vineri, 27 ianuarie 2012

Radaseni, o istorie a Raiului


După ce, cu puţin timp în urmă, a publicat un istoric al satului natal, „Rădăşeni, frânturi de istorie sacră”, părintele arhimandrit Timotei Aioanei ne aduce acum în atenţie o monumentală lucrare despre aceleaşi locuri dragi. Intitulată „Rădăşeni, o grădină a Raiului”, cartea publicată cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, este tot ce şi-ar putea dori orice fiu al satului românesc pentru locul său de baştină. Desigur, Rădăşenii nu este un sat oarecare, cum nici autorul nu este un condei de împrumut, aşa că rezultatul este unul pe măsură. Rădăşenii, printre altele, l-au găzduit pe Tomşa Vodă cândva, învăţându-l buchiile cărţii, iar autorul este nu doar marele eclesiarh al Cateralei patriarhale – titlu cât se poate de merituos -, ci şi un prolific autor de cărţi şi un talentat zugrav de chipuri şi fapte duhovniceşti. Destin împletit cu bucurie întru aducerea la lumină a scânteierilor de suflet a cărui memorie afectivă este încă plină de frumuseţea raiului copilăriei, părintele Timotei Aioanei face o nobilă înclinare în faţa strămoşilor. Şi o demnă mărturie către viitorime.
Monografia satului de lângă Fălticeni îşi depăşeşte graniţele, fiind o carte vie în care înaintaşii se întâlnesc cu feciorii de azi ai aşezării, în care obieciurile de demult prind viaţă şi aduc tinerilor dorul pentru tihna unei vieţi patriarhale. Povestea oamenilor pare proiectată pe zidurile bisericilor, ale şcolii şi ale bătrânelor case, derulând un film cu toate personajele numai în roluri principale. Citind pagină după pagină, admirând superbele fotografii cu locuri şi oameni de ieri şi de azi, te laşi încet-încet cucerit de „satul dintre livezi nesfârşite” şi aproape încerci un sentiment de părere de rău că nu te-ai născut acolo.
Autorul a cercetat cu migală trecutul satului şi a purces la scris, dorind parcă să-l facă şi mai faimos decât era. Generali, profesori, preoţi, dascăli – tot felul oameni mari îşi trag rădăcinile din Rădăşeni. Cei care trăiesc acolo trebuie să fie tare mândri de lucrul acesta şi de faptul că acum au o istorie a satului natal prinsă în paginile unei reuşite cărţi.
Au scris de-a lungul vremii despre Rădăşeni scriitori mari. Mihail Sadoveanu, Aurel George Stino, Ion Creangă l-a pomenit şi el în scrierile sale, iar Nicolae Iorga, Grigore Ilisei şi George Topârceanu completează pleiada celor care şi-au încercat condeiul descriind atmosfera locului cu ţărani harnici şi „negâlcevitori”. Apoi, şi artiştii plastici i-au creionat şi redat în culori simfonia pomilor înfloriţi, livezile, păşunile şi turlele bisericilor, aşa cum a făcut Dan Hanganu.
Satul este împărţit în două din punct de vedere administativ-bisericesc, având două biserici cu parohiile aferente. Rădăşenii i-au dat bisericii vechi hramul Sfântului Mercurie şi al Sfintei Ecaterina. Dar ei îl cinstesc mai ales pe Sfântul Mercurie, întrucât le ocroteşte negoţul ce merele pentru care sunt atât de vestiţi. Autorul cărţii surprinde cu multă sensibilitate aplecarea oamenilor locului spre îngrijirea livezilor şi spre valorificarea muncii lor, făcând, de fapt, un iscusit portret al întregii comunităţi. Şi biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este prezentată cu multă generozitate, ambele sfinte locaşuri fiind nişte bijuterii arhitecturale. Dar comoara duhovnicească cea mai de preţ a rădăşenilor este icoana Maicii Domnului, sosită aici de la Muntele Athos, şi care este făcătoare de minuni. Ce mai putem adăuga? Ne bucurăm de această minunată apariţie editorială şi adăugăm că este o carte pe care vrei s-o faci cadou celor dragi, pentru a o citi în serile lungi de iarnă în loc de poveşti nemuritoare.

marți, 17 ianuarie 2012

Prin iadul a zece puscarii comuniste


Părintele profesor Gheorghe I. Drăgulin a făcut închisoare în vremea comunismului pentru convingerile sale religioase. Este frapant felul optimist în care vede viaţa după ce a trecut prin cele zece temniţe roşii, după ce a trăit destule nedreptăţi şi după eliberarea din închisoare, după ce şi-a îngropat un fiu plecat la Domnul în floarea vârstei. Credinţa lui puternică l-a salvat din toate pe părintele care are 83 de ani şi care ne arată şi nouă, azi, că fără credinţă nu putem face nimic. Nici în vreme de prigoană, nici în vreme de libertate.



Părinte profesor, povestiţi-ne despre primii ani din viaţă, ce studii aţi făcut?

M-am născut la 14 aprilie 1929, în Scutelnici, satul Meteleu, judeţul Buzău. Am fost un tip exagerat de scrupulos, n-am făcut numai cinci clase, obligatorii atunci ca să intri la liceu sau la seminar, eu am făcut şapte. După aceea am plecat la Buzău, am dat examen şi la Şcoala Normală (pedagogică), şi la Seminarul Teologic. M-am dus la seminar pentru că acolo studiase un frate al meu, foarte înzestrat intelectual, mereu premiant, care era şi poet. În amintirea lui, deoarece a murit în clasa a IV-a de seminar (din cauza unei meningite), profesorii m-au îndrăgit şi pe mine.

