O intalnire cu Bob

Bob este jumătate britanic, jumătate român. De fapt, tatăl lui, un scoţian aşezat la Londra, a venit în ţara noastră cu afaceri cu petrol înainte de al Doilea Război Mondial, a cunoscut o româncă sadea din Prahova şi s-a căsătorit cu ea. Pe Bob l-am întâlnit la biserica românilor ortodocşi din Holborn, Londra. Personaj absolut fascinant, Bob să tot aibă spre 70 de ani. Vorbeşte o română cu "r"-urile englezite, dar o engleză impecabilă, fiind plecat de mic cu părinţii în capitala britanică. Speriată de comunism, familia lui mixtă a trăit pe malul Tamisei, făcând faţă cu brio dorului de o bătrână zeamă de prună şi de sărmăluţele româneşti. "Mama nu ştia decât câteva cuvinte englezeşti, s-a resemnat cu viaţa din Anglia, dar asta nu înseamnă că nu ştia să-mi spună că nu eram cuminte!", îmi povestea Bob. Râdea cu toată faţa lui rozalie ce se distingea de la o poştă între chipurile arse de soare (pe schele, mă gândeam eu, ştiind că majoritatea sunt muncitori în construcţii) ale românilor veniţi la lucru prin metropola britanică. Comunitatea de credincioşi care vin duminică de duminică la biserica aceasta de pe Fleet Street, închiriată de la anglicani, l-a adoptat de mult pe Bob. E de-al casei. La sfârşitul slujbelor, când cei mai mulţi dintre ai noştri mai zăbovesc la o ciorbă şi la o bucată de plăcintă, preparate ad-hoc în bucătăria lipită de biserică, vine şi bătrânul Bob. Totdeauna politicos ca la carte, aşa cum sunt toţi englezii pur-sânge. Are însă ceva în plus. El are şi sânge românesc prin vene şi, chiar dacă recunoaşte asta numai în faţa cui vrea el, are mai multă sinceritate în zâmbet şi în formulele de politeţe decât au englezii adevăraţi.


MăreşteÎmi spunea că vine an de an în România. Merge la rudele de pe Valea Prahovei, aşa cum băştinaşii britanici merg în Spania să-şi mai încălzească puţin oasele amorţite de clima lor ploioasă şi rece. Se simte ortodox sau anglican? Desigur că e ortodox, îmi spune intrigat. Cunoaşte comunitatea românească ortodoxă de la Londra încă de la începuturi. Îmi vorbeşte despre catapeteasma bisericii sculptată în lemn care, nepotrivindu-se la Mănăstuirea Antim din Bucureşti, a fost dăruită bisericii de aici, unde a venit ca turnată. Se mira de sutele de români prezenţi la Liturghie, apoi a zâmbit îngăduitor pentru "engleza românească" a preoţilor care oficiau un botez rostind pe rând rugăciunile în ambele limbi, pentru că naşul era englez. Ortodox.

În timp ce vorbeam, am simţit câteva priviri de dojană cum că mi-aş pierde vremea cu un bătrân ramolit. M-am făcut că nu văd asta pentru că stilul lui Bob de a gândi mi s-a părut revelator pentru generaţia viitoare a românilor din Londra, care probabil nu se vor mai întoarce, iar copiii lor vor fi nişte Bob. Mă gândesc la cei care se vor căsători cu englezi şi care vor veni în România când şi când, amintindu-şi că unul dintre părinţi se trage de aici, din această ţară necivilizată, dar cu mâncare bună şi biserici inexplicabil de pline. Apoi vor pleca înapoi, chiar dacă şi acolo vor sta cu chirie şi nu vor avea bani decât tot ca aici: de mâncare, îmbrăcăminte şi un trai modest

Amintire în veşmânt alb

La trei ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist.

Când merg la slujbă la Patriarhie, mă aşez cel mai adesea lângă mormântul lui şi trăiesc această dublă prezenţă: un patriarh slujeşte în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihneşte undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.

Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se aşeze mai clar în minte felul în care aş putea să-i evoc figura blândă, de bunic şi călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai ştiu ce să spun despre el după trei ani? Şi totuşi. Cum aş putea să uit cel mai emoţionant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?… Nici dreapta sa de o fineţe deosebită, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte şi dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveşmântat în alb, păşind uşor pe coridoarele Reşedinţei patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. “N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!”, ne spunea, şi-i sorbeam cuvintele, şi îl lăsam să ne fie ghid preţios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaş, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaş alb, arătând spre fresce şi vitralii ca spre adevăratele lăcaşuri de sus. Sus, acolo unde spera, şi sperăm şi noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereţi, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul şi îmi spunea un personal “Danielă!”, aşa cum numai tata îmi mai spune uneori.

Ne-a dus apoi prin foişorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieşea să ia aer, scuturându-şi în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzaţiilor de tot felul şi de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârşitul interviului şi turului de reşedinţă să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, aşa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.

Să nu mai ştiu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca şi cum aş uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe şi de necontestat această amintire cu veşmânt alb.

Publicat in Ziarul Lumina, 30 iulie 2010.

Pantelimonul meu

Pentru locuitorii satelor de munte cum era şi cel în care am copilărit eu, 27 iulie, ziua Sfântului Mucenic Pantelimon, era de departe una importantă. În fapt, era cea mai iubită ziua aceasta de copiii de seama mea. De Sfântul Pantelimon se organiza an de an, în centrul Săruleştilor de Buzău, un bâlci la care nu putea lipsi nici un om care avea cât de cât idee despre ce este frumos pe lume. Cel puţin aşa gândeam atunci. Mă lua cu frisoane gândul că n-aş fi ajuns acolo. Ce vrei să-ţi iei de la Pantelimon? Ce rochiţă nouă îţi faci? Ne dăm anul ăsta în lanţurile mari sau numai în căluşei? Tot felul de întrebări pregăteau sărbătoarea şi făceau aşteptarea mai rodnică. Cam tot ce făceam după intrarea în vacanţa de vară se raporta la târgul de Pantelimon. Lasă că vine el Pantelimonul şi nu-ţi mai cumpăr nimic!, spunea mama câteodată dacă nu făceam vreo treabă la vremea ei, ori dacă întârziam prea mult la joacă... Doamne păzeşte să n-ajung eu la târg! Aş fi făcut cea mai josnică muncă numai să nu păţesc aşa ceva. M-aş fi dus până şi cu vacile, singură, pe o coastă unde aveam noi loc cu fâneaţă - şi nu pe suhat cu ceilalţi copii, unde m-aş fi jucat cele mai minunate jocuri... Îmi plăcea şi târgul în sine, dar şi drumul până acolo era misterios şi mă fascina. Îmi plăcea cum mergeam, aşa, mame şi copii laolaltă, o luam pe "cărarea de pe gârlă", loc tainic, care ascundea poveşti fabuloase. Cărarea trecea printre locurile oamenilor, de o parte şi de alta era fânul mare, înflorit, plin de albine zumzăind, roua încă nu se luase îndeajuns şi ne udam un pic, dar era plăcut. În stânga era Pecineaga cea sărată, care lăsa urme albe pe pietrele de sub albie şi din jur, limpede ca lacrima, făcând din loc în loc mici "dulghine" în care apa era mai adâncă şi îmi dădea fiori de groază. La dreapta, dealurile erau din ce în ce mai înalte, pe alocuri erau "postaţe" cultivate cu porumb şi fasole, că altceva nu se făcea din cauza climei montane. Treceam pe lângă păduricea de aluni a familiei noastre şi ştiam că suntem la jumătatea drumului. Mai aveam vreo doi kilometri până la târg şi gata! Când ajungeam, ce de minunăţii! Cocoşei de zahăr pe băţ, alviţă, limonadă, miez de nucă în zahăr caramelizat, îngheţată, dar şi fluiere care deja formau un cor asurzitor. Apoi treceam la capitolul cochetărie: ceasuri din plastic şi ineluşe cu piatră colorată, ne luam şi cruciuliţe, eventual mărgeluţe, dacă ne mai ajungeau banii. Trebuia cumpătare, căci urma să tragem o tură şi pe la căluşei. Comedia cu lanţuri era a unei familii cu un nume de poveste, Păcală. Apoi, ne pozam lângă căprioară şi urs, având în spate peisajul pictat de artistul ambulant. Farmecul era că ne întâlneam cu toţii, era o comuniune, cum aş spune acum. Veneau oamenii din toate satele din jur, era ceea ce se numeşte în Ardeal "nedeie". Cine ştie, poate în vechime, când se mai purtau straiele populare şi nu apăruseră balurile, flăcăii şi fetele se prindeau în hore, se tocmeau viitoare treburi, se prevesteau nunţile. În copilăria mea din comunism, oamenii se bucurau cum puteau, iar târgul acesta era ceva lumesc, dar curat în sine. Oamenii nu uitau de sfântul care le prilejuia întâlnirea aceasta, pentru că dimineaţa, la biserica din centru, se ţinea slujbă şi mergea destul de multă lume. Pentru cei mari se dădea apoi film la căminul cultural, seara urma balul la care veneau doi-trei ţigani şi cântau din instrumente melodii după care tinerii jucau nişte sârbe focoase, munteneşti. Vârstnicii stăteau pe iarbă în grupuri şi discutau, în timp ce noi, copiii, băteam de sute ori drumul dus-întors pe o parte şi pe alta a şoselei unde îşi etalau comercianţii tarabele. Erau aceiaşi ţigani care de 29 august, de exemplu, mergeau la alt târg de prin zonă, iar de Sântămăria Mare, în altă parte. De Pantelimon aveam obiceiul ca, împreună cu două verişoare, să păstrăm câţiva bănuţi pentru "o amintire" mamelor noastre. Cred că mama mai are şi azi o căsuţă de carton pe care erau lipite nisip colorat şi scoici. Pe seară, ne întorceam acasă, obosiţi şi fericiţi, cu ceasurile, inelele şi fluierele în care ne suflam plămânii, cu mingiuţele noastre yo-yo umplute cu rumeguş, cu ochelarii de soare coloraţi strident prin care vedeam viaţa atât de roz. Dacă mai aveam energie, fugeam până într-un loc anume, pe un deal, şi culegeam nişte colilie, iar firele ei albe şi pufoase aveau să ne amintească până anul următor de Pantelimonul din acea vară.

