vineri, 30 iulie 2010

Amintire în veşmânt alb


La trei ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist.


Când merg la slujbă la Patriarhie, mă aşez cel mai adesea lângă mormântul lui şi trăiesc această dublă prezenţă: un patriarh slujeşte în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihneşte undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.

Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se aşeze mai clar în minte felul în care aş putea să-i evoc figura blândă, de bunic şi călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai ştiu ce să spun despre el după trei ani? Şi totuşi. Cum aş putea să uit cel mai emoţionant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?… Nici dreapta sa de o fineţe deosebită, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte şi dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveşmântat în alb, păşind uşor pe coridoarele Reşedinţei patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. “N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!”, ne spunea, şi-i sorbeam cuvintele, şi îl lăsam să ne fie ghid preţios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaş, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaş alb, arătând spre fresce şi vitralii ca spre adevăratele lăcaşuri de sus. Sus, acolo unde spera, şi sperăm şi noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereţi, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul şi îmi spunea un personal “Danielă!”, aşa cum numai tata îmi mai spune uneori.

Ne-a dus apoi prin foişorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieşea să ia aer, scuturându-şi în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzaţiilor de tot felul şi de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârşitul interviului şi turului de reşedinţă să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, aşa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.

Să nu mai ştiu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca şi cum aş uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe şi de necontestat această amintire cu veşmânt alb.

Publicat in Ziarul Lumina, 30 iulie 2010.

marți, 27 iulie 2010

Pantelimonul meu

Pentru locuitorii satelor de munte cum era şi cel în care am copilărit eu, 27 iulie, ziua Sfântului Mucenic Pantelimon, era de departe una importantă. În fapt, era cea mai iubită ziua aceasta de copiii de seama mea. De Sfântul Pantelimon se organiza an de an, în centrul Săruleştilor de Buzău, un bâlci la care nu putea lipsi nici un om care avea cât de cât idee despre ce este frumos pe lume. Cel puţin aşa gândeam atunci. Mă lua cu frisoane gândul că n-aş fi ajuns acolo. Ce vrei să-ţi iei de la Pantelimon? Ce rochiţă nouă îţi faci? Ne dăm anul ăsta în lanţurile mari sau numai în căluşei? Tot felul de întrebări pregăteau sărbătoarea şi făceau aşteptarea mai rodnică. Cam tot ce făceam după intrarea în vacanţa de vară se raporta la târgul de Pantelimon. Lasă că vine el Pantelimonul şi nu-ţi mai cumpăr nimic!, spunea mama câteodată dacă nu făceam vreo treabă la vremea ei, ori dacă întârziam prea mult la joacă... Doamne păzeşte să n-ajung eu la târg! Aş fi făcut cea mai josnică muncă numai să nu păţesc aşa ceva. M-aş fi dus până şi cu vacile, singură, pe o coastă unde aveam noi loc cu fâneaţă - şi nu pe suhat cu ceilalţi copii, unde m-aş fi jucat cele mai minunate jocuri... Îmi plăcea şi târgul în sine, dar şi drumul până acolo era misterios şi mă fascina. Îmi plăcea cum mergeam, aşa, mame şi copii laolaltă, o luam pe "cărarea de pe gârlă", loc tainic, care ascundea poveşti fabuloase. Cărarea trecea printre locurile oamenilor, de o parte şi de alta era fânul mare, înflorit, plin de albine zumzăind, roua încă nu se luase îndeajuns şi ne udam un pic, dar era plăcut. În stânga era Pecineaga cea sărată, care lăsa urme albe pe pietrele de sub albie şi din jur, limpede ca lacrima, făcând din loc în loc mici "dulghine" în care apa era mai adâncă şi îmi dădea fiori de groază. La dreapta, dealurile erau din ce în ce mai înalte, pe alocuri erau "postaţe" cultivate cu porumb şi fasole, că altceva nu se făcea din cauza climei montane. Treceam pe lângă păduricea de aluni a familiei noastre şi ştiam că suntem la jumătatea drumului. Mai aveam vreo doi kilometri până la târg şi gata! Când ajungeam, ce de minunăţii! Cocoşei de zahăr pe băţ, alviţă, limonadă, miez de nucă în zahăr caramelizat, îngheţată, dar şi fluiere care deja formau un cor asurzitor. Apoi treceam la capitolul cochetărie: ceasuri din plastic şi ineluşe cu piatră colorată, ne luam şi cruciuliţe, eventual mărgeluţe, dacă ne mai ajungeau banii. Trebuia cumpătare, căci urma să tragem o tură şi pe la căluşei. Comedia cu lanţuri era a unei familii cu un nume de poveste, Păcală. Apoi, ne pozam lângă căprioară şi urs, având în spate peisajul pictat de artistul ambulant. Farmecul era că ne întâlneam cu toţii, era o comuniune, cum aş spune acum. Veneau oamenii din toate satele din jur, era ceea ce se numeşte în Ardeal "nedeie". Cine ştie, poate în vechime, când se mai purtau straiele populare şi nu apăruseră balurile, flăcăii şi fetele se prindeau în hore, se tocmeau viitoare treburi, se prevesteau nunţile. În copilăria mea din comunism, oamenii se bucurau cum puteau, iar târgul acesta era ceva lumesc, dar curat în sine. Oamenii nu uitau de sfântul care le prilejuia întâlnirea aceasta, pentru că dimineaţa, la biserica din centru, se ţinea slujbă şi mergea destul de multă lume. Pentru cei mari se dădea apoi film la căminul cultural, seara urma balul la care veneau doi-trei ţigani şi cântau din instrumente melodii după care tinerii jucau nişte sârbe focoase, munteneşti. Vârstnicii stăteau pe iarbă în grupuri şi discutau, în timp ce noi, copiii, băteam de sute ori drumul dus-întors pe o parte şi pe alta a şoselei unde îşi etalau comercianţii tarabele. Erau aceiaşi ţigani care de 29 august, de exemplu, mergeau la alt târg de prin zonă, iar de Sântămăria Mare, în altă parte. De Pantelimon aveam obiceiul ca, împreună cu două verişoare, să păstrăm câţiva bănuţi pentru "o amintire" mamelor noastre. Cred că mama mai are şi azi o căsuţă de carton pe care erau lipite nisip colorat şi scoici. Pe seară, ne întorceam acasă, obosiţi şi fericiţi, cu ceasurile, inelele şi fluierele în care ne suflam plămânii, cu mingiuţele noastre yo-yo umplute cu rumeguş, cu ochelarii de soare coloraţi strident prin care vedeam viaţa atât de roz. Dacă mai aveam energie, fugeam până într-un loc anume, pe un deal, şi culegeam nişte colilie, iar firele ei albe şi pufoase aveau să ne amintească până anul următor de Pantelimonul din acea vară.