După ce am făcut un an de seminar, a venit comunismul cu programul lui drăcesc şi s-a desfiinţat seminarul. Din oficiu, m-au repartizat la Liceul "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Buzău. Asta era în â48, când am făcut clasa a X-a. Nu eram obişnuiţi cu nedreptăţile comunismului. Ne-au pus taxe de studiu imense, cu banii aceia luai o casă. Tata mai avea două fete de ţinut în şcoală. Dacă am văzut că nu mai poate plăti taxele, m-am făcut învăţător, fără să fi terminat liceul pe spinarea părinţilor. Clasa a XI-a am absolvit-o în particular, fiind şi învăţător suplinitor. Tata era chiabur, avea pământ, vie… Şi m-am dus mai întâi învăţător la Muscelul Cărămănesc, lângă Sibiciul de Sus, satul de unde provenea tata. În satul acesta, am vrut să-mi iau o gazdă, să-mi fac rostul acolo, dar când am văzut că preotul satului, care fusese pedagog la seminarul unde învăţasem, se făcea că nu mă mai cunoaşte, deşi el făcea prezenţa noastră în clasă, mi-am dat seama ce înseamnă comunismul, ce greutăţi aduce el. Îmi luam zilnic geamantanul cu mine la şcoala unde predam, apoi treceam cu el peste munte la neamurile mele de pe Valea Sibiciului. Erau vreo 8 km de mers. Am stat două săptămâni, dar am renunţat, nu puteam să trăiesc aşa. Am plecat la Mărunţişul, satul prin care trecea rata spre oraş. Ce lume cumsecade era atunci! M-am dus la o familie de oameni mai bogaţi, le-am spus că sunt învăţătorul de acolo şi că îi rog să mă primească să dorm în seara aceea la ei. Şi m-au primit fără să-mi ceară nimic. Am trăit altă amărăciune la liceu. Când am mers să-mi dau examenele la fără frecvenţă, directorul liceului era fostul meu profesor de istorie din seminar, Gheorghe Ceauşel, dar şi el s-a făcut că nu mă mai cunoaşte. M-am dus apoi învăţător la o şcoală din Arcanu, judeţul Buzău. Ei, acolo eu eram cel mai savant dintre cei de vârsta mea, le ziceam tinerilor că mă duc la Arkansas University!... Mi-a prins bine faptul că mergeam la căminul cultural şi citeam mereu o revistă care se numea "Îndrumătorul Cultural", în care erau publicate toate leprele alea de stalinişti, textele lor despre "omul nou": Maria Banuş, Zaharia Stancu, toţi ăştia. Eu le citeam acolo din plictiseală. Şi când am dat admiterea la Filologie în Bucureşti - i-am avut profesori pe Călinescu, pe Vianu pe toţi marii învăţaţi de atunci. La examen mi-a picat chiar un subiect despre literatura nouă! Am intrat al doilea, mi se pare. Mă pomenesc chemat la rectorat - "că ştiţi, socialismul vă oferă condiţii", aşa şi pe dincolo, toate gogoşile de rigoare - voiau să ne convingă pe noi, care intrasem primii la examen, să mergem la specializare în alte ţări. Mie îmi căzuse Suedia. Mă apucasem să învăţ engleza, să mă duc în Suedia. Îmi plăcea, eram om de studii. Dar când au căutat la mine în dosar, n-au găsit nimic despre părinţi, că eu adusesem o adeverinţă de unde lucrasem şi nu bănuiau că nu am "origine sănătoasă". Pentru plecarea la studii peste hotare era obligatoriu să aibă datele despre mine şi atunci au trimis la comună să le afle. M-au prins: tata era chiabur, avea 40 de hectare de teren. M-au dat afară! A trebuit să plec şi de la cămin. N-aveam decât vreo doi poli în buzunar, dar dorinţa de studii era aşa de mare, încât atunci când auzeam de "doctor", de "profesor universitar", mi se umpleau plămânii de bucurie! Când m-au dat afară de la universitate, mi-am adus aminte: am şi examenul de la Teologie.

Şi v-au primit la Teologie?

Cu braţele deschise, am fost şeful clasei tot timpul, ştiam şi muzică… M-au primit, cum să nu! Dar să vă povestesc un amănunt din vara cu admiterea, că se leagă aici. Când m-am dus seara acasă la mama, am ciocănit, am fluierat pe acolo, pe lângă gard, să nu se sperie mama, care rămăsese singură, tata murise între timp. Şi i-am zis: "Mamă, eu sunt, nu te speria! Am reuşit la două facultăţi, şi la Teologie, şi la Filologie. La care să rămân?" Şi mama îmi spune: "N-am nici chibrit să-ţi aprind lampa. Au fost de trei ori cu percepţia şi cu dezchiaburizarea lor. Au venit cu toba, ziceau care dă doi poli pe asta, pe ailaltă... şi au luat toate lucrurile din casă…" Şi am rămas la Teologie. Era vremea tulbure, nu ştiai ce să faci, se desfiinţaseră şcolile bisericeşti, îi desenau prin ziare pe preoţi cu burţi, îi caricaturizau. M-au primit cu braţele deschise, aveau nevoie de studenţi. Intrând în sală, la cursurile preoţeşti, l-am auzit pe Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari savanţi între profesori. Am fost şi eu urmaşul lui la acea Catedră de Istorie a Bisericii Universale, dar la a treia generaţie. El a devenit şi modelul meu. Cel mai savant, curat, serios, modest, cuminte. I-am scris cele mai frumoase evocări, l-am admirat mult. Ne aducea cărţi din biblioteca lui în geantă, ne ţinea meditaţii seara, era un om curat al lui Dumnezeu, cu suferinţele lui din închisori, era un om tare curat… Nu era preot, dar era un mare trăitor. Eu l-am propus în 1991 în "Glasul Bisericii" la canonizare. De altfel, şi pe pr. Benedict Ghiuş, pe Mircea Vulcănescu, şi mai era un preot, Ioan Şt. Boboc…

Cum aţi ajuns să pătimiţi prin închisorile comuniste?

În anul doi de facultate, în 1952, m-au chemat frumos la arest. În 1951, mai înainte de asta, m-au chemat la Pogoanele şi m-au luat la încorporare. Pe noi, pe teologi, nu ne luau în armată, pe mine m-a luat însă. Un unchi al meu care era preot la Pecineaga, judeţul Constanţa, m-a scăpat pe motiv că eram slăbuţ şi aveam ceva la plămân… Dar în anul următor m-au luat frumos la puşcărie, căci scăpasem de militărie la construcţii pe şantierele comuniste.

Mi-a venit invitaţie să mă prezint la Miliţie. Eu, ca un om cinstit, m-am dus. Eram în luna mai şi îi port pică oarecum agentului care m-a luat că nu mi-a făcut o aluzie măcar să-mi iau o haină, ceva gros, nu să mă duc numai în cămaşă cu mâneca scurtă, ci să-mi fi luat şi ceva mai gros. Ce-am pătimit de frig după aceea!

Şi unde aţi fost închis?

M-au dus la Miliţie, de aici la Ministerul de Interne, pe urmă la Uranus, la Ghencea, la Jilava, la Văcăreşti, la Castelul, la Capul Midia, la Năvodari, la Oneşti.

Pe ce motiv v-au arestat?


Motive cam aveau ei să mă ia la puşcărie. În calitate de fost seminarist, de student la Teologie şi fiu de chiabur, nu puteam iubi comunismul, îl combăteam. Cum în faţa Facultăţii noastre de Teologie de pe strada Sfânta Ecaterina, era o lozincă mare cu "Slavă marelui Stalin, eliberatorul popoarelor!", eu comentam cam aşa: "Ce slavă lui Stalin? Numai lui Dumnezeu îi spunem Slavă! Ce eliberator? Că a luat jugul de lemn şi l-a pus pe cel de fier". Cam aşa comentam cu colegii mei. Rupeam afişele lor. Mă urcam pe catedră şi ziceam: "Alo! Haideţi să luăm topoarele şi coasele şi să distrugem comunismul!"

Cât aţi stat în total în închisoare?


24 de luni, cum se zicea, doi ani.

Povestiţi-ne despre suferinţele îndurate acolo.


