marți, 26 ianuarie 2010

Veneţia mea

Sunt o Sheherezadă nepersuasivă
dacă povestindu-ţi toate acele lucruri
ai ajuns să mă iubeşti
putreda cetate medievală
abandonată
de cuceritori de mucava

Mă visez viitoarea fecioară despletită
de sentimentul de carnaval
alunecând ilicit
pe lagună spre peronul la care tu
aşteptându-mă
să ştii totul despre tine
din senin, în plină noapte veneţiană
o eră a nebunilor
a amanţilor sticloşi ca diamantul
în colţul de ochi ce priveşte
trupul zvârcolit în corida dorinţelor;
o eră a homless-ilor universali
galaxia şi aşa în extindere lentă
neconsemnată
în jurnale de sex
editori jubilând
ce scot untul din colbul mirosind a vechi
praf ciocolatiu de pe buzele tale

Veneţia pe care o rod viermii neadormirii
în Madagascar
ceasuri elveţiene sunt roase de cari
o eră a pragmatismului ne traversează
microcosmosul domestic
nervii
ocheanul de urmărit scene intime din balcon

O eră de imposibilităţi
ori totul este posibil
fug virusurile
din trupul meu spre lacustre părăsite
eu sunt generaţia de aur a propriei mele fiinţe
o eră a descuminţirii pământului
suntem cinici
sub unghii este proba
pentru studentul la criminalistica plăcerii de a-ţi pune întrebări
la care nu contează răspunsul
sateliţii cu aură de circ reuşesc adaptarea

In vara asta o să vedem Veneţia.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Eminescu, in oglinda retrovizoare

Jurnalul National de azi, 20 ianuarie, apare cu volumul Poezii, de Mihai Eminescu.
Cu o cronologie serioasa, o prefata semnata de Dan C Mihailescu si zeci de pagini de critica ale unor oameni grei ai literaturii noastre, volumul merita sa fie prezent in biblioteca oricarui eminescofil, daca nu a oricarui roman.
Tot in Jurnalul de azi, am publicat un interviu pe care i l-am luat lui Iulian Costache, un eminescolog pertinent. Iată textul:


Mihai Eminescu ar putea fi redescoperit de generaţia tânără pornind de la reconsiderarea biografiei sale în lumina corespondenţei inedite, tipărită nu de mult. Neobiografismul ar putea atrage reîmprietenirea cititorilor cu opera poetului, este de părere criticul Iulian Costache, autor al cărţii "Eminescu. Negocierea unei imagini", apărută la Cartea Românească în 2008. Autorul amintitului studiu, foarte apreciat de specialişti, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu privind receptarea operei eminesciene în zilele noastre.


- De ce le este teamă unora să spună că le place Eminescu, în timp ce alţii îl consideră un caz clasat, un scriitor demodat, de necitit?

Iulian Costache: Nu cred că distincţia este una de natură psihologică, întrucât nu poate fi tratată în termeni precum "teama" sau (dacă ar fi să îi bănuim un echivalent simetric) "dezinhibarea" interpretărilor, ceea ce ne-ar conduce la un anumit behaviorism cultural, ci mai curând pare să fie o problemă de interpretare a actualităţii unui mare scriitor. Privind în oglinda retrovizoare a ultimilor 20 de ani, lucrul cel mai semnificativ pentru schimbarea înţelegerii lui Eminescu a fost revelarea faptului că despre un mare creator este practic imposibil să se vorbească folosind singularul. Sigur, creaţia rămâne un eveniment unic, căreia nu îi pot fi epuizate sensurile şi tainele, astfel încât avem un singur Eminescu, un singur Goethe, Dante ori Cervantes. Lectura este însă multiplă şi ea face să avem, graţie implicării creative a criticilor sau istoricilor literari, ce inovează în interiorul tradiţiei interpretative, întocmai ca la o partidă de şah simultan, mai mulţi "Shakespeari", mai mulţi "Emineşti" etc. În acest context, vestitului număr din Dilema (265/1998) cred că i se poate recunoaşte meritul "dezgheţului" prin aducerea în dezbatere publică a ideii de patrimoniu cultural românesc. Dincolo de unele inadecvări astăzi evidente de ton ori argumente, articolele respective semnalau necesitatea apariţiei unei viziuni împrospătate despre Eminescu, care să facă sesizabilă actualitatea scriitorului într-un nou context deopotrivă istoric, dar şi epistemologic. Era semnul unei urgenţe privind necesitatea reinventării relaţiei cu un scriitor canonic, ce părea golit de autenticitate pentru unii, din cauza rulării până la supra-saţietate a unor stereotipuri, dar şi din pricina "încremenirii" în respect a manualelor (unice) faţă de o bibliografie obligatorie şi uniformizatoare, care întârzia să se împrospăteze. După aproape încă un deceniu, Observatorul cultural a publicat un număr tematic, care arăta că între timp se mai schimbase câte ceva. Un nou val de critici, mai tânăr cu aproape 10 ani decât cel al Dilemei, ce nu apucase să fie "intoxicat" de şcoală cu tot felul de clişee, a intrat în viaţa literară, fiind dispus să caute "altceva" în opera lui Eminescu: scriitorul.