Fata draga si amara

Se spun în aceste zile multe lucruri despre Mădălina Manole... Ca un om care a cunsocut-o pe Mădălina, îmi permit să îi aduc un mic omagiu în scris. O să postez un text pe care l-am scris acum doi ani (2008) şi a apărut exact de ziua ei, în Ediţia de Colecţie pentru Mădălina la Jurnalul Naţional.
Spuneam atunci că Mădălina Manole este un om care trăieşte după principii şi care şi-a condus viaţa după un cuvînt din Dante Alighieri: „Iubirea mută stelele”. Acum s-a mutat în stele, cum ar spune Florin Piersic. Dumnezeu ştie unde s-a mutat fata aceasta dragă devenită într-o dimineaţă atât de amară... Dumnezeu s-o ierte!


De la bunul simţ pleacă totul, spune artista. „Asta am făcut toată viaţa, ca o leoaică m-am luptat cu toată lumea din jur, în numele iubirii. M-am luptat în numele iubirii de a trăi frumos şi asta am să fac pînă la sfîrşitul drumului”.

Cele mai frumoase amintiri ale ei sunt din copilărie. Nu de la Vălenii de Munte, unde s-a născut, pentru că acolo nu a stat decît pînă la doi ani. „Ploieşti este oraşul copilăriei mele. Copilăria e tot ce pot să am eu mai sfînt, amintirile cele mai frumoase sunt din copilărie. Neavînd aşa o copilărie cu de toate, treaba asta ne-a unit şi mai tare, când ai noştri ne-au avut pe amîndoi, mama şi-a lăsat imediat serviciul. N-au vrut să fim copii crescuţi cu cheia de gît. Mama a devenit casnică şi ne-a crescut pe mine şi pe fratele meu aşa cum cum trebuie. Ai noştri ne-au oferit tot ce s-a putut dintr-un singur salariu. Cam toată viaţa ne-am mutat dintr-un apartament în altul, am căutat mereu să avem condiţii tot mai bune... Pe ai mei aşa mi-i amintesc, din sacrificiu în sacrificiu, erau în stare de orice ca să ne fie nouă bine”.

Cînd vezi un artist la televizor sau pe scenă uiţi că este om, îl transpui într-un plan în afara realităţii. Nu te gîndeşti decît că el e sus, că are tot ce îşi doreşte. Ce şi-a dorit Mădălina Manole în copilărie şi n-a avut?

