secu

La 13 noiembrie îl praznuim pe Sfantul Ioan Gură de Aur (347-407), unul dintre cei Trei Ierarhi sărbătoriţi împreună la 30 ianuarie.

Cărturar, mare trăitor al credinţei, tălmăcitorul cel mai bun, din câte spun teologii, al scrierilor Sfântului Apostol Pavel, arhiepiscop al Constantinopolului, Sf. Ioan a fost şi unul dintre cei mai mari predictatori, ceea ce i-a atras supranumele.

Credincioşii care doresc să îi aducă rugăciuni de mulţumire, laudă şi cerere, o pot face în orice biserică, dar mai ales acolo unde se află şi fragmente din sfintele sale moaşte:
• Biserica Sfânta Ecaterina, paraclis al Facultăţii de Teologie din Bucureşti
• Mănăstirea Darvari - București
• Catedrala Episcopală, Oltenia, Craiova
• Mănăstirea Secu - Judetul Neamț
• Mănăstirea Filoteu din Muntele Athos): mâna dreaptă a Sfântului
• Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos - Capul
• Catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol.


Despre Sf- Ioan Gură de Aur s-au scris nenumărate cuvinte frumoase, aşa încât nu voi face decât să redau un fragment din îndemnurile sale către postire, aflându-ne în preajma Postul Naşterii Domnului Iisus.

“Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăca]i-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura voastră să postească ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele corpului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseşile străine. Hrana ochilor este ceea ce văd ei. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte neîngăduită de Lege şi fără greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite. Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. - este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase. La ce bun s` te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?”.

Inca o Stella Maris

Aceasta superba capela se afla langa Alexandria, la Vitanesti, in curtea conacului in care s-a nascut Constantin Noica.
Descoperita recent de artistul Ion Draghici, acesta a decis sa o renoveze impreuna cu echipa de pictori-restauratori cu care lucreaza momentan la catedrala din capitala Teleormanului.
Bijuteria arhitecturala de la Vitanesti a fost realizata dupa planul capelei Stella Maris de la Balcic a Reginei Maria, din intiativa omului politic Victor Antonescu.
Se pare ca la vara o vom putea admira asa cum era in anii 40.

Amintiri despre Florin Bogardo

Realizator de marcă în Televiziunea Română şi în Radio, Ovidiu Dumitru este şi unul dintre prolificii textieri din muzica uşoară românească. În această calitate a colaborat şi cu Florin Bogardo. I-a scris zece texte pentru melodii, cea mai cunoscută fiind "Să nu uităm trandafirii".

Domnul Ovidiu Dumitru ne-a povestit câteva întâmplări care îl au în centru pe Florin Bogardo, omul care nu voia niciodată să iasă în evidenţă cu nimic, de o modestie rară într-o lume în care fiecare se zbate să fie remarcat.

EXCURSIE PRELUNGITĂ LA LONDRA

"Am lucrat mult cu el. Imediat după ce a absolvit Conservatorul a fost primit în Radio, dar a lucrat şi în Televiziune. Cum eu lucram la amblele instituţii ne vedeam deseori la înregistrări. L-am cunoscut pe Florin Bogardo când am făcut primul meu text de melodie, care, culmea, a fost şi primul lui succes, «Să nu uităm trandafirii».

După ce am lucrat piesa asta, el a plecat într-o călătorie la Londra. Aşa ceva era uimitor atunci, avea viză pentru două săptămâni, parcă. A trecut vremea şi el nici nu venea, nici nu dădea vreun mesaj că nu mai vine în ţară. Era în anii '60, când totul era foarte strict, eram cu toţii într- o tensiune foarte mare. Mai ales că aveam în radio un directoraş securist, un om de mare credinţă faţă de comunişti, care făcea nişte lucruri groaznice.