Cu ce poate atrage opera eminesciană tinerii cititori de azi?


Probabil că o nouă contextualizare biografică, a cărei cale a fost deschisă de marea revelaţie datorată Christinei Zarifopol- Illias, corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, reprezintă o ofertă importantă în acest sens. Neobiografismul ar putea să reprezinte o cale de reîmprietenire cu opera. Este important să înţelegem că, sub ochii noştri chiar, s-a modificat esenţial imaginea cuplului Eminescu - Veronica Micle, reapropiindu-se de izvoarele pure ale marelui romantism tragic. De aceea cred că volumul lui Dan C. Mihăilescu "Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu" (2009), poate fi o cale de acces extrem de provocatoare pentru tinerii cititori, căci pentru ei verbul "a iubi" nu s-a desemantizat până la a eşua în relativism.

V-aţi atras prietenii sau adversităţi în urma publicării cărţii dumneavoastră "Eminescu. Negocierea unei imagini"?


Dacă e să judecăm după numărul destul de însemnat de cronici pe care le-a prilejuit cartea (care a fost, la origine, o teză de doctorat, coordonată de profesorul Paul Cornea şi susţinută cu o comisie rară, formată din Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie şi Alexandru Călinescu), aş spune mai curând că a fost deosebit de norocoasă. A fost primită cu o frumoasă solidaritate de idei, încă de la început, aşa cum, recunosc, nu mi-aş fi închipuit că poate fi răsplătită o teză la care ai muncit, cu destul stoicism, vreme de mai bine de 10 ani. Dar nu m-am trufit, ştiind că o carte este mult mai interesantă în lectura atentă a criticilor, iar cronicile au confirmat forţa de semnificare a viziunilor critice. Trebuie să mulţumesc cu gratitudine celor ce şi-au rupt din timpul lor pentru a citi şi scrie despre o carte care, mai ales ca volum de debut, nu se afla pe nici o listă a priorităţilor de lectură. Au venit apoi câteva premii şi nominalizări deosebit de onorante, care pentru autor pot fi riscante, dacă sunt prea multe, dar pentru o carte care încerca să schimbe ceva erau benefice, arătând că înnoirea era plauzibilă şi că s-a evitat căderea în erezie. Dacă această carte a încurcat pe cineva nu am ştiinţă, cu excepţia a două-trei împunsături gazetăreşti, care fac bine la tonus. Însă cartea, deşi neconvenţională în fond, nu a ocazionat desfăşurări negative, precum numărul din Dilema. Din "adversităţi", multe-puţine, trebuie învăţat, pentru că întotdeauna există loc pentru viziuni diferite, dacă, bineînţeles, există argumente. Diferenţa trebuie preţuită, iar argumentele fac întotdeauna sarea şi piperul culturii.

duminică, 10 ianuarie 2010

Părintele Gheorghe Calciu, suferinţa până la capăt

Nu se poate vorbi despre suferinţele din închisorile comuniste fără a ne aminti de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care au suferit peste 21 de ani de temniţă, un om care a avut curaj să spună adevărul după ce a ieşit din prima detenţie riscând o a doua arestare şi întemniţare. Prima dată a executat 16 ani de închisoare, dintre care un an de domiciliu forţat în Bărăgan (1948-1964), ca "duşman al orânduirii", iar a doua oară cinci ani (1979-1984), pentru că s-a opus public dărâmării bisericilor şi a cerut scoaterea propagandei ateiste din şcoli.

Cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli din Mahmudia, Gheorghe Calciu s-a născut în 1925 şi, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oaşa, n-a ieşit din sat până când a intrat la liceu, în Tulcea. Hotărât să studieze medicina, pentru a-şi ajuta semenii într-un mod concret, sub imboldul idealurilor creştine şi naţionaliste primite în Frăţiile de Cruce în care intrase în liceu, tânărul Gheorghe s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În acei ani tulburi nimeni nu credea că se vor instaura comuniştii la putere, speranţa tututor era că Occidentul îi va scăpa de bolşevici. Studenţii erau aproape toţi anticomunişti şi încă aveau curajul şi tăria să protesteze.