BICICLETA. „Am avut tot felul de nostalgii, de exemplu tabăra în care nu am reuşit să plec, pentru că nu am avut niciodată bani de o tabără. Eu nu ştiu cum e să mergi în tabără. Însemnau destul de mult 500 de lei pe atunci. Am preferat să le dau banii mei din economii alor mei. Pusesem deoparte şi strânsesem suma asta, însă i-am auzit pe ai mei şuşotind în bucătărie că le mai trebuie bani pentru un linoleum pe jos şi atunci am renunţat la tabără. Sau toată copilăria mea mi-am dorit să am o bicicletă Pegas şi n-am avut. Le tot ceream bicicleta pe acolo prin faţa blocului celorlalţi copii. Dar iubesc la nebunie amintirile din copilărie, cu toate neajunsurile cu tot... Acestea n-au făcut decît să ne unească mai mult ca familie”.

BALERINA. Ambiţioasa fetiţă cu părul lung, filiformă, de o frumuseţe care ieşea imediat în evidenţă era flebeţea profesorilor. Dar nu s-a bazat niciodată pe acest atu. A fost mereu premiantă. Era însă mereu un personaj activ la serbările şcolare. „Nu ştiu cum am făcut eu că m-am remarcat încă din primele clase. Am făcut balet în primii ani de şcoală, profesoara de balet făcea şi muzică şi m-a ales la cor. La început eram în ultimul rînd, apoi, pentru că aveam voce m-a mutat în faţă ca prim-solistă.
Cu corul luam tot felul de premii. Dar dorinţa nebună de a fi pe scenă mi-a declanşat-o spectacolul în care am văzut-o pe folkista Ana Tetelea Ionescu. Aveam 12 ani cînd acea făptură magică a cîntat cîntecul Fata de iarbă.
Câteodată mai glumesc, uite de la Fata de iarbă am ajuns la Fată dragă”, îşi aminteşte Mădălina Manole.

A învăţat să cînte de la Ana dar şi să compună singură pe versuri de Octavian Goga, Zaharia Stancu, Radu Stanca, Eminescu.
Puştoiaca cu o chitară şi plete lungi era invtiată pe la diferite spectacole din oraş. „Am cunoscut-o pe Ştefania Ghiţă, ea este mai mare cu doi ani ca mine, tocmai ieşise dintr-un grup, studiase flautul, ne-am împrienenit. Şi am început să facem cîntece pentru duo. Am numit acest grup Alfa şi Beta. Eram în liceu şi trebuia să am grijă să mă ţin şi de carte şi de muzică. Eram un fel de mică vedetă locală. Urmează apoi drumul Cenaclului Flacăra şi al Serbărilor Scânteii Tineretului. Am plecat în câteva spectacole cu maestrul Adrian Păunescu. Împreună cu Ştefania compusesem Iertările pe versurtile lui poetului şi i-a plăcut. Dar noi două nu puteam să mergem la cenaclu pentru că plecau prea mult în ţară. A fost mult mai uşor pentru noi să mergem cu Lucian Avramescu la Serbări şi am rămas membre permanente ale acestui cenaclu. Dintr-a IX-a pînă într-a XII-a, viaţa noastră se desfăşura aşa, pe de-o parte şcoala, pe de alta Serbările. Pentru mine a fost perioada unei şcoli a vieţii”, povesteşte artista.
Nu e puţin lucru să cînţi în faţa a 10.000 de oameni pe Cîmpia de Blaj!
Îşi aminteşte de lumea din spatele scenei. S-a maturizat artistic în prejma unor Lucian Avramescu, Victor Socaciu, Gyuri Pascu, Gheorghe Gheorghiu, a fost aproape de Iris, Compact, Roşu şi Negru, Mircea Rusu... Liviu Tudan, la fiecare turneu, o întreba părinteşte: ”Ce faci, Manole? Ai mai crescut?”

MEZINA. „Un turneu ţinea o săptămână, zece zile. Eram cea mai mică dintre ei. Mă aducea tata cu maşina sau cu trenul pînă la autocarul pleca de la Casa Scînteii. Mă dădea în grijă lui Lucian sau lui Socaciu, avea în încredere mai multă în ei. Am fost extrem de cuminte, mi-e foarte drag să-mi aduc aminte de perioada asta şi că am crescut cu ei. Sunt convinsă că niciunul din ei nu se gîndea că puştoaica aia care era acolo cu ei avea să devină Mădălina Manole de mai târziu”, spune interpreta.
Cum s-a făcut trecerea de la muzica folk la cea uşoară?
Cam atunci cînd şi-a încheiat onorabil socotelile cu liceul, s-a produs şi incidentul Cenaclului Flacăra la Ploieşti şi s-a dat interzis manifestărilor gen cenaclu. Nu prea mai ştia ce să facă în domeniul acesta artistic. Se afla într-un punct de răscruce.