La Canal dormeam în baracă de stuf. Aveam obligaţia să fac normă, eram la vagonet. Trebuia să săpăm şi să încărcăm câte cinci vagonete zilnic, dacă nu, ne băgau la carceră. Şi eram coleg la normă cu actorul Ovid Teodorescu. "Ăştia ne omoară, îi ziceam eu actorului, pune mâna şi lucrează!" Dar chiar dacă el nu-şi făcea norma şi îl pedepseau, el scăpa uşor, cu două glume spuse gardienilor. Dar eu, dacă intram la carceră, nu mai ieşeam curând. Într-o zi colegul mi-a spus: "Tu eşti de la ţară, eu sunt de la oraş, nu pot să muncesc atât"... Era frig, te miri ce mâncare ne dădeau, dar lupta tinereţea din mine. A durat aşa câteva luni. Dar de lucrat, numai noaptea ne puneau să o facem. Detaşamentele erau conduse de hoţi, ca să ne chinuie, ne înjurau: "Bandiţilor! Îi aşteptaţi pe americani?", şi dădeau cu cizma în noi. Nici azi n-am uitat cum m-a călcat în picioare sergentul Cârjă din Galaţi, în iarna din '53, cea mai grea... Mă ascunsesem şi eu după baracă să nu deger. A venit el şi mi-a zis: "De ce nu lucrezi?" - şi m-a călcat în picioare. Un zel prostesc…

Era frig, mâncai la repezeală, a doua zi găseai câte o unealtă fără coadă… Teoretic dormeai ziua, dar te luau şi ziua la treabă, la munci din astea agricole, la varză, la cartofi. Sau "te numărau". Şi te numărau încontinuu 3-4 ore. Ori că lipsea careva dintre noi, ori că voiau ei să-şi bată joc, dar asta era o mare tortură psihologică. Altă dată, pe la ora unu noaptea se dădea scularea! Te trezeai, îţi luai geamantanaşul tău şi te percheziţionau să n-ai afişe, materiale de luptă şi revoltă. Eu nu aveam geamantan, găsisem o ladă pe acolo şi în aia îmi ţineam lucrurile personale. Am luat-o şi acasă după eliberare, am mai ţinut-o nişte ani, pe urmă am aruncat-o. Oricum, la Midia, la cabana V am văzut cum intrau seara 40 de deţinuţi, dar dimineaţa ieşeau numai 39. Aruncau pătura pe el şi nimeni nu vedea. Nu a rămas pe Canal nici măcar o troiţă…

V-a vizitat cineva în timpul închisorii?

N-aveai voie să spui unde eşti. Din luna mai, când m-au arestat, până în noiembrie n-am spus nimănui, abia atunci le-am scris celor din familie. Cămaşa de pe mine, cu care plecasem de acasă, avea câteva sute de cusături, că se tot rupea şi o peticeam mereu. După ce-am ieşit, şi cămaşa am ţinut-o vreo câţiva ani ca mărturie, pe urmă mi-am zis: "Ce să fac cu ea?", şi am aruncat-o.

Acolo, la Canal, se afla şi profesorul de filosofie Alexandru Claudian, care mi-a dat o cămaşă de-a lui. El era ateu, socialist burghez, eu aveam idealul să-mi fac o cultură în lagăr şi purtam cu el tot felul de discuţii. Voiam neapărat să învăţ nemţeşte, dar dacă n-aveam cretă, n-am reuşit să-nvăţ prea bine. Vă daţi seama ce condiţii erau dacă doi ani cât am stat n-am văzut o carte sau un ziar! Aşa de mare grijă era din partea lor să nu ne informăm, să nu ştim ce e mişcarea socialistă de afară… Doi ani pierduţi, când mă gândesc cât puteam să citesc în vremea asta!…

Şi Alexandru Claudian zâmbea când îi spuneam: "Cum să nu credeţi că există Dumnezeu şi Maica Domnului?" Până într-o zi când mi-a precizat: "Măi, băiatule, eu sunt orfan, am crescut pe o linie de CFR, singur, n-am eu legătură cu credinţa…" Dar eu voiam să-l convertesc. După eliberare, i-am făcut o vizită la Iaşi şi am intuit şi o altă dramă din viaţa lui: soţia, cât el a fost închis, a fost obligată să divorţeze, aşa că se produsese o ruptură sufletească între ei.

S-au împăcat ei, dar mai mult formal. Te cam doare aşa ceva. Tot la Canal am fost cu profesorul Petre Botezatu de la Universitatea din Iaşi, cu profesorul de drept internaţional C. C. Angelescu, cu profesorul Gheorghe Godinescu şi cu alţii. I-am cunoscut pentru că eu duceam luptă pentru religie, pe de o parte, şi pentru apărarea ierarhiei noastre bisericeşti, pe de altă parte. Ei aveau ceva contra de zis, mereu spuneau: "Patriarhul roşu a vândut…", dar eu le spuneam: "N-a vândut nimic, dar e singur acolo, ce să facă?" M-am luptat cu ei, pentru că nimeni nu sărea să-l apere pe patriarhul Justinian. Am trecut şi pe la Văcăreşti, iar când mi-au făcut radioscopie, l-am întâlnit pe doctorul Ciurea de la seminar, dar care nu m-a mai recunoscut nici el. La Jilava, ca să nu murim acolo de urât, trebuia să ţinem o conferinţă, să vorbim despre ceva. Când mi-a venit rândul, am vorbit despre mitropolitul Grigorie Dascălu, canonizat recent. Mi-a fost simpatic, pentru felul cum a venit el modest la Bucureşti şi câte a îndurat el în acea călătorie.

Aţi cunoscut preoţi în aceste închisori prin care aţi trecut?


Da, erau şi preoţi, dar cei pe care i-am văzut eu erau cam înfricoşaţi, nu prea vorbeau. Eu eram ca la seminar, la sfânta mănăstire, consideram că trebuie să spun tot, să fiu sincer. Aici funcţionau cei cu "ciripitul", te întrebau mai întâi ce meserie ai, ca să ştie cum să te ia mai apoi. De la un timp, nu le-am mai spus nici eu că sunt student la Teologie, le-am spus că sunt dulgher, cum fusese tata. Îmi aduc aminte, când eram la Midia şi le-am zis asta, securiştii mi-au spus: "Treci în partea cealaltă". Meseriaşii erau mai mult saşi, şeful de echipă era unul Stirner. Eu nu ştiam să bat un cui, dar le trebuia şi lor un ajutor să le dea la mână. Băteam câte 20 de cuie în acelaşi loc. Mă gândeam: "Aşa cum voi vă bateţi joc de tinereţea mea, la 20 de ani, şi mă lăsaţi să putrezesc în puşcărie, măcar atâta pagubă să vă fac şi eu!" Oricum, acolo sus, la acoperiş, nu vedea nimeni ce fac.

La Năvodari, care era o închisoare mai aparte, aveam convorbiri interreligioase cu preotul Vasile Godeanu, tatăl Elvirei Godeanu, cu un preot basarabean care iubea Filocalia, preotul Pasenco din părţile Făgăraşului; mai erau închişi acolo cei din Oastea Domnului şi nişte baptişti. Duminica ne întindeam pe iarbă, că aveam voie, ne luam la discuţii şi dintre toţi cel mai savant era părintele cu Filocalia. El venea cu citate din Sfinţii Părinţi şi biruia totdeauna. A vrut însă Bunul Dumnezeu, care conduce istoria aceasta, şi a murit Stalin. Ne întrebam toţi: "De ce bat, măi, toate clopotele astea? Care să fi murit dintre dracii cei mari?" I-am luat pe rând. Nici un paznic n-a avut curaj să ne spună şi nouă evenimentul salvator. Nici nu ştiau ce regim să ne mai aplice. Nu ne-au dat drumul, ne-au dus la Oneşti, să săpăm la Trotuş. Eram cu părintele Constantin Sburlan de la Pogoanele şi nu mai ştiu cu care şi zăream departe, peste apă, biserica lui Ştefan cel Mare, cu stejarul din Borzeşti. Şi prin faptul că vedeam zilnic peisajul acesta căpătam o speranţă, ne gândeam la Dumnezeu, la Maica Domnului, vedeam biserica, auzeam clopotul, era ceva optimist în realităţile religioase. Chiar şi la Canal, deşi nu vedeam nici un lăcaş, când auzeam un clopot, ne mai mângâiam cu gândul că mai sunt pe lume şi alte realităţi decât ale iadului pe care le trăiam noi acolo. Într-o zi, securistul mă întreabă: "Care eşti Drăgulin?