Despre contextul în care a fost arestat prima dată, părintele Calciu spunea: "Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti, şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. L-am ţinut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că la 21 mai am fost arestat şi eu".

PRIN IADUL REEDUCĂRII
Înainte de reeducarea de la Piteşti, viaţa în închisoare "era destul de monotonă", spunea părintele, deşi privaţiuni şi suferinţe erau destule. În 1949, de Crăciun a început reeducarea, cumplitul experiment prin care se încerca "crearea omului nou", spălat mental de ideile sale şi bruiat cu minciunile noii orânduiri lipsite de respect faţă de om şi mai ales de credinţă în Dumnezeu. Bătăile cumplite, interogatoriile de ore şi ore cu întrebări fără sens, rostite la infinit, toate acestea toceau nervii şi mutilau sufletul deţinutului.

Cei mai slabi înnebuneau, alţii se lepădau de credinţă, iar cei mai mulţi trădau. Ceea ce se urmărea era "autodemascarea" deţinutului, recunoaşterea în faţa celorlalţi colegi de teminţă că s-a lepădat de convingerile sale opuse comunismului şi declararea sus şi tare că este un om nou, reeducat. Monstruozitatea era condusă de celebrul Ţurcanu, căruia îi ştiau cu toţii de frică de la cel mai neînsemnat deţinut la gardianul cel mai rău. "Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgraţie.

Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Şi a venit Ţurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort", mărturisea părintele Calciu.

În vremea torturilor de la reeducare, părintele a cedat sufleteşte în sensul că şi-a pierdut credinţa, nu mai putea să se roage, nu găsea nici un sens acestor suferinţe atroce: "Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai!".

Refacera sa nu a fost dintr-o dată. A suferit aşa vreme de doi ani, i se spunea "îngerul căzut cu ochi albaştri". Avuse momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu faţa în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire, de un gardian care a descoperit săpunul cu mesajul sinucigaş.

Revenirea la credinţă s-a produs o dată cu înscenarea procesului reeducări din 1956. "În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea".

LA EXTERMINARE, ÎN JILAVA
După acest proces a stat în arestul Securităţii până când au făcut grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în 1958. "Casimca era o secţie specială a Jiavei. Jilava era o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi 16 oameni.
În decurs de doi ani aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! (...) Acolo a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!", mărturisea părintele Calciu.

Pe acest om l-a îngrijit părintele Calciu cu multă dăruire, chiar dacă pare imposibil aproape să asişti numai la manifestarea unei boli atât de grele: îl spăla, îi curăţa oala cu murdăria scuipată de câteva ori pe zi. Făcea tot ce putea să-l salveze pe Oprişan care le transmitea credinţa lui profundă în Dumnezeu şi o pace extraordinară. Până la urmă a murit, dar nu înainte ca studentul Gheorghe să încerce o soluţie absolut uluitoare: şi-a tăiat venele de la mână şi a lăsat să curgă sânge într-un vas pentru ca după decantare să îi dea să bea limfa pentru a-l întări. Cu toate că el şi-a riscat viaţa, bolnavul a fost prea slăbit şi, în lipsa medicamentelor necesare, a murit.

De la Casimca Jilavei a fost dus apoi la Aiud, unde a stat aproape tot timpul în Zarcă, cea mai grea formă de temniţă. În 1963 a fost eliberat, însă dus în Bărăgan, la Viişoara, cu domiciliu forţat.

La eliberare nu a mai fost primit la Medicină, dar oricum voia să devină preot, cum îi promisese lui Dumnezeu în temniţă. Cu destule piedici a absolvit Teologia, a fost preoţit şi numit profesor la Seminarul Teologic de la Radu Vodă din Bucureşti. După dărâmarea Bisericii Enei, chipurile afectate de cutremurul din 1977, în anul următor, părintele Calciu a ţinut la Biserica Radu Vodă o serie de şapte predici, rostite în zilele de miercuri ale Postului Paştelui. Spunea cu mult curaj lucrurilor pe nume: să nu se mai dărâme biserici, să se termine cu propaganda ateistă din presă şi din şcoli.

Veneau seminariştii, veneau studenţii de la tot felul de facultăţi, tinerii însetaţi de adevăr şi de credinţă. Dar atât de tare s-au speriat preoţii-profesori din seminar, consilierii patriarhali şi însuşi episcopul Roman, încât au trecut de la ameninţarea lui verbală la judecata în consiliul profesoral şi eliminarea din Seminar. Posturile străine de radio relatau despre persecutarea părintelui Calciu, dar Securitatea şi servilii angajaţi ai administraţiei bisericeşti au făcut tot ce s-a putut ca incomodul preot să fie pedepsit. A fost închis între 1979 şi 1984.