Mădălina povesteşte: „Am avut o discuţie cu părinţii. Se punea problema ce fac mai departe? Mă ţin de carte şi dau la Facultatea de Limbi Srăine, care mi-ar fi plăcut, sau merg mai departe pe drumul muzicii? Ai mei m-au lăsat să hotărăsc singură. Eu am considerat că e bine să vin la Bucureşti, de unde se spunea că „se dă ora exactă” şi unde erau compozitorii. Gândul meu era Şcoala Populară de Artă. Unde erau Ionel Tudor şi Mihaela Runceanu, Mihaela fiind unul din idolii mei, alături de Angela Similea şi Mirabela Dauer. Am să ales muzica”.

DIVA... Dar ce era să facă într-un oraş unde nu avea pe nimeni, nu avea buletin de Bucureşti, iar părinţii nu aveau bani să o întreţină? Era sfîrşit de vară, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă. Erau 10 locuri şi doar doi acceptaţi la clasa lui Ionel Tudor şi a Mihaelei Runceanu. Un loc a fost al Mădălinei. Fata din Ploieşti era în al nouălea cer pentru reuşita aceasta. Dar şi mai aproape de nori a dus-o ajutorul păriteneului ei, Costin Diaconescu de la radio, care a trimis-o şi la Aeroport unde erau nişte locuri de controlori de trafic. I s-a pus un manual de engleză specializată în braţe şi l-a tocit. A luat şi acest examen! O fascina enorm munca de la aeroport, în paralel, mergea la cursuri unde Mihaela Runceanu i-a remarcat vocea, ambiţia şi tenacitatea. Mădălina îşi aminteşte de prima oră de la clasa Mihaelei Runceanu: „Pe 15 septembrie, am urcat la etaj, la clasă, erau toţi cei din anii mai mari, stăteau acolo de vorbă cu Mihaela, se pupau, povesteau din vacanţă, erau bucuroşi de revedere. Eu stăteam într-un colţ, emoţionată. O vedeam pentru prima dată în carne şi oase. Artista de la televizor îmi era profesoară! Deodată îşi aminteşte că are două eleve noi şi zice: Unde este Diva de la Otopeni? Nu ştiu ce îi povestiseră secretarele la care mă înscrisesem şi unde a trebuit să scriu că lucrez la Otopeni... Poate a crezut că sunt o tipă cu fiţe, mîţîită... Însă cînd m-a văzut şi-a dat seama că s-a înşelat. Omul timid, emoţionat, modest din faţa ei spunea altceva. Eram aşa de copleşită....
Am rămas una dintre elevele ei preferate”.

Anca Magdalena Manole înecepe să devină Mădălina Manole. Perioada aceasta fost pentru fata de la aeroport una foarte grea. A trebuit să meargă şi la cursurile de controlori, şi la serviciu, şi la orele de muzică. La sfîrşit de săptămînă mergea la Ploieşti la părinţi. A slăbit atunci cîteva kilograme. Era nevoită să schimbe gazdele destul de des. Nu întîlnea mereu oameni cumsecade. O dată a trebuit se mute prin Drumul Sării. Conform anunţului, era o famile - soţ şi soţie. Dar deşi era atîrnată o haină de femeie în cuierul de la intrare, femeia nu a apărut niciodată. A intrat în panică, şi-a sunat tatăl care abia plecase la Ploieşti. A făcut cale întorsă, dar era iarnă şi viscol, ceea ce a dus la un drum lung de vreo 10 ore.

FOCUL. A urmat întîlnirea cu Şerban Georgescu, compozitorul vieţii ei şi soţul ei pentru 15 ani. Şlagăre, aplauze, discuri, premii, turnee, bani, fericire, lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor, flori în braţele artistei. Intrepreta „Fatei dragi” a trecut prin episodul „Fata cu părul de foc”. Dar Mădălinei i-ar plăcea să i se spună „Fata cu sufletul de foc”. Pentru că preţuieşte iubirea şi pune suflet în tot ceea ce face.