miercuri, 14 iulie 2010

Fata draga si amara

Se spun în aceste zile multe lucruri despre Mădălina Manole... Ca un om care a cunsocut-o pe Mădălina, îmi permit să îi aduc un mic omagiu în scris. O să postez un text pe care l-am scris acum doi ani (2008) şi a apărut exact de ziua ei, în Ediţia de Colecţie pentru Mădălina la Jurnalul Naţional.
Spuneam atunci că Mădălina Manole este un om care trăieşte după principii şi care şi-a condus viaţa după un cuvînt din Dante Alighieri: „Iubirea mută stelele”. Acum s-a mutat în stele, cum ar spune Florin Piersic. Dumnezeu ştie unde s-a mutat fata aceasta dragă devenită într-o dimineaţă atât de amară... Dumnezeu s-o ierte!



De la bunul simţ pleacă totul, spune artista. „Asta am făcut toată viaţa, ca o leoaică m-am luptat cu toată lumea din jur, în numele iubirii. M-am luptat în numele iubirii de a trăi frumos şi asta am să fac pînă la sfîrşitul drumului”.

Cele mai frumoase amintiri ale ei sunt din copilărie. Nu de la Vălenii de Munte, unde s-a născut, pentru că acolo nu a stat decît pînă la doi ani. „Ploieşti este oraşul copilăriei mele. Copilăria e tot ce pot să am eu mai sfînt, amintirile cele mai frumoase sunt din copilărie. Neavînd aşa o copilărie cu de toate, treaba asta ne-a unit şi mai tare, când ai noştri ne-au avut pe amîndoi, mama şi-a lăsat imediat serviciul. N-au vrut să fim copii crescuţi cu cheia de gît. Mama a devenit casnică şi ne-a crescut pe mine şi pe fratele meu aşa cum cum trebuie. Ai noştri ne-au oferit tot ce s-a putut dintr-un singur salariu. Cam toată viaţa ne-am mutat dintr-un apartament în altul, am căutat mereu să avem condiţii tot mai bune... Pe ai mei aşa mi-i amintesc, din sacrificiu în sacrificiu, erau în stare de orice ca să ne fie nouă bine”.

Cînd vezi un artist la televizor sau pe scenă uiţi că este om, îl transpui într-un plan în afara realităţii. Nu te gîndeşti decît că el e sus, că are tot ce îşi doreşte. Ce şi-a dorit Mădălina Manole în copilărie şi n-a avut?

