luni, 16 noiembrie 2009

PLUMBUITA, pecetea grea a credintei

Photobucket
Foto: Marin Raica, Jurnalul National


Dacă mergi la Plumbuita în zi obişnuită, nu te poţi plânge de îmbulzeală. În liniştea de sub bolţile de cărămidă îţi poţi auzi în voie propriile rugăciuni ce ţi-o iau înainte, grăbite, spre iconostas.


În biserică pluteşte o lumină difuză, numai bună să te predispună la interiorizare. Te simţi într-un fel de anticameră a cerului în care sfinţii sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Mai ales că, în faţa altarului, în partea stângă, se află o raclă mică în care se păstrează fragmente din moaştele sfinţilor Nicolae, Pantelimon, Gheorghe şi Ioan cel Nou de la Suceava.


REFUGIU DOMNESC

Lucru puţin cunoscut, această mănăstire are drept ctitor un martir: blândul şi credinciosul Petru cel Tânăr. Tânăr pentru că a fost nevoit să urce pe tron la 13 ani, tatăl fiindu-i omorât, şi iarăşi tânăr pentru că a murit la 19 ani. Era fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna şi a fost martirizat de turci pentru că nu şi-a lăsat credinţa ortodoxă. Plumbuita, care îşi trage numele de la tabla de plumb care o acoperă, a fost desăvârşită ca lucrare de Alexandru al II-lea. Apoi a venit vremea lui Matei Basarab.

Legenda spune că Iliaş Vodă s-a ridicat cu oaste asupra lui Matei Basarab, bătălia dându-se undeva în nordul Bucureştilor. Când Basarab Vodă l-a întrebat pe căpitanul său: "Unde îl învinseşi, căpitane, pe Iliaş?", acesta i-ar fi răspuns: "Colo'n tină!". Şi de atunci locul s-a numit Colentina, la fel şi râul din apropiere. Pe o limbă de pământ care se prelungeşte în apa Colentinei, în apropiere de locul unde Dumnezeu îl ajutase să scape de Iliaş, se afla Mănăstirea Plumbuita în mare ruină. Se pare că şi bătălia dată aproape de zidurile ei ar fi contribuit la ruinare. Cert este că învingătorul voievod a refăcut-o, redându-i frumuseţea iniţială, transformând-o în locul său de refugiu, prin construirea aici a cetăţii cu ziduri de apărare şi a casei domneşti.

Părintele arhimandrit Visarion Marinescu ne-a vorbit despre trecutul Mănăstirii Plumbuita, al cărei stareţ este din 1999.

"Mănăstirea a fost destinată de la început călugărilor, pentru că aici locuia şi îşi desfăşura activitatea şi o garnizoană de soldaţi.
Matei Basarab a legat Curtea Domnească printr-un tunel de Plumbuita, astfel încât, dacă era atacat cumva la Curtea Veche, domnitorul venea prin tunel mai întâi până la Palatul Ghica, apoi la mănăstire. Un tunel mergea până la Biserica Fundenii Doamnei, altul, tot de refugiu, ducea până în Pădure la Andronache. La vremea aceea, delegaţiile oficiale, domneşti, din Rusia şi din părţile de Răsărit, se opreau mai întâi la Plumbuita. Cum frumos povestea Patriarhul Teoctist, aici veneau doamne şi domniţe şi îşi schimbau ţinuta, pregătindu-se să fie primite apoi la Curtea Domnească. Palatul lui Basarab din incinta Plumbuitei este într-un program de restaurare şi avem în plan să-i redăm destinaţia iniţială. De mănăstirea noastră este legată şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care şi-a organizat o tabără aici. Şi Revoluţia de la 1848 a lăsat urme la Plumbuita în sensul că, fără aprobarea Bisericii Ortodoxe, beciurile casei domneşti au fost transformate în celule de închisoare, fiind aduşi aici capii Revoluţiei, Bălcescu, Ghica şi ceilalţi.

În perioada interbelică, Plumbuita ajunsese în paragină şi a fost transformată în biserică de parohie. S-a evidenţiat atunci un preot foarte vrednic, Ion Sachelarescu, care s-a străduit să înceapă restaurarea mănăstirii care fusese afectată şi de un mare cutremur şi nu fusese reparată la timp. A căzut turla bisericii, palatul voievodal era un schelet, cetatea la fel, iar Sachelarescu a început restaurarea. În perioada celui de-al doilea război mondial, s-a organizat aici un cămin cu şcoală pentru surorile de caritate care se ocupau de orfanii de război. Mareşalul Antonescu intenţiona să o transforme în panteon naţional, adică un cimitir al eroilor, iar în mijlocul cimitirului dorea să construiască un cavou pentru sine spre a-şi duce viaţa de veci între soldaţi. Istoria s-a petrecut însă altfel. Lucrările de restaurare s-au desăvârşit în perioada Patriarhului Justinian şi a stareţului de atunci, părintele Sofian Boghiu. În anii '50 funcţiona din nou ca mănăstire. Din 1983 până în 1986 au fost aduse aici atelierele de la Schitul Maicilor, care a fost demolat. Călugări din întreaga ţară învăţau sculptură, cizelură, boiangerie, confecţionarea veşmintelor preoţeşti. Erau vreo 70 de călugări. În 1959 a venit decretul 410, care a dat afară din mănăstiri toţi tinerii, iar Patriarhul Justinian a găsit de cuviinţă, ca să nu o transforme iar în parohie, să o declare paraclis patriarhal, aşa cum a făcut şi cu Antim. A funcţionat astfel până în 1987."