Ştirile la care te cruceşti

De mult timp îmi stă pe limbă o vorbă pe care aş vrea să le-o adresez confraţilor din presă. Mai ales celor de la televiziunile comerciale. N-am intenţia să supăr pe nimeni, dar lucrurile spuse franc sunt mai bune decât şuşotelile pe la colţuri.

De fiecare dată când văd la televizor aşa-zise reportaje de la hramurile mari, de la pelerinaje cu mii de oameni ce stau la rând ca să sărute moaştele sfinţilor, de la sfinţiri de biserici şi săvârşiri de agheazmă, de fiecare dată am impresia că aud aceeaşi relatare din anii trecuţi, numai locul şi data par a fi schimbate.

Mereu aceleaşi clişee de limbaj, intrate în uz şi lansate către un public care nu este prost, care ştie ce este credinţa, care merge la biserică şi are habar de evenimentul religios mai mult decât omul cu microfonul.

Ultima dată când am avut ocazia să aud asemenea ştiri şablonarde a fost de ziua Aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, 24 iunie. Mi-am şi notat atunci câteva expresii, deşi le ştiam pe de rost, din anii trecuţi, de la alte sărbători.

Am aflat că "mii de pelerini s-au călcat în picioare...", că "rămăşiţele sfinte au fost plimbate pe străzi...", în timp ce, dintr-o eroare a pazei publice, "pelerinii le-au scăpat printre degete jandarmilor" şi au intrat mai repede la raclă.

După ce mi-am stăpânit râsul, mi-am şi imaginat cum oamenii legii nu au fost în stare să ţină piept atâtor oameni paşnici, care nu doreau decât să se roage. Ce lucru agresiv şi periculos este să te rogi! A fost aglomeraţie, gata senzaţionalul! Aici e ştirea. Dar ce subiect nemaipomenit: un biet om a murit în acele zile de pelerinaj. Au titrat mare şi glorios: "Un pelerin a murit chinuit de foame şi de frig". Adică l-a omorât dorinţa lui nesănătoasă de a sta la coada aceea imensă pentru a săruta nişte "rămăşiţe pământeşti"... Chinuit, nu oricum. De fapt, bărbatul de 48 de ani care venise dintr-un sat sucevean să se roage la Sfântul Ioan era mai de mult suferind cu inima. A făcut infarct, dar nu de la înghesuială, pentru că a murit în cerdacul mănăstirii. Poate a murit de inimă grea, soţia îl părăsise, plecase la muncă în Italia. Oricum a murit aşteptând să atingă un sfânt. Nu e frumos? Poate la ieşirea sa din aglomeraţia vieţii l-a aşteptat chiar Sfântul Ioan să meargă cu el la Dreptul Judecător pentru a depune mărturie.

Reportajele pe tema aceasta au aşa un aer de superioritate transmis de nişte oameni care vor cu orice preţ să se delimiteze de popor, de "habotnicia" celor mulţi şi curaţi la suflet, pentru care un pelerinaj este ceva sfânt. Oare ştiu căutătorii de senzaţie TV că sunt oameni care aşteaptă un an întreg să meargă la acele hramuri, bătrâni care pun bănuţi deoparte să aibă de drum, care îşi drămuiesc şi timpul, şi lucrul să poată fi acolo de sărbătoarea aceea? Cum să nu dea năvală - în sensul bun al cuvântului - la moaştele sfinţilor când ei ştiu că aceia sunt prietenii lui Hristos care pot pune o vorbă bună şi pentru ei?

Nu cu gândul răfuielii, al reproşului sau al admonestării scriu aceste rânduri. Dar parcă e păcat să fim prostiţi aşa, cu nişte vorbe goale, la ştirile de seară. Se vede cu ochiul liber când intenţia este bună sau nu. Faţă de care telespectatori există un câştig de cauză cu astfel de deformări? Nu credem noi că suntem un popor ortodox? Chiar ne este ruşine cu moaştele şi cu slujbele la care vine mult popor? Vrem să punem şi noi moaştele în muzee, ca occidentalii, pentru a păstra o eleganţă şi un mediu "aseptic" social?