Ia-ţi bagajul!". Mi-au dat o foaie pe care au uitat să scrie şi data, a trebuit să fac pe urmă demersuri, şi m-au eliberat. Am ieşit, am făcut vreo 100 de paşi şi m-am uitat la frumuseţea care era afară, era luna mai şi am căzut în genunchi. M-am uitat la soarele care strălucea, la cerul senin, şi-am zis: "Doamne, slavă ţie că am mai văzut libertatea!" M-am dus şi-am vizitat Mausoleul de la Mărăşeşti dacă tot eram pe acolo. Era în zi de duminică şi, când am ajuns acasă, lumea era la biserică. Şi mama la fel. S-a dus imediat vestea că am ajuns în sat, iar lumea a ieşit afară din biserică. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut Dumnezeu a fost aceea că oamenii l-au lăsat pe bietul părinte numai cu cântăreţul în biserică şi au ieşit înaintea mea, primindu-mă în triumf...

În închisoare aţi primit bătăi?

Câteva cizme îţi mai dădeau. La interogatoriu te întrebau şi îţi puneau acolo ca răspuns ce voiau ei. La început nu am semnat şi mă băteau, dar pe urmă mi-am zis că eu n-am omorât pe nimeni, n-am făcut nimic rău, de ce să iau eu bătăile alea? - şi m-am hotărât să semnez. Şi am semnat. Mi-era frică să nu mă lase infirm şi să nu mai fiu preot vreodată în urma "întâmplărilor" de la anchete.

Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră...


Am avut un băiat, Paul. Era înalt, frumos, blând şi deştept, căsătorit cu o arhitectă, dar a avut ceva congenital şi a murit în 2005, la 33 de ani, cu puţin timp înainte de a-şi susţine teza de doctorat pe care i-am publicat-o eu: "Apocalipsa în teologia creştină a veacului al XX-lea".

Am şi o fiică, este profesoară de engleză, este necăsătorită. Am avut trei surori. Una din surori, Matilda, foarte reuşită, înaltă, frumoasă, în tinereţe cânta pe la toate serbările, era vestită în toate satele din jur. Am o altă soră, Elena sau Fareta, trăieşte şi ea. A treia soră, Maria, a murit. Să ştiţi că am trăit cu teamă, cu frică după ce m-au eliberat. Am trăit o adevărată puşcărie după puşcărie. Şi surorile mele la fel, aveau rochiile ascunse prin magazie…

Ce s-a întâmplat după eliberare?


Am trăit cu mare teamă: că nu mă primesc la Teologie, deşi m-au primit; că nu mă primesc să dau licenţa, deşi am dat-o; că nu mă lasă să mă înscriu la doctorat, dar până la urmă m-au lăsat. Şi am avut greutate mare la angajare şi la însurătoare. Am şomat cinci ani din cauză că făcusem puşcărie. Pe vremea aceea eram unicat, ca să zic aşa, abia pe urmă i-au închis şi pe alţii, pe părintele Stăniloae, pe părintele Băbuş şi toţi pe care-i ştiţi… Nu mă angaja nimeni, pentru că le era teamă să aibă legătură cu un om care făcuse puşcărie pe motive politice. Iar la căsătorie era greu, în sensul că şi fetelor şi părinţilor le era teamă. "E băiat bun, dar nu dau fata după el", ziceau părinţii. Se zvonea că o să ne ducă în Siberia pe noi, ăştia care trecuserăm prin puşcărie. Dar Bunul Dumnezeu, care poartă de grijă, a făcut să mă însor. Eram prin oraş într-o zi. Mă întâlnesc cu preotul profesor Radu. "Mă, vrei să te însori?" "Da!" Chiar dacă comuniştii ne luaseră tot şi am plecat din averea părinţilor mei cu 10 cărţi şi cu mintea din cap, n-am vrut fată bogată. Mai întâi m-a dus la o fată în Buşteni, dar când am văzut ce avere are, n-am vrut, apoi m-a dus la o nepoată a sa, în Bucureşti. Domnişoara era în curtea bisericii de la Domniţa Bălaşa, socrul meu era preot acolo, la biserică. Domnişoara Mariana dăduse la Medicină, reuşise însă "fără loc", era asistentă.

M-am căsătorit cu ea. O fată foarte frumoasă, credincioasă, născută din zâmbet şi bunătate.

Aţi scris o carte de memorii din perioada de detenţie?

Nu o carte, dar am scris articole. Am publicat în 2005 în Revista BOR, apoi am fost la o conferinţă la Milano pe această temă, la care m-a invitat arhiepiscopia de acolo şi am vorbit în faţa a 600 de preoţi şi călugări catolici.

Când aţi devenit preot?

Preot am devenit după multe amânări, în 1963. Făcusem 200 de cereri - la seminar, ca pedagog, la tipografie, la redacţii etc. La fiecare se găsea ceva: nu eram bun pentru că aş fi bogat, idei fasciste etc. Dar minunea a fost aşa: eram prin piaţă după ce ieşisem într-o zi de la slujbă, şi mă abordează cineva de la Biserica "Ceauş Radu": "Te văd tinerel, nu vrei să fii preotul nostru? Nu mai e preotul Godeanu, a murit". Am făcut o cerere, deşi se strânseseră 39 de cereri. Dar patriarhul a zis că sunt singurul cu doctorat, şi mi-a aprobat. El personal m-a instalat. Acolo am fost preot din 1963 până în 1977, apoi am fost preot la Biserica Hagiu până în 2010.

Am trecut prin zece închisori, dar am păstorit numai la două biserici! În toate lucrurile mele a intervenit Dumnezeu direct: la căsătorie, la preoţie, la doctorat.

Cum aţi intrat în învăţământul teologic?


Profesor la Facultatea de Teologie am ajuns abia după 1989. Mi-a fost greu, am dat de două ori concurs, întâmpinând inexplicabile oprelişti. Am teza la părintele Dumitru Stăniloae. Formaţia mea este o continuă fugă şi ascundere de autorităţile comuniste: am luat licenţa la pr. prof. Petru Rezuş, am prezentat teza de doctorat la părintele Stăniloae, am fost asistentul părintelui Constantin Galeriu. Am funcţionat cu greutate pe postul de conferenţiar pe Istoria Religiilor, dar a trebuit să mă duc la Alba Iulia, unde era catedră liberă de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Ce concluzie trageţi acum, după toate cele întâmplate în viaţă?

Am impresia că Dumnezeu m-a favorizat.

vineri, 13 ianuarie 2012

Dar citiţi-l pe Eminescu!