BICICLETA. „Am avut tot felul de nostalgii, de exemplu tabăra în care nu am reuşit să plec, pentru că nu am avut niciodată bani de o tabără. Eu nu ştiu cum e să mergi în tabără. Însemnau destul de mult 500 de lei pe atunci. Am preferat să le dau banii mei din economii alor mei. Pusesem deoparte şi strânsesem suma asta, însă i-am auzit pe ai mei şuşotind în bucătărie că le mai trebuie bani pentru un linoleum pe jos şi atunci am renunţat la tabără. Sau toată copilăria mea mi-am dorit să am o bicicletă Pegas şi n-am avut. Le tot ceream bicicleta pe acolo prin faţa blocului celorlalţi copii. Dar iubesc la nebunie amintirile din copilărie, cu toate neajunsurile cu tot... Acestea n-au făcut decît să ne unească mai mult ca familie”.

BALERINA. Ambiţioasa fetiţă cu părul lung, filiformă, de o frumuseţe care ieşea imediat în evidenţă era flebeţea profesorilor. Dar nu s-a bazat niciodată pe acest atu. A fost mereu premiantă. Era însă mereu un personaj activ la serbările şcolare. „Nu ştiu cum am făcut eu că m-am remarcat încă din primele clase. Am făcut balet în primii ani de şcoală, profesoara de balet făcea şi muzică şi m-a ales la cor. La început eram în ultimul rînd, apoi, pentru că aveam voce m-a mutat în faţă ca prim-solistă.
Cu corul luam tot felul de premii. Dar dorinţa nebună de a fi pe scenă mi-a declanşat-o spectacolul în care am văzut-o pe folkista Ana Tetelea Ionescu. Aveam 12 ani cînd acea făptură magică a cîntat cîntecul Fata de iarbă.
Câteodată mai glumesc, uite de la Fata de iarbă am ajuns la Fată dragă”, îşi aminteşte Mădălina Manole.

A învăţat să cînte de la Ana dar şi să compună singură pe versuri de Octavian Goga, Zaharia Stancu, Radu Stanca, Eminescu.
Puştoiaca cu o chitară şi plete lungi era invtiată pe la diferite spectacole din oraş. „Am cunoscut-o pe Ştefania Ghiţă, ea este mai mare cu doi ani ca mine, tocmai ieşise dintr-un grup, studiase flautul, ne-am împrienenit. Şi am început să facem cîntece pentru duo. Am numit acest grup Alfa şi Beta. Eram în liceu şi trebuia să am grijă să mă ţin şi de carte şi de muzică. Eram un fel de mică vedetă locală. Urmează apoi drumul Cenaclului Flacăra şi al Serbărilor Scânteii Tineretului. Am plecat în câteva spectacole cu maestrul Adrian Păunescu. Împreună cu Ştefania compusesem Iertările pe versurtile lui poetului şi i-a plăcut. Dar noi două nu puteam să mergem la cenaclu pentru că plecau prea mult în ţară. A fost mult mai uşor pentru noi să mergem cu Lucian Avramescu la Serbări şi am rămas membre permanente ale acestui cenaclu. Dintr-a IX-a pînă într-a XII-a, viaţa noastră se desfăşura aşa, pe de-o parte şcoala, pe de alta Serbările. Pentru mine a fost perioada unei şcoli a vieţii”, povesteşte artista.
Nu e puţin lucru să cînţi în faţa a 10.000 de oameni pe Cîmpia de Blaj!
Îşi aminteşte de lumea din spatele scenei. S-a maturizat artistic în prejma unor Lucian Avramescu, Victor Socaciu, Gyuri Pascu, Gheorghe Gheorghiu, a fost aproape de Iris, Compact, Roşu şi Negru, Mircea Rusu... Liviu Tudan, la fiecare turneu, o întreba părinteşte: ”Ce faci, Manole? Ai mai crescut?”

MEZINA. „Un turneu ţinea o săptămână, zece zile. Eram cea mai mică dintre ei. Mă aducea tata cu maşina sau cu trenul pînă la autocarul pleca de la Casa Scînteii. Mă dădea în grijă lui Lucian sau lui Socaciu, avea în încredere mai multă în ei. Am fost extrem de cuminte, mi-e foarte drag să-mi aduc aminte de perioada asta şi că am crescut cu ei. Sunt convinsă că niciunul din ei nu se gîndea că puştoaica aia care era acolo cu ei avea să devină Mădălina Manole de mai târziu”, spune interpreta.
Cum s-a făcut trecerea de la muzica folk la cea uşoară?
Cam atunci cînd şi-a încheiat onorabil socotelile cu liceul, s-a produs şi incidentul Cenaclului Flacăra la Ploieşti şi s-a dat interzis manifestărilor gen cenaclu. Nu prea mai ştia ce să facă în domeniul acesta artistic. Se afla într-un punct de răscruce.