Fraţilor "specializaţi" pe religie, mai daţi pe la biserică din când în când, dar nu pentru ştiri, ci doar pentru sufletele voastre! Acolo este Adevărul care ne va face liberi pe toţi cândva. Chiar şi de presiunea patronilor de ziare care vor senzaţional din ceea ce este cât se poate de firesc.
Pentru că fireşti sunt acele imense cozi la moaşte şi înghesuielile la sfinţiri. Oare nu aţi auzit niciodată că "împărăţia cerurilor se ia cu asalt"? Cu jumătăţi de adevăr încă nu s-a auzit.

text publicat in Ziarul Lumina din 1 iulie 2010

Fata din Nazaret nu este Fecioara Maria!

Cine n-a auzit de Petru Popescu? Singurul scriitor român care are succes în America prin cărţile şi scenariile sale de film. Scriitorul de care s-a îndrăgostit însăşi Zoia, fiica dictatorului Nicolae Ceauşescu.

Spre el s-a îndreptat speranţa românilor în anii â70 când a publicat primele romane în contextul general de laşitate, linguşire şi frică. I-am citit cu nesaţ aceste cărţi, editate după 1990 şi redate circuitului literar românesc. L-am citit cu multă admiraţie şi recent, când a publicat miniromanul autobiografic "Supleantul". Auzind că va scoate un nou roman, intitulat "Fata din Nazaret", am făcut tot posibilul să mi-l procur imediat după apariţie.

Titlul duce cu gândul, fireşte, la Maica Domnului. Că doar nu cunoaştem o altă fată mai celebră a Nazaretului decât ea. Am început să citesc cu inima uşor strânsă, gândindu-mă ca nu cumva autorul, de dragul succesului, să denatureze adevărul istoric şi biblic. Temerea mea a crescut treptat şi a trecut prin diverse faze, până când, la finalul cărţii, s-a transformat într-o dezamăgire mare cât Marea Moartă. Cartea lui Petru Popescu pare a fi scrisă într-un acces de admiraţie faţă de concepţiile neoprotestante care o consideră pe Fecioara Maria o femeie de rând, care a fost căsătorită şi a născut natural un fiu, dacă nu cumva mai mulţi… La ce bun atâta risipă de talent, de documentare asupra locurilor, istoriei, personajelor, precum Cezar, Pilat, Irod, asupra vieţii de zi cu zi a evreilor, a felului în care erau alcătuite casele şi cum decurgea traiul oamenilor din triburile iudeilor, dacă esenţialul este denaturat? Îmi pun întrebarea dacă Petru Popescu a luat doar reţeta succesului unei cărţi şi a scris după tipar sau a vrut să "clatine" adevăruri de credinţă. Crede el că va zgudui vreo virgulă din credinţa sinceră şi curată a oamenilor din această ţară preponderent ortodoxă? Şi-a calculat poate forma posibilei uriaşe vânzări de carte după calapodul cărţilor lui Dan Brown şi al filmelor aşa-zis documentare care născocesc morminte cu trupuri de falşi Jesus.

Ce este grosolan în cartea aceasta este felul atât de evident mincinos în care sunt portretizate şi aranjate vieţile personajelor sfinte. Din ce sursă ştie Petru Popescu despre Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria, că au trăit până au văzut-o adolescentă pe fiica lor? Apoi a inventat un exil în deşert al lor şi al celor de-un neam, fiind, chipurile, alungaţi din Nazaret de către Irod. Unde s-a scris vreodată că Iosif era de aceeaşi vârstă cu Maria, când se spune clar în Scriptură că era bătrân când i s-a dat în grijă… Ca să aibă sare şi piper, ficţiunea este îmbogăţită cu un Pilat îndrăgostit de-a dreptul de Mariamne, personajul principal, adică "Fata din Nazaret". Într-adevăr, asta lipsea din poveste! Ca să nu mai vorbim despre felul naiv-amuzant în care personajele rămân uneori într-o mirare scoţând câte un "Ăăă?", de parcă ar fi fetiţe din desene animate japoneze. Apoi, autorul mai strecoară o idee pe care o consider nu doar monstruoasă, ci şi ridicolă: Dumnezeu are din când în când dialoguri cu Mariamne, vorbindu-i în gând şi "descoperindu-i", ca-n filmele americane, lucruri care intră la categoria "sensul vieţii", iar fata îi reproşează soarta amărâtă a femeilor şi aşa mai departe… Până când se ajunge la rezultatul final, adică vocea divină îi spune că fiul zămislit absolut omeneşte este divin!... O fi ea România bulversată de sărăcie şi consumerism inoculat din toate părţile, dar ceva credinţă şi minte au rămas în sufletul şi mintea românilor, fie ei chiar admiratori ai scrisului lui Petru Popescu. Îmi pare rău pentru atitudinea destul de moale a lui Cristian Tabără, care a participat la lansarea de la Bookfest a cărţii. Într-adevăr, Cristian Tabără consideră că este o nesăbuinţă şi un curaj deosebit să scrii ficţiuni despre Fecioara Maria, totuşi nu a spus răspicat că romanul este blasfemiator. Poate nu citise cartea până la sfârşit… Dacă pe parcursul paginilor mai aştepţi să se întâmple ceva despre care ştii din Scriptură şi eşti curios să vezi cum va descrie romancierul momentul Bunei Vestiri şi tot ce s-a mai întâmplat minunat, finalul cărţii îţi amărăşte gura definitiv. Constaţi că ţi-ai pierdut vremea citind o carte în care sunt desfiinţate pururea-fecioria Maicii Domnului şi naşterea imaculată a Fiului lui Dumnezeu.

