miercuri, 30 decembrie 2009

Anul Nou, intre colinde pagane si sarbatori crestine

În calendarul creştin ortodox, la 1 ianuarie prăznuim Tăierea Împrejur a Pruncului Iisus, punerea numelui de Iisus şi ziua Sfântului Vasile cel Mare. În toată perioada care precede Crăciunul şi se continuă cu Anul Nou şi Boboteaza, tradiţia populară a românilor este foarte bogată în datini şi obiceiuri perpetuate din vremea păgânismului.

Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.


DIVINITĂŢI SOLARE ŞI AGRARE
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste săbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european roman s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat de romani în sărbătoarea Saturnaliilor, care avea loc între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului asiatic Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decemrbie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.


RECUZITA OBICEIURILOR
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconju­rătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).

Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi. Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desi­gur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.


SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ
Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 1 ianuarie Tăierea Împrejur a Domnului. Conform cărţilor Facere şi Levitic din Vechiul Testament, în a opta zi de la naştere, oricare prunc de parte bărbătească era tăiat împrejur şi i se punea şi numele. Această tăiere împrejur preînchipuia Botezul de mai târziu care are rolul de a curăţi de păcatul strămoşesc şi, cu toate că Iisus nu avea nevoie de acest ritual, fiind fără de păcat, pentru împlinirea legii, a fost şi el tăiat împrejur, suportând de bunăvoie această "rană a păcatului", cum ni se spune într-un cuvânt lămuritor.

Tot în această zi se sărbătoreşte Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-a lăsat moştenire o întreagă comoară: modelul vieţii lui pline de fapte bu­ne, regulile organizării vieţii monahale, scrieri de o teologie profundă, precum şi rugăciuni de toată trebuinţa, cea mai importantă dintre acestea fiind sfânta liturghie. În Sinaxarul zilei se spune că nu doar Vasile a devenit sfânt, ci întregul neam al lui a fost binecuvântat de Dumnezeu, împreună cu Emilia, mama Sfântului Vasile: "Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţă­tu­ră; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme". De asemenea, în această zi, în bi­serici se săvârşeşte o rugăciune de mulţumire pentru anul încheiat şi se binecuvântează cununa Anului Nou, cerându-se de la Dumnezeu ajutorul în anul care începe.


FELURI DE COLINDE
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sfântul Andrei".

luni, 21 decembrie 2009

Sfântul Ignatie, copilul purtat în braţe de Iisus




Creştinii l-au prăznuit la 20 decembrie pe Sfântul Mucenic Ignatie al Antiohiei.
Cu toate că sfântul este unul dintre cei mai importanţi, fiind ucenic al apostolilor Domnului şi episcop în Antiohia, viaţa lui este mai puţin cunoscută decât tradiţiile de Ignat, când se taie porcii pentru Crăciun. Acesta este şi motivul pentru care vom trece în revistă câteva momente importante ale vieţii martirului Ignatie, episcopul Antiohiei, supranumit şi Teoforul, adică "Purtătorul de Dumnezeu" care este în acelaşi timp "Cel purtat de Dumnezeu".
Supranumele de Teoforul vine de la două întâmplări definitorii pentru viaţa lui. "Purtat de Dumnzeu - ne spune tradiţia noastră creştină - s-a întâmplat la propriu. Când ucenicii lui Iisus au întrebat cine va sta de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţia lui Dumnezeu, iscându-se şi un fel de ceartă între ei pentru întâietate, Iisus le-a răspuns: "Cine vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor", învăţându-i că mărirea se obţine prin smerenie şi umilinţă. Ca să-i facă să priceapă şi mai bine cât de smeriţi şi nevinovaţi trebuie să fie, a luat un copil în braţe, îndemnându-i să devină copii cu inima.