Mădălina povesteşte: „Am avut o discuţie cu părinţii. Se punea problema ce fac mai departe? Mă ţin de carte şi dau la Facultatea de Limbi Srăine, care mi-ar fi plăcut, sau merg mai departe pe drumul muzicii? Ai mei m-au lăsat să hotărăsc singură. Eu am considerat că e bine să vin la Bucureşti, de unde se spunea că „se dă ora exactă” şi unde erau compozitorii. Gândul meu era Şcoala Populară de Artă. Unde erau Ionel Tudor şi Mihaela Runceanu, Mihaela fiind unul din idolii mei, alături de Angela Similea şi Mirabela Dauer. Am să ales muzica”.

DIVA... Dar ce era să facă într-un oraş unde nu avea pe nimeni, nu avea buletin de Bucureşti, iar părinţii nu aveau bani să o întreţină? Era sfîrşit de vară, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă. Erau 10 locuri şi doar doi acceptaţi la clasa lui Ionel Tudor şi a Mihaelei Runceanu. Un loc a fost al Mădălinei. Fata din Ploieşti era în al nouălea cer pentru reuşita aceasta. Dar şi mai aproape de nori a dus-o ajutorul păriteneului ei, Costin Diaconescu de la radio, care a trimis-o şi la Aeroport unde erau nişte locuri de controlori de trafic. I s-a pus un manual de engleză specializată în braţe şi l-a tocit. A luat şi acest examen! O fascina enorm munca de la aeroport, în paralel, mergea la cursuri unde Mihaela Runceanu i-a remarcat vocea, ambiţia şi tenacitatea. Mădălina îşi aminteşte de prima oră de la clasa Mihaelei Runceanu: „Pe 15 septembrie, am urcat la etaj, la clasă, erau toţi cei din anii mai mari, stăteau acolo de vorbă cu Mihaela, se pupau, povesteau din vacanţă, erau bucuroşi de revedere. Eu stăteam într-un colţ, emoţionată. O vedeam pentru prima dată în carne şi oase. Artista de la televizor îmi era profesoară! Deodată îşi aminteşte că are două eleve noi şi zice: Unde este Diva de la Otopeni? Nu ştiu ce îi povestiseră secretarele la care mă înscrisesem şi unde a trebuit să scriu că lucrez la Otopeni... Poate a crezut că sunt o tipă cu fiţe, mîţîită... Însă cînd m-a văzut şi-a dat seama că s-a înşelat. Omul timid, emoţionat, modest din faţa ei spunea altceva. Eram aşa de copleşită....
Am rămas una dintre elevele ei preferate”.

Anca Magdalena Manole înecepe să devină Mădălina Manole. Perioada aceasta fost pentru fata de la aeroport una foarte grea. A trebuit să meargă şi la cursurile de controlori, şi la serviciu, şi la orele de muzică. La sfîrşit de săptămînă mergea la Ploieşti la părinţi. A slăbit atunci cîteva kilograme. Era nevoită să schimbe gazdele destul de des. Nu întîlnea mereu oameni cumsecade. O dată a trebuit se mute prin Drumul Sării. Conform anunţului, era o famile - soţ şi soţie. Dar deşi era atîrnată o haină de femeie în cuierul de la intrare, femeia nu a apărut niciodată. A intrat în panică, şi-a sunat tatăl care abia plecase la Ploieşti. A făcut cale întorsă, dar era iarnă şi viscol, ceea ce a dus la un drum lung de vreo 10 ore.

FOCUL. A urmat întîlnirea cu Şerban Georgescu, compozitorul vieţii ei şi soţul ei pentru 15 ani. Şlagăre, aplauze, discuri, premii, turnee, bani, fericire, lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor, flori în braţele artistei. Intrepreta „Fatei dragi” a trecut prin episodul „Fata cu părul de foc”. Dar Mădălinei i-ar plăcea să i se spună „Fata cu sufletul de foc”. Pentru că preţuieşte iubirea şi pune suflet în tot ceea ce face.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Ştirile la care te cruceşti

De mult timp îmi stă pe limbă o vorbă pe care aş vrea să le-o adresez confraţilor din presă. Mai ales celor de la televiziunile comerciale. N-am intenţia să supăr pe nimeni, dar lucrurile spuse franc sunt mai bune decât şuşotelile pe la colţuri.