Cum pleca vreun artist peste hotare şi nu se mai întorcea, el îi scotea benzile cu toate înregistrările lui din fonotecă şi le ardea într-o curte interioară. «Trădătorii nu merită nimic», zicea el. De frică să nu se întâmple la fel şi în cazul lui Bogardo, m-am dus la fonotecă şi, de comun acord cu colegii de acolo, am luat câte o copie din fiecare înregistrare a lui şi le-am dus acasă la mine. N-au trecut două sau trei zile că a apărut Bogardo! I-am povestit şi lui, a râs, am organizat aşa o mică masă şi am povestit ce crezusem toţi despre el...

Dar el nu intenţionase să rămână acolo, pur şi simplu fusese la nişte concerte şi depăşise doar timpul de şedere".

MAI ÎNTÂI VERSURILE
Ce ar putea să ne spună despre Bogardo ca om? Ovidiu Dumitru crede că textul piesei "O viaţă, un om" îl defineşte foarte bine pe Bogardo ( textul Ovidiu Dumitru, muzica Florin Bogardo) îl caracterizează mai bine decât oricare alte cuvinte pe compozitor.

"Era un tip de o mare calitate umană, avea un stil de a fi extraordinar, un om excepţional de bun, nu s-a certat niciodată cu nimeni, nu voia să supere pe nimeni. N-a apărut niciodată un zvon despre el. El n-a ţipat ca alţi artişti după Revoluţie, chiar dacă a văzut că sunt marginalizaţi toţi marii compozitori, a considerat că nu este un timp al lui acum, nu poate scrie muzică în felul acesta şi a stat deoparte. Niciodată în viaţă nu s-a bătut pentru nimic şi pentru nimeni, nici pentru femei. Era un caz unic", a mai spus Ovidiu Dumitru.

I-a fost autor de texte pentru zece melodii. Bogardo voia totdeauna să vadă întâi textul pentru că aşa putea compune. Trebuia să ştie ce mesaj transmit versurile pentru a face o linie melodică potrivită. De aceea a şi compus destul de mult pe versurile poeţilor clasici.

BUNĂ SEARA, RITA PAVONE!

Un interesant episod s-a peterecut la prima ediţie a Cerbului de Aur, în 1968. "Vornicu era foarte agitat, tocmai plecase din ţară Valeriu Lazarov care trebuia să fie regizorul spectacolului. Fusese invitată pentru recital Rita Pavone, care era atunci foarte la modă, era nebunie mare, toată lumea o iubea cum era aşa modernă, cum dădea ea din mâini şi din picioare, era ceva extraordinar să vină la Braşov.

Am sugerat s-o primim cu un cântec special, dar nu în spectacol, că nu ne-ar fi dat voie cenzura, ci la hotel. Florin a răsfoit prin partiturile lui nelansate încă şi-a găsit ceva. Mi-a cerut nişte versuri şi am scris ideile principale în română, iar el le-a tradus în italiană. Era un cântec care suna aşa: «Bună seara, zâna pădurilor», nelansat. Când o aducea pe Rita de la Otopeni la Braşov, şoferul se oprea din loc în loc şi anunţa la telefon: «Suntem în cutare loc».

În clipa în care a intrat pe uşa hotelului ARO, s-a pus melodia la difuzoarele din hotel, pe scări, suna stereo, şi când a intrat Rita a început melodia: "Bună seara, Rita Pavone!"... Ea a stat înnebunită, nu înţelegea ce se întâmplă. Apoi Vornicu ne-a prezentat pe noi, iar Florin Bogardo nici nu voia să iasă, dar l-a luat de braţ şi l-a prezentat: «El e compozitorul». Ritei i-a plăcut la nebunie. Când s-a întors în Italia, le-a reproşat că ei nu fac nimic la San Remo, uite ce fac românii...", a povestit Ovidiu Dumitru.

" O NOTĂ NU LĂSA..."