Familia i-a fost persecutată, scrisorile oprite, pachetele interzise. Revoltatul preot a fost dus la Aiud, unde numai el ştie câte bătăi şi umilinţe a suportat din nou. Iniţial, i-au dat pedeapsa cu moartea, dar vocile din străinătate au făcut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare. În afara graniţelor ţării militau pentru eliberarea lui tot felul de comitete conduse de oameni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu. În închisoare a fost dus cu doi criminali la început, cu scopul de fi omorât de aceia, dar nu s-a întâmplat aşa.

Apoi l-au izolat, iar dintr-un raport al şefului de contrainformaţii al închisorii, se spune: "A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în şir într-un punct fix, precum şi faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista «prin voinţa lui Dumnezeu»". (din cartea "Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu", ed. Christiana, 2007).

Când a ieşit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut o cerere să fie primit "măturător în Dealul Patriarhiei", dar a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul şi preotul Gheroghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a fi preot slujitor. La scurt timp, Ambasada Franceză l-a anunţat că trebuie să părăsească ţara. I s-a dat paşaport pentru Statele Unite ale Americii şi a plecat împreună cu familia - soţia şi fiul Andrei. A locuit în mai multe orăşele şi a slujit pe la diverse biserci ortodoxe, dar a lucrat în paralel şi ca tâmplar şi zugrav pentru a-şi întreţine familia. Abia după patru ani i s-a oferit Parohia Sfânta Cruce din Washington. A plecat la Domnul după o suferinţă grea, provocată de un cancer.

Într-o perioadă potrivnică adevărului şi credinţei în Hristos, în care toţi tremurau de frică, părintele Gheroghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult şi până la capăt. În acest fel a dat curaj şi a sădit nădejdea în sufletele tuturor. Mormântul îi este la Mănăstirea Petru Vodă, cum i-a fost dorinţa, acolo unde este stareţ un alt pătimitor al temniţelor comuniste, părintele Iustin Pârvu.

luni, 4 ianuarie 2010

Părintele Sofian, calea sfinţeniei prin răbdare

Figura blândă a părintelui Sofian Boghiu rămâne pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut sinonimă cu imaginea sfinţeniei. Scria undeva pr. Constantin Coman că este în dificultate atunci când trebuie să găsească o sintagmă care să îl definească pe acest mare duhovnic fără să-i diminueze complexitatea, astfel încât îl numea simplu, Părintele Sofian.


Este adevărat că părintele Cleopa îl numea "apostolul Bucureştilor", dar valenţele personalităţii sale depăşesc chiar şi acest apelativ care nu e deloc sărac în sensuri. Din perspectiva rubricii noastre, vom căuta să punem în lumină în principal perioada detenţiei sale suferite pentru credinţa creştin-ortodoxă, adică trecerea prin "academii", cum îşi amintea fără resentimente el însuşi.

Născut în 1912 în localitatea basarabeană Cuconeştii Vechi, într-o familie cu mulţi copii, Serghie avea să devină călugărul Sofian la Mănăstirea Dobruşa, în 1937, după ce dorul de mănăstire l-a avut încă de copil. Cu cele două mari talente - de a cânta şi de a picta - viaţa în mănăstire avea să îi deschidă orizonturi şi perspective frumoase, exploatându-şi ulterior mai ales darul de a picta. Mulţi dintre colegii săi de la Seminarul Teologic de la Cernica au devenit oameni importanţi în Biserică: Patriarhul Teoctist, Episcopul Gherasim Cristea, arhimandritul Grigore Băbuş. Când Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1940, părintele Sofian s-a refugiat în România, ca monah la Mănăstirea Căldăruşani. S-a înscris la Academia de Belle Arte din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie, încheind studiile în paralel. În 1945 a fost hirotonit preot la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

De aici, din pragul Antimului şi-l amintesc cei mai mulţi credincioşi pe părintele Sofian, blând şi darnic, împărţind tuturor cele de trebuinţă: cuvânt de învăţătură celor dornici de acesta, dar şi hrană sau alte daruri celor săraci.

La Antim a trăit vremurile când aveau loc acele memorabile întâlniri ale "Rugului Aprins".