Copilul purtat în braţe de Iisus este Sfântul Ignatie, martirul de mai târziu. Iar la sfârşitul său mucenicesc, Sfântul avea să arate că şi el îl purta pe Dumnezeu în inima lui. În circul de la Roma, unde a fost dus spre martirizare, când fiarele l-au sfâşiat, acestea nu s-au atins de inima lui, care a fost găsită întreagă, iar în ea era scris cu litere de aur: "Iisus Hristos". Până la mucenicie, viaţa Sfântului Ignatie a fost una exemplară. După ce a stat sub ascultarea apostolilor lui Iisus, ucenic direct al Sfântului Evanghelist Ioan, la vremea maturităţii a fost ales de către însuşi Sfântul Petru episcop al creştinilor din Antiohia Siriei, acolo unde credincioşii şi-au spus prima dată "creştini".

Sfântul Ignatie a murit în anul 107, an în care împăratul roman Traian sărbătorea victoria asupra dacilor. Istoricii ne spun că sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă şi a durat 123 de zile, constând în ceea ce le plăcea romanilor: mult circ, pe lângă pâinea cuvenită. Şi-au dat viaţa în lupte 10.000 de gladiatori, iar luptele şi jocurile sângeroase au fost completate de 11.000 de fiare sălbatice, sacrificate după ce unele au fost săturate cu trupurile creştinilor.

În trecerea sa prin Antiohia Siriei, aflat într-o campanie în Orient, Împăratul Traian a fost înştiinţat că şeful creştinilor de aici, Ignatie, ar putea constitui un personaj bun pentru spectacolele sale de la Roma, iar moartea sa, o sperietoare pentru cei care ar îndrăzni să treacă la creştinism. Traian a poruncit ca Ignatie să fie arestat şi dus la Roma. Sfântul a fost însoţit de zece soldaţi foarte aspri care adesea l-au bătut pe drum şi pe care sfântul îi numea într-o scrisoare "leoparzi".

MĂCINAT DE DINŢII LEILOR
A fost un drum greu pentru episcopul care avea peste 70 de ani. Călătoria s-a făcut şi pe Marea Mediterană, şi pe pământ, poposind în unele oraşe. Ştim cu precizie că s-au oprit la Smirnum şi în fosta cetate Troia. Pe unde trecea, poporul credincios se aduna în jurul lui, iar el le dădea scrisori cu sfaturi şi învăţuri creştine. Era bucuros că va fi omorât pentru Domnul său, Iisus Hristos. Când au aflat că va fi dus la Roma spre a fi omorât de fiare, creştinii care aveau infleunţă la curtea imperială s-au gândit să aranjeze lucrurile ca episcopul Ignatie să nu fie ucis, căci era un bun păstor şi era foarte iubit de popor.

Aflând ce au de gând creştinii, Sfântul Ignatie le-a scris o scrisoare în care îi ruga să nu intervină pentru el, căci abia aşteaptă să sufere şi el pentru Hristos care S-a răstignit pentru noi. Le scria: "Vă rog să nu-mi arătaţi bunăvoinţa nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă linguşiţi ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu: ca nu adormind să fiu povară cuiva.

Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni pentru mine ca să fiu găsit, prin aceste unelte, jertfă lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli, eu, un osândit; aceia, liberi, eu, până acum rob. Dar dacă sufăr, voi fi un dezrobit al lui Hristos şi voi învia liber în El. Acum când sunt un înlănţuit, învăţ să nu mai doresc nimic".

La 18 decembrie, anul 107, au fost omorâţi cei care îl însoţeau pe Sfântul Ignatie, creştinii Zosima şi Lupus. Două zile mai târziu a fost dus în arenă şi bătrânul episcop. Doi lei au sfâşiat trupul lui, rămânând din el doar oasele mari şi inima întreagă. După ce s-a făcut curat în arenă, creştinii din Roma au luat rămăşiţele sale sfinte şi nisipul udat cu sângele mucenicesc şi le-au îngropat cu mare evlavie în cimitirul Dafini, din Antiohia. În felul acesta, sfântul care în copilărie a fost purtat de Hristos în braţe, iar la sfârşitul vieţii o parte din trup s-a dus în burţile leilor a devenit într-adevăr Purtător de Dumnezeu.

Numele Domnului s-a arătat tututor scris cu aur în inima sa iubitoare. Rămăşiţele pământeşti ale Sfântului se află în biserica dedicată lui în Antiohia pe care a păstorit-o vreme de 40 de ani.