UCENICUL PĂRINTELUI SIMEON TATU

Părintele stareţ îşi aduce aminte cu drag de începuturile sale la Plumbuita, când, din 1983 până în 1986, i-a fost ucenic şi ascultător părintelui Simeon Tatu, pe atunci stareţ.
Despre părintele Tatu are numai cuvinte frumoase: "A fost un bun călugăr, bun stareţ, un mare artist şi un istoric cu foarte bună pregătire". Şi pentru că am pomenit de stareţul sculptor, am dorit să vedem şi noi lucrările acestuia, chipuri de domnitori şi voievozi. Părintele stareţ ne-a spus însă că statuile părintelui Tatu sunt în lăzi, sunt conservate, "dar nădăjduim să le expunem cât de curând într-un spaţiu adecvat". Sunt în fază avansată demersurile de a obţine aprobările pentru renovarea întregului complex.

După ce părintele Tatu s-a mutat la cele veşnice, a fost numit stareţ chiar părintele Visarion.
"Eu am venit cu tradiţia părintelui Sofian Boghiu de la Antim. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să repunem rânduielile monahale, am reuşit să revenim la slujirea celor şapte sfinte laude încununate de sfânta liturghie zilnic. Călugării au venit unul câte unul până când astăzi suntem 18 vieţuitori: trei preoţi, trei diaconi, un rasofor, două călugăriţe bătrâne care ne ajută la bucătărie, iar ceilalţi sunt studenţi la Teologie, masteranzi şi doctoranzi, tineri care n-au posibilitatea să stea la cămin sau la gazde şi i-am primit aici. Nu-i obligăm să se călugărească, dar dacă vor, noi îi primim cu drag", ne-a mai spus părintele stareţ.

PRIMELE CĂRŢI

Mănăstirea Plumbuita a avut în diferite timpuri statutul unui important centru cultural. S-au tipărit, aici de exemplu, primele trei cărţi din Bucureşti: două Tetraevanghelii şi o Psaltire. "Nu mai avem nici o dovadă, s-au pierdut toate urmele acelei activităţi de tipărire, asta pentru că în perioada fanariotă, când mănăstirea a fost închinată Mănăstirea Xiropotam din Athos, iar călugării greci au luat multe obiecte de aici".
De la conducătorul obştei Plumbuitei, mai aflăm că mănăstirea a fost foarte bogată cândva: în 1864 avea 189 hectare de teren în Bucureşti, 3.200 hectare de pământ la Borcea, 130 ha de pădure, precum şi vie la Dealul Scăienilor în Prahova, la Valea Călugărească, la Chiţorani. Secularizarea a sărăcit-o. În 1948, mănăstirea nu mai avea decât 7,5 hectare de pământ. "După 1990 am obţinut titlu de proprietate doar pentru 3,7 hectare. De 10 ani, suntem în litigiu cu Primăria Capitalei pentru a primi restul de teren, dar îl vom primi când va hotărî Dumnezeu", mai spune stareţul.

ŞUŞOTELI FRANŢUZEŞTI

În curtea mănăstirii am întâlnit şi un francez care i-a spus părintelui stareţ că are o trăire deosebită la slujbele noastre. Molipsindu-se deja de duhul ortodox, străinul s-a retras repede când ne-a văzut, făcând deja "ascultare": muta nişte ghivece de flori unde i se spusese. Acum, că mă lămurisem de unde veneau şuşotelile în franceză pe care le auzisem când am intrat în biserică, mă pregăteam de plecare. Un domn mai în vârstă intră în vorbă cu mine, spunându-mi păsul lui: dorea să facă o pomenire pentru soţia sa plecată de curând dintre cei vii şi îl aştepta pe părintele stareţ să primească aprobarea. L-am lăsat acolo în aşteptarea lui nădăjduitoare şi am plecat spre aleea care avea să mă arunce din nou în lumea grăbită. În apropiere de mormântul părintelui Tatu, o tufă de crizanteme vişinii îşi lăsase pe pământul rece trei crenguţe, rupte de cine ştie cine. Le-am considerat un dar diafan al acestei mănăstiri cu numele greu ca plumbul.


VASILIADA PENTRU CEI SARACI


Mănăstirea Plumbuita se implică şi în viaţa socială, din 1999 funcţionând aici un aşezământ pentru cei nevoiaşi, "Vasiliada", rod al colaborării dintre Patriarhia Română şi Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor din România. De 10 ani, vin pensionari sau oameni fără venituri care, pe baza reţetei de la medicul lor, primesc de aici gratis medicamentele de care au nevoie. "Reuşim să bucurăm până la 4.000 de persoane pe an. Unii sunt trimişi de medicul de familie, alţii de Primărie, prin sectorul de asistenţă socială, alţii vin direct cu cuponul de pensie prin care dovedesc că nu au venituri peste baremul aplicat de noi. Vin oameni de oriunde, nu doar din Bucureşti. Avem aici şi un cabinet de medicină internă, deschis de trei ori pe săptămână, unde consultă domnul dr. Pavel Rădăşanu, un om extraordinar. Medicamentele le primesc de la farmacia aşezământului, unde avem o asistentă şi o dirigintă de farmacie, care se implică cu multă dăruire. Mai avem şi un cabinet de stomatologie tot pentru cazurile sociale", ne-a spus părintele stareţ. Susţinerea financiară a aşezământului o realizează sponsorii, care sunt atât firme, cât şi persoane particulare.

Text publicat in Editia speciala "Postul Craciunului - Manastirile Bucurestilor", aparut cu Jurnalul National la 14 noiembrie 2009

2 comentarii:

Liliana spunea...

Cât de frumos scrii, Daniela!

Daniela Şontică spunea...

Multumesc frumos, Liliana. Ce surpriza, sa intri pe blogul meu. Chiar ma gandeam la tine acum, de curand.