De fiecare dată când văd la televizor aşa-zise reportaje de la hramurile mari, de la pelerinaje cu mii de oameni ce stau la rând ca să sărute moaştele sfinţilor, de la sfinţiri de biserici şi săvârşiri de agheazmă, de fiecare dată am impresia că aud aceeaşi relatare din anii trecuţi, numai locul şi data par a fi schimbate.

Mereu aceleaşi clişee de limbaj, intrate în uz şi lansate către un public care nu este prost, care ştie ce este credinţa, care merge la biserică şi are habar de evenimentul religios mai mult decât omul cu microfonul.

Ultima dată când am avut ocazia să aud asemenea ştiri şablonarde a fost de ziua Aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, 24 iunie. Mi-am şi notat atunci câteva expresii, deşi le ştiam pe de rost, din anii trecuţi, de la alte sărbători.

Am aflat că "mii de pelerini s-au călcat în picioare...", că "rămăşiţele sfinte au fost plimbate pe străzi...", în timp ce, dintr-o eroare a pazei publice, "pelerinii le-au scăpat printre degete jandarmilor" şi au intrat mai repede la raclă.

După ce mi-am stăpânit râsul, mi-am şi imaginat cum oamenii legii nu au fost în stare să ţină piept atâtor oameni paşnici, care nu doreau decât să se roage. Ce lucru agresiv şi periculos este să te rogi! A fost aglomeraţie, gata senzaţionalul! Aici e ştirea. Dar ce subiect nemaipomenit: un biet om a murit în acele zile de pelerinaj. Au titrat mare şi glorios: "Un pelerin a murit chinuit de foame şi de frig". Adică l-a omorât dorinţa lui nesănătoasă de a sta la coada aceea imensă pentru a săruta nişte "rămăşiţe pământeşti"... Chinuit, nu oricum. De fapt, bărbatul de 48 de ani care venise dintr-un sat sucevean să se roage la Sfântul Ioan era mai de mult suferind cu inima. A făcut infarct, dar nu de la înghesuială, pentru că a murit în cerdacul mănăstirii. Poate a murit de inimă grea, soţia îl părăsise, plecase la muncă în Italia. Oricum a murit aşteptând să atingă un sfânt. Nu e frumos? Poate la ieşirea sa din aglomeraţia vieţii l-a aşteptat chiar Sfântul Ioan să meargă cu el la Dreptul Judecător pentru a depune mărturie.

Reportajele pe tema aceasta au aşa un aer de superioritate transmis de nişte oameni care vor cu orice preţ să se delimiteze de popor, de "habotnicia" celor mulţi şi curaţi la suflet, pentru care un pelerinaj este ceva sfânt. Oare ştiu căutătorii de senzaţie TV că sunt oameni care aşteaptă un an întreg să meargă la acele hramuri, bătrâni care pun bănuţi deoparte să aibă de drum, care îşi drămuiesc şi timpul, şi lucrul să poată fi acolo de sărbătoarea aceea? Cum să nu dea năvală - în sensul bun al cuvântului - la moaştele sfinţilor când ei ştiu că aceia sunt prietenii lui Hristos care pot pune o vorbă bună şi pentru ei?

Nu cu gândul răfuielii, al reproşului sau al admonestării scriu aceste rânduri. Dar parcă e păcat să fim prostiţi aşa, cu nişte vorbe goale, la ştirile de seară. Se vede cu ochiul liber când intenţia este bună sau nu. Faţă de care telespectatori există un câştig de cauză cu astfel de deformări? Nu credem noi că suntem un popor ortodox? Chiar ne este ruşine cu moaştele şi cu slujbele la care vine mult popor? Vrem să punem şi noi moaştele în muzee, ca occidentalii, pentru a păstra o eleganţă şi un mediu "aseptic" social?

Fraţilor "specializaţi" pe religie, mai daţi pe la biserică din când în când, dar nu pentru ştiri, ci doar pentru sufletele voastre! Acolo este Adevărul care ne va face liberi pe toţi cândva. Chiar şi de presiunea patronilor de ziare care vor senzaţional din ceea ce este cât se poate de firesc.
Pentru că fireşti sunt acele imense cozi la moaşte şi înghesuielile la sfinţiri. Oare nu aţi auzit niciodată că "împărăţia cerurilor se ia cu asalt"? Cu jumătăţi de adevăr încă nu s-a auzit.

text publicat in Ziarul Lumina din 1 iulie 2010