Cum mai este receptat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar, mai rău decât atât, este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard “poetul nepereche al literaturii române” şi “poetul naţional al românilor”? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere – deloc de neluat în seamă – potrivit cărora Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga “pe gât elevilor” prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul “facultativ”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca măcar din mâinile unor astfel de profesori să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa.
De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul, mai presus de orice, de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.
Altfel, s-ar cădea să ne amintim de Eminescu nu doar festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a “Luceafărului” şi a “Scrisorii III” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.
Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti.
Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Unii au afirmat că a fost xenofob, dar citit pe de-a-ntregul şi raportat la situaţia politică internă şi internaţională din vremea sa, înţepăturile lui Eminescu la adresa unora sau altora de alt neam nu sunt decât reacţiile unui naţionalist de bună factură. Este rău să-ţi iubeşti ţara?
Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în 1934: "Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi".
Dar mai bine citiţi-l pe Eminescu! Este cel mai frumos dar pe care vi-l puteţi face de ziua lui.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Teodor Buzu, un artist roman cu succes in Cehia



Teodor Buzu este un pictor care, deşi pictează sfinţi, nu este iconar. Nici iconoclast nu este, simţi că iubeşte ortodoxia. A călătorit acum un sfert de veac de la Drăsliceni, Basarabia, la Harkov, Ucraina, pentru a studia tainele picturii, după care urcat în oraşul medieval Tabor din Cehia, împreună cu soţia sa, Dagmar, pe care a cunoscut-o în timpul studiilor. În mai puţin de 30 de ani, a participat la 93 de expoziţii colective, având la activ şi peste 60 de expoziţii personale, multe dintre ele găzduite chiar de către ţara de adopţie, Cehia.
Teodor Buzu se autodefineşte ca fiind un „artist plastic român din Basarabia, stabilit cu traiul şi creaţia în Cehia”, multe dintre lucrările sale trădând într-un fel nostalgia pentru pământul natal şi ataşamentul faţă de valorile spirituale şi culturale româneşti.
Citiţi mâine, 12 ianuarie, un reportaj despre pictorul Teodor Buzu, în Ziarul Lumina, autor Gheorghe-Cristian Popa.

marți, 10 ianuarie 2012

Foc la biserica de la Foisorul de foc



Astăzi, părintele Bogdan Teleanu, de la Biroul de Presă al Pariarhiei Române, ne-a trimis cel mai ciudat sumar al presei, pentru că acesta conţine ştiri despre incendiul care s-a produs la biserica unde slujeşte.



Biserica Sfântul Pantelimon, mistuită de flăcări. Turla s-a prăbuşit – RTV

Incendiul izbucnit, luni seară, la Biserica Sfântul Pantelimon din Capitală a fost stins la 23.25, după aproximativ trei ore de intervenţii, a declarat, pentru Mediafax, purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană.

Un incendiu puternic s-a produs luni seară în Capitală. Turla bisericii Sfântul Pantelimon a luat foc, iar flăcările s-au extins şi au distrus complet interiorul aşezământului de cult. Biserica este situată în apropiere de Calea Moşilor, în zona Foişorului de Foc. În urma incendiului puternic şi turla lăcaşului de cult a fost mistuită de flăcări şi s-a prăbuşit.

Pompierii au acţionat cu şapte autospeciale, dar vântul care a înteţit flăcările le-a îngreunat intervenţia. În zonă a sosit şi un echipaj SMURD, dar din fericire în urma incendiului nu au fost înregistrate victime.

Purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană, a spus că turla era din lemn căptuşit cu tablă, ceea ce a făcut dificilă decopertarea. Gravitatea situaţiei i-a determinat pe pompieri să acţioneze de la o distanţă sigură."Nu avem încă informaţii de la ce a izbucnit incendiul. Intervenţia a fost dificilă pentru că incendiul se manifesta în exteriorul turlei. Nu a existat riscul ca focul să se extindă la imobilele din jur. Vieţile pompierilor au fost puse în pericol. Exista riscul ca anumite bucăţi din turlă să cadă peste ei", a declarat Ovidiu Pană, purtător de cuvânt al ISU Bucureşti.

O radiografie a situaţiei a fost făcută la România Tv şi de primarul sectorului 2, Neculai Onţanu: "Biserica va fi refăcută, nu demolată. Interiorul a fost distrus complet".

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, a declarat la România TV: "Este o dramă. Biserica este un obiect istoric, una dintre cele mai reprezentative de pe raza sectorului 2. Din fericire, cei trei preoţi şi câţiva credincioşi au scos în timp util din biserică icoane de valoare şi sfintele moaşte ale Sfântului Pantelimon".

Incendiul a fost semnalat în jurul orei 20.00. Potrivit primarului sectorului 2, Neculai Onţanu, focul a izbucnit de la artificii aruncate în zonă.

Biserica Sf. Pantelimon este una dintre cele mai frumoase şi vechi din Capitală. Lăcaşul de cult este construit din lemn şi a fost atestat documentar în testamentul domnitorului Grigore Ghica, din iulie 1752. Cutremurul din 1838 a avariat grav biserica, iar în anul 1866 s-a luat iniţiativa construirii bisericii, în forma pe care o vedem astăzi. Piatra de temelie a actualei biserici a fost pusă în data de 22 mai 1872.


Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti a ars la 50 de metri de Muzeul Pompierilor – Adevărul (Mălin Bot, Florin Stoican, Ovidiu Marincea )

Un incendiu a izbucnit, luni seară, la biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. Pompierii se luptă de aproape trei ore să stingă flăcările. Din blocul de vizavi de lăcaşul sfânt, 10 femei "înarmate" cu mături şi făraşe au intrat în biserică pentru a începe curăţenia de după incendiu, deşi se mai văd scântei care sar din turla prăbuşită.

Prezent la faţa locului, primarul sectorului 2, Neculai Onţanu, a declarat exclusiv pentru reporterii ADEVĂRUL: "Acum câteva ore s-a produs un incendiu aici la biserica Sf. Pantelimon. Urmează ca pompierii să determine cauza exactă. E posibil să fie vorba despre un scurtcircuit, deşi se avansează şi alte cauze. Din păcate pagubele sunt foarte mari, turla bisericii s-a prăbuşit şi a antrenat după ea mai multe stricăciuni şi e greu să refaci într-un timp foarte scurt ceea ce s-a stricat.

Din fericire, biserica este asigurată. Se va lua legătura cu asiguratorul în această seară care va suporta integral cheltuielile pentru reamenajarea ei ca atare. Mâine dimineaţă sunt necesare câteva lucrări de punere în siguranţă a clădirii. Aici va trebui să se slujească. Preoţii vor vedea cum.

Am vorbit cu preotul paroh care e încă în stare de şoc. El a spus că ar fi posibil de la nişte artificii care au luat foc. În turlă nu sunt instalaţii electrice, iar incendiul acolo s-a produs. Vom vedea pompierii ce concluzii vor trage până la urmă".