La înregistrări, Florin Bogardo era foarte meticulos. "El nefiind un om dur, la înregistrările din televiziune sau din radio părea altfel. Toţi îl învăţaseră, îi ştiau stilul, tot, şi ceea ce pare incredibil când e vorba de un om blând ca el, parcă toţi îi ştiau de frică. O notă nu lăsa, toată lumea se ruga de el să cânte, dar nu voia. O singură dată Alexandru Bocăneţ a făcut o filmare cu el şi orchestra. Foarte rar cânta. Doar la pian se aşeza şi acompania sau cânta de acolo, avea microfonul pe pian. Nu voia deloc să iasă în evidenţă, îi lăsa pe alţii.

Era un tip de o cultură muzicală foarte vastă. Şi cum era italian, tot ce atingea se făcea muzică, avea multă melodicitate. Aşa s-a născut. A făcut cu toată pasiunea ce a făcut", a mai povestit textierul lui Bogardo.

Aşa apare în amintirile lui Ovidiu Dumitru compozitorul Florin Bogardo, un autor de cântece care îmbină fericit calităţi atât contradictorii: profunzime, candoare, tristeţe, bucurie şi diafanitate. În fond, cântece foarte cantabile, pe care mai multe generaţii nu le pot uita. Ca şi cum melodiile lui ar fi chiar acei trandafiri care nu trebuie uitaţi nicicând.

Acest text apare in Editia de Colectie cu CD impreuna cu Jurnalul National, de azi, 9 noiembrie, dedicata compozitorului Florin Bogardo.

Despre Manastirea Plumbuita in Editia Speciala de la Jurnalul National

Ieri am fost la Manastirea Plumbuita, am vorbit cu Parintele Staret, Visarion Marinescu, care mi-a povestit lucruri interesante din istoria manastirii, dar mi-a vorbit si despre viata in prezent a celor 18 calugari de pe malul Colentinei.
Interesant ca am intalnit acolo un francez dornic de slujbele si de trairea ortodoxa.
O sa scriu mai multe in Editia speciala dedicata Postului Craciunului care va aparea cu Jurnalul National din 14 noiembrie. :) Poze profesioniste facute de Marin Raica.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, evocat la ASE

În ziua în care, în zori, sufletul părintelui Teofil Părăianu îşi luase zobrul spre cer, părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei era evocat în Aula Magna la ASE.

Pare destul de ciudat ca la o academie de economie să se vorbească despre un duhovnic şi este cu atât mai frumos când se întâmplă asemenea „devieri”. Evenimentul a fost organizat de conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, în parteneriat cu Editura Platytera din Bucureşti, condusă de teologul şi scriitorul Florin Caragiu.
Manifestarea face parte dintr-un ciclu de conferinţe dedicate împlinirii a 20 de ani de la căderea comunismului. A vorbit în deschidere însuşi prof. dr. Ion Gh. Roşca, rectorul Academiei de Studii Economice, apoi perosnalitatea părintelui a fost evocată de protosinghelul Varsanufie, stareţul Mănăstirii Pătrunsa, de conf. Iulian Costache, de Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), de ieromonahul Neofit Linte, de protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), de Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), de Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).
Cei prezenţi şi l-au reamintit pe părintele Ghelasie vizionând un film de scurt metraj, realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan, şi proiectat în sală.
Tot duhovnicului de la Frăsinei i-a fost dedicată şi expoziţia din holul Bibliotecii Centrale, cu picturi realizate de artistul George Alexandrescu. În partea doua a colocviului au vorbit pr. Costin Butnar, prof. Ioan Bruss, prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.
S-au lansat cu această ocazie şi volumul "Trăirea Mistică a Liturghiei", de ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare tipărită la Editura Platytera.
În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu părintelui Ghelasie, chiar în incinta Mănăstirii Frăsinei. Întâlnirea dedicată părintelui Ghelasie s-a încheiat cu o rugăciune de mulţumire săvârşită în paraclisul din instituţia gazdă.

