duminică, 30 ianuarie 2011

O reverenta pentru omul care a salvat biserici


Zilele trecute, fiind în trecere prin Piaţa Romană, pe lângă clădirea ASE-ului, mi-a atras atenţia o expoziţie atipică, organizată ad-hoc pe gardul instituţiei. Mai multe fotografii cu explicaţiile aferente reuşeau să introducă trecătorul şi admiratorul de câteva minute al expoziţiei într-o lume a extraordinarului curaj de care a dat dovadă un om inspirat de Dumnezeu: inginerul Eugeniu Iordăchescu. Fotografiile cuprindeau scene din timpul lucrărilor de translare a celor opt biserici bucureştene pe care Nicolae Ceauşescu le-ar fi demolat dacă inginerului Iordăchescu nu i-ar fi venit ideea de a le muta pur şi simplu din loc. Cei din jur au fost speriaţi de idee, au crezut că nu aud bine când acest om a spus că le va muta cu o metodă care nu va deranja nici măcar un centimetru din interiorul sau exteriorul clădirii. Curios este că dictatorul, deşi mirat de îndrăzneala propunerii, n-a refuzat ideea. Poate şi pentru faptul că inginerul avea deja un nume în domeniul construcţiilor din România acelei vremi, făcuse nişte lucrări de care se ţinea seama, iar regimul putea să şi le revendice drept realizări ale socialismului. Pe de altă parte, soţii Ceauşescu erau convinşi că acea idee nu va reuşi în practică. După ce, în vara lui 1982, a reuşit să transleze prima biserică, bijuteria de la Schitul Maicilor, Ceauşeasca ar fi exclamat: "Ai văzut, Nicule, că a reuşit?"… Şi reuşitele s-au ţinut lanţ, fiind translate alte clădiri-monument: biserile "Olari", "Sfântul Ilie" - Rahova, "Mihai Vodă", complexul mănăstiresc de la Antim, bisericile "Sfântul Ioan" - Piaţă, "Cuibul cu Barză" şi "Sfântul Gheorghe" - Capra.

Merită să ne amintim cu recunoştinţă că la 21 ianuarie s-au împlinit 26 de ani de când inginerul şi echipa sa de 20-30 de oameni, după o pregătire de patru luni, au reuşit să transleze Palatul Sinodal de la Antim. Genialul inginer povestea că aceasta a fost cea mai grea construcţie translată în România - 9.000 de tone -, la care s-a adăugat şi greutatea cărţilor din bibliotecă, de peste 1.000 de tone. Lucrările pregătitoare translării au durat mai bine de patru luni, iar rotirea în sine a clădirii s-a făcut la 21 ianuarie 1985, pe un ger de minus 18 grade, a durat 6 ore, translarea făcându-se pe o distanţă de aproape 10 metri. A fost mutată şi biserica o lună mai târziu, la 20,35 metri vest, pe o temperatură de minus 20 de grade.

Acea expoziţie situată în calea trecătorilor nu exprimă nici pe departe recunoştinţa şi admiraţia pe care ar trebui să i le purtăm acestui român. Şi am putea învăţa de la el că există momente când trebuie să ne facem datoria cu orice preţ şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de neamul nostru. Acum, după aproape 30 de ani de la salvarea prin translare a primei biserici din Bucureşti - şi nu doar acum -, inginerul Eugeniu Iordăchescu merită din plin reverenţa noastră şi mai ales neuitarea noastră.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Ce pret are chilipirul

Solduri, reduceri, oferte promoţionale, pe toate ni le-am adjudecat în ultimii ani cu mare sârg şi este firesc într-o economie de piaţă bine aşezată pe rosturile ei.
De la dorinţa normală de a cumpăra lucruri de calitate la preţuri mai mici într-o perioadă anume din an - declarată oficial drept una a reducerilor de preţ - până la alergătura după chilipiruri cu orice preţ, chiar cu acela al mărfii proaste, este cale lungă. Chilipirul predispune la cumpărarea haotică, nu din nevoie, ci din plictiseală, dintr-o oarecare patimă, din plăcerea de a şti că aproape ai păcălit pe cineva, din dorinţa de unicitate şi chiar din autoconfirmarea unor calităţi de bun "afacerist".

Micii chilipirgii sunt aceia care aleargă dintr-un capăt al oraşului în altul pentru a-şi lua o haină de provenienţă să zicem chinezească, însă cu 5 lei mai puţin decât la piaţa dintre blocuri. Astfel de oameni sunt fericiţi cu ceea ce cumpără la un preţ mai mic, nu contează cât timp au pierdut, nici dacă le place cu adevărat produsul cumpărat sau nu.

Există şi un alt gen de bucuroşi de pe urma micilor achiziţii la preţ redus. Sunt persoanele care, fie la pensie, fie fără serviciu, au mult timp liber şi urmăresc emisiunile de teleshopping în timpul cărora comandă tot felul de aparate de îndepărtat celulita, oale-minune, medicamente-panaceu, truse inutile, seturi de cleştişori cu care nu pot în mod normal să facă mai nimic. Pe aceşti oameni îi bucură ideea că au în casă o aparatură minunată, pe care vecinii şi cunoscuţii nu o au, le-o arată cu prima ocazie sau, dacă nu sunt mulţumiţi de ea, le-o fac cadou, lăudând produsul astfel încât să-i fie ruşine celui cadorisit să-l refuze. Tot astfel de oameni consideră pe loc drept bun mesajul telefonic sau scris conform căruia ar fi câştigătorii câte unui premiu. Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele. Nu atât valoarea şi obiectul câştigat în sine îi interesează, cât mai ales ideea câştigului fără bani, fără muncă (multă) şi aprecierea semenilor.

Există şi altă categorie de chilipirgii, care nu mai au ceva atât de naiv şi inofensiv faţă de cei din jur, cum sunt cei despre care am scris până acum. Aceştia de pe urmă, marii chilipirgii, caută ceva de care te înfiori: sunt atenţi la anunţurile băncilor şi ale fiscului, cercetează listele cu executări de imobile şi de maşini. Se înscriu la licitaţii, cumpără case pe care unii, ajunşi în situaţia de criză când au rămas fără servicii, nu şi-au mai putut plăti ratele la timp. Alţii sunt cu maşina în curs de achitare la bancă, dar reducerile salariale i-au făcut să nu mai poată duce la bun sfârşit plata şi poate mai aveau un an sau doi de plătit, dar au rămas fără nimic.

Ştiu că este perfect legal să cumperi o casă, o maşină şi orice alt bun de pe lista unei bănci care a procedat la executarea silită a celor intraţi în insolvenţă, în faliment, în neputinţă de plată a împrumutului. Dar ideea de a face aşa ceva mi se pare sinistră. Seamănă cu marşul unei armate de şacali porniţi noaptea în deşert să cureţe nisipul de leşuri. De chilipirul acesta ar putea să se lipsească măcar creştinii cu frică de Dumnezeu. Măcar din compasiune pentru cei nevoiţi să renunţe la nişte bunuri şi pentru simplul fapt că nu se ştie niciodată în ce situaţii îi aduce viaţa şi pe ei. Dacă nu putem ajuta pe cineva aflat în nevoie, măcar să nu ne bucurăm de necazul lui, căci a cumpăra ce altul a plătit în parte şi apoi a fost nevoit să lase este o bucurie indirectă faţă de nefericirea lui. Mai găsim case şi maşini dacă vrem să cumpărăm şi avem bani pentru ele, nu chilipir cu eticheta suspinului lipită pe el ar trebui să căutăm.