"Noi am fost anunţaţi la ora 20.14. S-a intervenit cu şase autospeciale cu apă şi spumă, de descarcerare şi echipaj de prim-ajutor. Până în momentul de faţă, nu există nici o victimă în urma incendiului, pagubele fiind turla şi lucrurile peste care aceasta a căzut înăuntru. O comisie se va întâlni mâine şi va ancheta cauza producerii incendiului. Am întâmpinat dificultăţi din cauza străduţelor foarte înguste, dar şi pentru că focul a fost la partea superioară a turlei şi a trebuit să lucrăm de pe scări", a declarat pentru ADEVĂRUL Ovidiu Pană, şef relaţii publice la ISU Bucureşti.

Primarul sectorului 2, Neculai Onţanu a venit la Biserica Sf. Pantelimon. El a stat de vorbă cu preoţii şi pompierii. Incendiul nu a fost stins încă, dar totul este sub control. Pompierii şi vecinii adunaţi la faţa loculuiscot obiecte şi bucăţi de lemn ud din biserică.

Preoţii au reuşit să scoată icoanele din Biserică. Focul a izbucnit in jurul orei 20, în turla bisericii şi apoi s-a extins. Pompierii cred că este vorba despre un scurtcircuit. Pompierii au dus o adevărată luptă să salveze turla şi catapeteasma. Turla a fost construită din lemn şi acoperită cu tablă, iar pompierii au fost nevoiţi să dea tabla jos pentru a putea stinge focul.

Biserica Sf. Pantelimon este una dintre bisericile vechi din Bucureşti, fiind ridicată în secolul al XVIII-lea. Aceasta se află în apropierea Pieţei Foişorul de Foc, între Bulevardul Ferdinand şi Calea Moşilor, având ca hramuri Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon şi Sf. Cuvioasă Parascheva. Construită pe locul unei vechi biserici de lemn, prima datând din 1752, cea de a doua din 1790, actuala formă a bisericii Sf. Pantelimon a fost finalizată, conform pisaniei, la 11 aprilie 1876. În anul 2008, cu ajutorul credincioşilor, biserica a fost împodobită cu diverse obiecte de cult, candele, iconostase, strane, potrivit Wikipedia.

Din anul 2008, Biserica adăposteşte moaştele Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

INCENDIU la Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. O parte din turlă s-a prăbuşit – Mediafax

Un incendiu puternic a izbucnit, luni seară, la Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. Incendiul a fost stins după trei ore.

În urma incendiului s-a prăbuşit o parte considerabilă din turla bisericii, căzând şi candelabrul. Totodată, focul, dar şi apa cu care s-a intervenit pentru stingerea flăcărilor, au distrus şi picturile, a spus Pană.

Gravitatea situaţiei i-a determinat pe pompieri să acţioneze de la o distanţă sigură. ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

În urma incendiului nu au fost înregistrate victime. Incendiul a fost anunţat la 20.12. Preoţii şi enoriaşii au reuşit să scoată icoanele din biserică.

Incendiu DEVASTATOR la biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti. Turla s-a prăbuşit – Realitatea Tv
Un incendiu a izbucnit luni seară la biserica Sfântul Pantelimon din Capitală. Turla bisericii s-a prăbuşit la două ore după izbucnirea incendiului. După o intervenţie de aproximativ trei ore şi jumătate, pompierii au reuşit să stingă flăcările.

Pompierii s-au deplasat pentru stingerea focului, care a izbucnit în jurul orei 20 în turla bisericii, dar apoi s-a extins. ISU Bucureşti a anunţat că pericolul ca focul să se extindă la casele din jur, aflate la peste 30 de metri de biserică, este foarte mic.

La două ore după venirea pompierilor, care au intervenit cu şase autospeciale cu apă şi spumă, o parte din turla bisericii s-a prăbuşit. Focul a fost foarte greu de stins deoarece flăcările erau la mare înălţime (în turlă), iar turla era construită din lemn şi acoperită cu tablă.

"Este foarte dificil deoarece se intervine în partea superioară a bisericii, la turlă", a spus Ovidiu Pană, de la ISU Bucureşti. Nu au existat victime, deorece în biserică nu se afla nimeni la momentul izbucnirii incendiului. Pagubele materiale sunt însă însemnate. Se pare că incendiul a fost provocat de un scurt-circuiat, dar o anchetă va stabili exact cauza.

"Sfântul Pantelimon" este una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti. Catapeteasma, cu pictura ei veche, şi lemnăria interioară sunt adevărate opere de artă. Acestea nu au fost distruse în timpul cutremurul din 1977, atunci când pereţii s-au fisurat, iar frontonul a trebuit demolat şi zidit din nou. Structura bisericii şi unele decoraţiuni datează tocmai din secolele XVIII-XIX. Biserica adăposteşte şi moaştele Sfântului Pantelimon. După ce a văzut că turla este cuprinsă de flăcări, preotul a intrat şi a reuşit să recupereze câteva icoane de mare valoare.

Biserica "Sfântul Pantelimon" se află în apropierea Pieţei Foişorul de Foc, între Bulevardul Ferdinand şi Calea Moşilor.

Biserica Sf. Pantelimon, cuprinsă de un incendiu violent. Turla s-a prăbuşit – Jurnalul Naţional (Alexandru Radescu)

ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

Incendiul de la Biserica Sf.Pantelimon din Bucureşti (zona Foişor) a fost anunţat la ISU la 20.12, intervenţia echipajelor de pompieri fiind una dificilă. Focul a fost stins după trei ore, neînregistrându-se victime. În urma incendiului s-a prăbuşit turla bisericii, căzând şi candelabrul. Totodată, focul, dar şi apa cu care s-a intervenit pentru stingerea flăcărilor, au distrus şi picturile, a declarat purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, Ovidiu Pană, citat de Mediafax. Potrivit lui Pană, turla din lemn căptuşit cu tablă a făcut dificilă decopertarea. ISU Bucureşti a acţionat pentru stingerea incendiului cu şase autospeciale cu apă şi spumă, două autoscări mecanice, două echipaje de descarcerare şi unul de prim ajutor.

Din fericire, o parte din icoanele din biserică au fost salvate de preoţi şi enoriaşi, aceştia reuşind să le scoată la timp din lăcaşul de cult.

Având în vedere că biserica era închisă la ora declanşării incendiului, se bănuieşte că focul a pornit de la un scurtcircuit. Preotul bisericii a declarat că în turlă nu există cabluri electrice sau alte surse de curent electric. Pe de altă parte, unii martori citaţi de postul Realitatea au declarat că focul ar fi izbucnit de la nişte artificii aruncate de persoane din zonă.

Istoric. Biserica veche, construită din lemn a fost atestată documentar în testamentul domnitorului Grigore Ghica din iulie 1752. În anul 1790, în locul bisericii de lemn - după cum se menţionează într-o pisanie săpată în piatră cu litere chirilice – a fost construită una din zid de către preotul Ivan ot Silvestru (sfantulpantelimon.blogspot.com). Cutremurul din 1838 a avariat grav biserica, drept urmare, în anul 1866, s-a luat iniţiativa construirii bisericii în forma pe care o vedem astăzi. Biserica adăposteşte moaştele Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Între anii 1839-1895, în jurul bisericii, existau chilii care se închiriau sau erau locuite de cei care lăsau bisericii, după moarte, bunurile lor. În preajma bisericii, a existat cândva, un cimitir de la care s–au mai păstrat numai două cruci de piatră. Pe lângă biserică a existat şi o şcoală de învăţătură pentru copiii mahalalei. Cutremurul din martie 1977 a produs bisericii avarii semnificative: fisurarea pereţilor şi dizlocarea frontonului care a trebuit demolat şi zidit din nou. Catapeteasma, cu pictura ei veche, precum şi lemnăria interioară, n-au suferit nici o stricăciune la cutremur. Lucrările de consolidare au fost finalizate în anul 1979, menţinându-se aspectul exterior şi interior.