"Noi, aici la mănăstire, în 1945, deşi era şantier şi lucrarea aceasta de zidărie şi de refacere, aveam nişte conferinţe - titlul lor «Rugul Aprins» - care au adunat multă lume şi conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii în clădirea vechii stăreţii, în care se aduna multă studenţime, şi veneau oameni distinşi, care vorbeau despre diverse subiecte în legătură cu viaţa spirituală... nu era nimic politic... (...) şi acest părinte Ioan (...) cunoştea practic Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus... acest om, m-am convins direct că e un om care se roagă cu adevărat", mărturisea părintele Sofian după mult timp. În aceeaşi serie de mărturisiri despre acea perioadă (publicate după moartea părintelui la Editura Bizantină în volumul "Părintele Sofian", 2007), părintele scria: "În timp ce în societatea noastră laică se întâmplau înnoiri comuniste, la noi se păstra această atmosferă duhovnicească, creştină, paşnică, numită «Rugul Aprins». În 1948 au început să se simtă nişte presiuni, eram cam incomozi aici la Antim, şi în 1948-'49 ne-au mutat la Mănăstirea Neamţ - acolo era un seminar -, părintele Benedict Ghiuş, părintele Andrei Scrima şi alţi părinţi. Erau mutaţi la seminar sau în alte părţi ca să nu deranjeze atmosfera care se crea... Între timp, eu pictam, şi am fost chemat din nou la Bucureşti şi am fost trimis la Mănăstirea Plumbuita".

La mănăstirea amintită, părintele Sofian a fost aşezat de Patriarhul Justinian să formeze călugări în meseria zugrăvirii sfintelor lăcaşe, plecând de acolo şi pe diversele şantiere la refacerea frescelor bisericeşti. Pe când se afla la Mănăstirea Ghighiu la lucru, părintele Sofian Boghiu a fost căutat de oamenii puterii: "Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează... eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir... Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-a chemat acolo într-o cameră, ne-a legitimat, ne-a pus ochelari negri la ochi şi ne-a luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială... Şi am fost arestaţi, dintre toţi, eu şi părintele Felix Dubneac... (...) şi am stat în puşcărie 6 ani şi 45 de zile", mărturisea cu simplitate şi smerenie părintele Sofian. De altfel, în nici una dintre mărturiile personale nu a făcut referinţă la suferinţele proprii decât ca făcând parte din normalitatea închisorilor, fără să se scoată pe sine vreodată în evidenţă.
Rugăciunile deţinuţilor, ca ale martirilor
Ca şi pentru alţi oameni ai lui Dumnezeu, închisoarea nu a fost un motiv de slăbire în credinţă, dimpotrivă, l-a apropiat şi mai mult de Hristos: "În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă mai cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale sfinţilor părinţi din pustiu sau ale atâtor martiri arşi pe rug care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul şi modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză - cât e posibil - prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu aşa ca ale celor din închisoare!".

Părintele Sofian a fost închis la Jilava, la Aiud şi dus la muncă silnică în Balta Brăilei, unde, alături de ceilalţi deţinuţi, a fost obligat să prăşeacă lanurile nesfârşite fără a se opri vreo clipă în afară de ora mesei. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat să moară în detenţie, ci a făcut din el un strălucit duhovnic la care alergau necontenit după eliberarea sa din 1964 mii de oameni. Suferise pentru credinţă, acum venise vremea să se bucure pentru manifestarea aceleiaşi credinţe. Am întâlnit atât de mulţi oameni care l-au cunoscut personal, care mi-au povestit micile lor minuni referitoare la marele duhovnic, încât ar fi nedrept să repovestesc aici doar una dintre acestea. Este de ajuns să privim o fotografie cu părintele Sofian Boghiu ca să ne dăm seama ce este dincolo de chipul surprins de aparat. Totdeauna se citeşte ceva mai mult sub ochii senini, sub zâmbetul de imperceptibilă bucurie şi ascunsă tristeţe, dincolo de părul şi barba de cuvios.

Ochiul lui Dumnezeu

"N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse ca să se afle câte o ştire sosită din afară, de la cei curând intraţi în penitenciar. Alţii dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea făcuseră din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul «Rugului Aprins», care de multe ori a fost pus în lanţuri în cei 25 de ani de temniţă grea", povestea părintele Sofian. Ceea ce i-a dat tărie şi răbdare, lui şi celorlalţi deţinuţi, a fost nădejdea în Dumnezeu: "Afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, în iulie 1964".

Cunoscându-i viaţa, nu poţi decât să îţi manifeşti credinţa în acelaşi Dumnezeu care i-a dăruit părintelui Sofian atâtea daruri încununate de smerenie. A plecat la bucuria cerească în ziua Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002, după ce ne-a arătat, pe cât puteam noi pricepe, calea sfinţeniei.

Text publicat in Jurnalul de duminica, 29 nov 2009, la rubrica Sfintii inchisorilor