Din viaţa părintelui Ghelasie

Părintele Ghelasie Gheorghe s-a născut în 1944 în comuna Sălătrucel-Loviştea, jud. Vâlcea. La 23 de ani a devinit ucenicul pr. Arsenie Praja, pustnic din Cheile Râmeţului, de la care a cunoscut vechea tradiţie isihastă din Munţii Apuseni, pe care o va numi „mistica iconică”.
După trei ani, pr. Ghelasie a intrat în Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea, unde a fost ghid, îngrijitor de bătrâni, bucătar, apicultor, sculptor în lemn, iconar, arhondar, şi, din 1990, ieromonah.
A publicat „Memoriile unui isihast”, „Nevoinţele isihaste”, „Urcuşul isihast” şi „Iscusinţa trăirii isihaste”.
”Părintele Ghelasie a arătat o extraordinară ancorare în modernitate prin disponibilitatea şi plasticitatea cuvântului în dialogul cu cele mai diverse tradiţii culturale şi categorii de oameni. Se mişca într-un registru larg, de la vorba simplă şi pătrunzătoare, trezvitoare, la un discurs complex, amplu şi curgător. Atât oameni simpli cât şi intelectuali rafinaţi s-au simţit mişcaţi de frumuseţea gestului primitor şi cuvântului său viu spre a înainta în taina dialogului şi a se bucura de lumina tainei dumnezeieşti. Despre aceasta au scris, în cele câteva volume de mărturii apărute, ierarhi şi intelectuali de marcă până la oameni dintre cei mai simpli ca formaţie culturală”, scrie Florin Caragiu, fost ucenic al părintelui Ghelasie.

Părintele Teofil, în vederea veşniciei

Deşi avea 80 de ani, vestea că Părintele Teofil s-a dus la Domnul m-a surprins total. Dar moartea e mereu surprinzătoare.
Acum când îmi pare rău că nu l-am mai văzut încă o dată, nu pot decât să-mi amintesc cum l-am cunoscut. Prin ´94, am citit un interviu amplu cu el în cartea „Convorbiri duhovniceşti”, a părintelui Ioanichie Bălan. Mi s-a părut cel mai firesc şi mai potrivit cu sufletul meu dintre toţi duhovnicii intervievaţi şi mi-am dorit mult să-l cunosc pe viu, iar la puţină vreme, l-am văzut şi auzit la o conferinţă. Mi-a confirmat toate aşteptările.
Aproape toţi prietenii mei alergau la el, nu scăpau nici o apariţie publică a lui. Trăiam cu toţii încântarea de a fi şi tineri şi liberi în credinţa noastră, iar părintele ne arăta că nu exsită contradicţie între tinereţe şi iubirea de Hristos.
Ultima mea amintire cu Părintele Teofil este din vara când a murit ÎPS Antonie Plămădeală. O dusesem şi pe mama la Sâmbăta, mama, care toată viaţa nu văzuse decât Mănăstirea Răteşti - singura atât de aproape de casă încât putea să scape şi ea o zi din vârtejul treburilor. Nu mai contenea să se minuneze de frumuseţea mănăstirii din Făgăraş, să se mire de părintele... Ce încântare şi bucurie pentru noi să ne vorbească personal, să ne spovedim la el, să asculte poeziile spuse de fetiţele prietenilor care ne aduseseră cu maşina, să le pună mai recite o dată ca să le înregistreze spre a le spune şi el altor copii...
În ziua plecării am aflat că trecuse la cele veşnice Mitropolitul Antonie. Lumea venea puhoi spre Sâmbăta, dar noi plecam spre casă cu sufletele proaspăt văzute de Părintele.

O prietenă mi-a povestit un episod petrecut la un spital din Timişoara: în cadrul unor analize, medicii i-au cerut părintelui să urce pe o bicicletă medicală pentru a-i urmări activitatea inimii. Părintele, senin şi smerit, s-a supus dar a întrebat: „Cine ţine ghidonul?”. Nu ştia că e o bicicletă medicală, el ştia ceea ce este în duhovnicie, când părintele duhovnicesc ţine ghinonul pe drumul credinţei.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Lui!