Sursa foto: Intact Images

duminică, 8 ianuarie 2012

Poemul de duminica


Mătase

Doamne,
treci cu o matură de mătase
prin sângele meu,
până când globulele îmi vor rămâne
curate,
iar din trena lor se va ivi o lume
care nu ar putea trăi fără Tine
nici o secundă.

Ploaia se întoarce zilnic
în oraşul fără ruşine,
punându-şi pe ea
franjurii unei vieţi obosite
ca pe o rochie de preţ
a veacului acesta.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Ce se mai pastreaza la Putna din vremea lui Stefan?


La Mănăstirea Putna orice român calcă cu sfială şi respiră cu mândrie patriotică. Poate fiecare se întreabă: nu cumva pe acolo o fi călcat însuşi ctitorul-voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt? Există îndreptăţire pentru astfel de atitudine, chiar dacă din consemnările cronicarilor şi din cercetările arheologilor reiese că multe dintre construcţiile din incinta Putnei au fost reclădite, nemaifiind în picioare din epoca lui Ştefan decât Turnul Tezaurului. În schimb, s-a reconstruit mult cu elemente din vechile clădiri, iar în muzeul de aici se află multe dintre obiectele dăruite de însuşi voievodul acestei vetre monahale. Muzeograful mănăstirii, părintele Alexie Cojocaru, ne-a vorbit despre campaniile de cercetări arheologice întreprinse din 1955 încoace.



Părinte muzeograf, vă rugăm să ne relataţi pe scurt despre cercetările arheologice în incinta Mănăstirii Putna, în secolul XX, şi despre rezultatele lor.

S-a făcut o astfel de campanie în anii 1955-1956, când s-a dorit o restaurare a întregului complex arheologic. Şi pentru că unul din principiile restaurării este de a conserva în primul rând ceea ce este şi a se respecta originalul, pentru ca restauratorii să ştie cum arăta incinta mănăstirii, cum arătau clădirile, unde erau ele amplasate, atunci au făcut săpături arheologice. Cele din anii â50 au vizat doar incinta mănăstirii, plus câteva porţiuni din afara ei, nu s-a intervenit însă în interiorul bisericii. S-au scos atunci la iveală diferite vase din material ceramic, care sunt expuse în muzeu la noi. Se ştie că materialele ceramice cu inscripţii sunt cele mai valoroase, iar aici s-au găsit foarte multe. Unii arheologi consideră chiar că ceramica inscripţionată găsită la Putna este cu o valoare mult mai mare chiar decât cea găsită la Suceava. S-au găsit şi fragmente de secol XIV, ceea ce arată că şi înainte de ridicarea mănăstirii exista aici ceva, greu de spus ce anume, dar aici au existat urme de locuire omenească. Cea mai multă ceramică a fost găsită ca fiind de secol XVI. Interesant este că sunt şi nume de monahi incizate pe ceramica respectivă. Apoi s-a găsit şi ceramică de secol XVI, XVII, dar ceramică din vremea lui Ştefan cel Mare s-a găsit mai mult fără inscripţii. Nu se poate spune că s-a descoperit întreaga cantitate de ceramică existentă aici la Putna, doar s-a făcut o groapă, s-a căutat acolo şi asta avem. Nu s-au făcut săpături pe tot perimetrul, căci nu era posibil, iar ca să decopertezi întreaga suprafaţă a incintei era greu, se poate face şi asta, dar nu era scopul, ci a fost acela de a se aduce mărturie despre înfăţişarea originală a mănăstirii, cât s-a putut. Foarte interesant este că în 1956 s-a descoperit vechiul zid de incintă, care se afla cu 25 de metri spre interior. S-au descoperit mai multe etape de restaurare a locuinţelor de lângă zidul original, ca şi a zidului. Au urmat săpăturile arheologice din biserică, între anii 1969 şi 1971, care sunt şi cele mai faimoase pentru că acolo sunt mormintele.

S-au desfăcut atunci şi mormintele?


Unele erau cripte cu boltă, unele erau deja distruse pentru că înhumările practicate au fost realizate succesiv, şi s-a întâmplat ca o criptă de secol XVIII să distrugă o criptă de secol XV, dar nu atât încât să nu rămână nici o umbră.

După aceea s-a ajuns şi la mormântul Sfântului Ştefan, s-a încercat desfacerea lui, dar nu s-a primit aprobare de la Bucureşti. În urma acestor cercetări s-a ajuns la nişte întrebări la care nu a putut răspunde istoria scrisă. O întrebare ar fi: actuala biserică a fost construită integral de Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija în secolul al XVII-lea? Pentru că, în conformitate cu documentele, se ştia că Vasile Lupu ar fi reconstruit biserica, dar nu se ştia dacă din temelie sau doar de la ferestre în sus. Cercetările arheologice au arătat că elevaţia clădirii este nouă şi porneşte din temelie până sus. A fost o refacere integrală a bisericii.

S-a încercat să se răspundă la întrebarea: de ce a fost nevoie de demolarea bisericii? Arheologii încearcă un răspuns, nu pot fi siguri că chiar aşa a fost. Din cercetările lor au observat că fundaţiile bisericii originale au fost întărite cu un şanţ la exterior în secolul al XVII-lea, şi acesta, cred ei, pentru că fundaţia ar fi cedat. Pe de altă parte, au luat nişte probe din săpăturile făcute în sol până la nivelul depunerilor geologice şi au constatat că solul este destul de fragil şi instabil, pământul din zona aceasta dintre dealuri nu este bine tasat, iar la un cutremur straturile glisează. Din cauza aceasta, din vremea lui Ştefan cel Mare nu mai este în picioare decât Turnul Tezaurului, aici, în incinta Putnei, iar celelalte au fost distruse în timp. Fireşte, s-a refăcut planul iniţial al bisericii, actuala biserică este cam cu 2 m mai lată spre sud decât cea iniţială. La reconstruirea realizată în secolul XVII-lea a fost o problemă foarte greu de rezolvat: pe de o parte trebuia să se ridice biserica, iar pe de altă parte trebuia să se păstreze şi vechea fundaţie.

Aceasta pentru că acolo erau mormintele, iar biserica trebuia păstrată în continuare drept necropolă domnească, aşa cum fusese proiectată. Constructorii de atunci au găsit un sistem foarte interesant de fundare: de jur împrejurul fundaţiei, pentru a întări pământul, au bătut câte 6-8 pari de grosimi între 12 şi 16 cm de lemn, cam la 1-1,5 metri în pământ, au turnat fundaţia, iar pe alocuri au prins şi fundaţia veche. După aceea s-a ridicat zidul.



Dacă biserica a fost dărâmată la un moment dat, din câte înţeleg, ce s-a întâmplat cu mormintele?

Ele s-au păstrat, pentru că avem motive să credem că înaintaşii au pornit reconstruirea bisericii imediat după avarierea celei vechi. Inscripţia zice că biserica actuală s-a început în vremea lui Gheorghe Ştefan şi s-a terminat în vremea lui Eustratie Dabija. Corelând datele cu cronicile istorice, constatăm că biserica de fapt a fost începută în vremea lui Vasile Lupu la 1653 şi s-a terminat în 1662, deci a durat 9 ani. Este posibil ca în această perioadă biserica să nu fi fost acoperită, dar măsuri de precauţie trebuie că au fost luate pentru că de atunci până acum mormintele din biserică nu au fost deschise decât de vreo trei ori, şi de fiecare dată au fost găsite la locul lor şi cu tot inventarul în regulă. Cunoaştem acest lucru pentru că o comisie austriacă a fost aici în 1856 şi a deschis mormintele, lăsând un proces-verbal despre tot ce s-a găsit acolo, cu o descriere amănunţită, din care reiese că mormintele fuseseră protejate.

Au mai fost şi alte campanii de cercetări arheologice?


A urmat o altă campanie de cercetări între 1980 şi 1982. Atunci se dorea refacerea casei domneşti. Ştefan cel Mare avea aici la Putna o reşedinţă construită de el şi trebuia, ca şi în cazul anterior, să se facă săpături arheologice pentru a se afla precis cum şi unde era acea casă. Prin acele săpături s-au găsit vechile fundaţii ale casei domneşti, erau destul de distruse pentru că, după ce casa domnească a fost demolată în secolul al XIX-lea, peste ea s-a ridicat o clădire, lungă, pe întreaga lăţime a incintei, iar fundaţia acesteia a distrus aproape toate urmele fundaţiei vechi. S-a reuşit însă să se aprecieze vechiul plan al casei domneşti. Fireşte, s-au găsit şi vestigii arheologice atunci, în special urme de ancadramente de uşi, portaluri, urme de boltă, ceea ce arată despre casa domnească originală că era o construcţie impunătoare. Atunci când s-a refăcut actuala casă domnească, s-a dorit ca această nouă construcţie să aibă o sală boltită, în spiritul celei vechi.

În timpul acelor săpături, în special în 1970, s-au descoperit şi bucăţi de frescă în latura estică, în afara incintei, într-o groapă în care cei din secolul al XVII-lea au recuperat o parte din fresca originală. Sigur, fragmentele sunt mici, de câţiva centimetri, dar aceasta arată grija lor pentru ceea ce reprezintă sfinţenie. Se află în muzeul nostru acele fragmente. Pe de altă parte, în biserică, când s-au făcut acele săpături în 1970, au decopertat şi tencuiala pereţilor să se vadă dacă zidurile au continuitate şi au găsit că unele bucăţi de piatră aveau urme de frescă. Deci au refolosit material din prima biserică în actuala biserică. Şi în zona pridvorului sunt nişte pietre cu găuri în ele, sunt găurile date de meşterii din secolul al XV-lea pentru a fi prinse cu nişte cârlige şi urcate pe grindă, ceea ce este specific epocii lui Ştefan cel Mare. Iată deci o mărturie despre reconstrucţia bisericii Mănăstirii Putna cu pietrele din vechea biserică.

Oseminte s-au descoperit în vremea acestor săpături?


Pe locul actualei case domneşti au fost găsite oseminte într-un strat de pământ anterior primei mănăstiri, aceea ridicată de Ştefan cel Mare. Osemintele acestea au fost găsite sub stratul de secol XV. Noi ştim că Ştefan cel Mare, când a construit Putna, a defrişat locul pentru că aici era pădure. Săpăturile arheologice au descoperit sub întreaga incintă un strat gros de arsură provenind de la o incendiere. Practic, aici era o pădure, iar Ştefan a defrişat-o prin ardere şi a nivelat terenul pentru a construi. Osemintele acelea erau sub acel strat de arsură. Ceea ce înseamnă că aici fusese o aşezare, despre care arheologii spun că ar fi datând din anii 1300-1400. Tradiţia, fireşte, păstrează această amintire a unei vechi sihăstrii monahale.

În unele muzee se practică expunerea unor replici ale obiectelor. În muzeul Mănăstirii Putna aveţi doar originalele?

Suntem împotriva replicilor, chiar dacă adeseori s-a pus problema realizării de replici pentru a se proteja obiectele originale din muzeu. Da, fireşte, ar fi mai bine să le luăm din muzeu, să le ferim de fluctuaţii de lumină şi umiditate, să le păstrăm în depozit unde ar fi condiţii mult mai bune, dar replica creează o discontinuitate între cel care le priveşte şi trecut. Dar chiar dacă o replică este foarte fidelă originalului, nu mai are aceeaşi valoare. E ca atunci când te întâlneşti cu sosia unui personaj celebru, nu cu personajul. S-a încercat şi s-a reuşit să se păstreze obiectele noastre în condiţii optime, lumina este filtrată, nu puternică, exact cât pot suporta obiectele.

Fiind muzeograful mănăstirii, cu ce sentiment trăiţi printre obiectele acestea foarte vechi, unele din vremea lui Ştefan cel Mare, pe care le aveţi aici, în muzeu?


Toate odoarele acestea împreună sunt un corp, ele fac imaginea pe care ne-o oferă trecutul şi e important să ştii că înaintea ta au fost nişte oameni care au avut aceeaşi credinţă cu tine, că au fost în aceeaşi biserică. Autenticitatea Bisericii constă şi în aceasta că sfinţii la care ne închinăm şi cultul sunt aceleaşi cu ale creştinilor de acum 500 de ani. Toate acestea îţi dau o siguranţă, te aşază în realitate, nu este nevoie să inventezi un trecut, pentru că îl ai. Este nevoie de această odihnă sufletească pentru a construi ceva bun.

O părticică din bunul-gust al epocii ştefaniene

Muzeul Mănăstirii Putna este fascinant, merită să-i vedeţi vechile odoare păstrate cu grijă de sute de ani şi prin care noi, cei de azi, putem să întrezărim o parte din dragostea de biserică şi neam a domnitorului sfânt, dar şi bunul-gust care domina pe atunci lumea. Printre cele mai valoroase obiecte aflate în muzeul Mănăstirii Putna se află Tetraevangheliarul de la Humor (1473), o cruce cu trei braţe (datată 1503, cea mai veche de pe teritoriul României), sculptată în lemn, şi o cădelniţă, confecţionată din argint aurit, dăruită mitropolitului Teoctist în semn de mulţumire după ce înaltul ierarh l-a uns domn pe Ştefan cel Mare. De asemenea, aici se poate admira celebrul Acoperământ de mormânt al Mariei de Mangop, care este o broderie de o mare valoare, datând de la 1477, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase colorată pe un fond de atlaz roşu.
Din epoca lui Ştefan cel Mare se mai află în patrimoniul Putnei şi cădelniţa de la 1470, dăruită de el însuşi mănăstirii, o ferecătură din 1487 a Evangheliarului de la Humor, cu un portret al domnitorului, o ferecătură din 1488 a craniului Sfântului Ghenadie, precum şi o minunată ripidă aurită, dăruită tot de domnitor, în 1497.