Întoarcerea la Hristos a poetului risipitor

Marius Ianuş este poate cel mai cunoscut poet român lansat după 1989. A creat modă cu versurile sale anarhiste, şocante, nihiliste, triste. A condus cenacluri literare şi a publicat mai multe volume de poezii, a fost imitat şi adulat, a devenit lider de generaţie literară. De curând, s-a schimbat radical. L-a descoperit pe Dumnezeu şi este alt om.


Ca să ai succes în lumea literară contemporană, trebuie să faci valuri, cum se spune. Să scrii ceva atât de percutant şi de şocant încât să te faci auzit, iar după ce ochii şi urechile sunt asupra ta, poţi să te numeşti autor. Nevoia de teribilism şi de exprimare liberă era atât de mare după căderea comunisului la noi, încât apariţia lui Marius Ianuş s-a pliat exact pe aceasta. Teribilismul lui a fost iubit, adulat, pus în reviste şi cărţi. A fost numit "părintele fracturismului", alături de un alt scriitor, Dumitru Crudu. A început să fie copiat atât de mult încât s-a plictisit el însuşi de curentul inventat. Dar nu o evaluare critică doresc să fac prin acest articol, ci să relatez o minune. Da. Cuvântul este mare, ne este teamă să mai numim astfel un lucru evident din sfera aceasta. Ce s-a întâmplat însă cu Marius Ianuş este chiar o minune. Dacă un om care a scris versuri depresive, cu imagini scabroase şi şocante - cu mult talent, este adevărat - dacă un astfel de om lasă totul şi spune într-o zi: "Regret tot ce am scris, eu l-am aflat pe Hristos!"- nu vi se pare o minune?


Renegarea

Intrasem într-o zi pe internet şi căutam pe diverse bloguri literare să citesc noutăţi în domeniu. Găsesc un anunţ pe blogul lui Marius Ianuş care suna astfel: "De astăzi, 20 aprilie 2010, îmi reneg toate scrierile pe care le-am publicat până azi, cu excepţia celor pe care le-am postat

sau le voi posta pe blogul: http://yanush.wordpress.com. Îmi cer iertare tuturor celor cărora versurile mele de până acum le-au fost prilej de sminteală şi iau păcatele la care i-au împins vorbele mele scrise şi spuse pe alţi oameni asupra mea. Nu voi continua povestea hyperliteraturii, pentru un motiv simplu: e o poveste necreştină. (…) Îi avertizez pe toţi cei care au trecut prin cenaclurile mele sau care m-au citit că, în afară de sinceritate, i-am împins numai la drăcovenii. Îi avertizez că există Iad. Îi chem pe toţi pe drumul către Iisus Hristos, să înfrunte prigoana satanei şi să-şi salveze sufletele".

Starea inimii care a devenit taină

Deşi s-a retras din Bucureşti, având nevoie de mai multă interiorizare şi discuţii cu Dumnezeu în singurătate şi linişte, Marius a acceptat totuşi un interviu. Cum s-a produs schimbarea radicală cu el? "Acum trei-patru ani s-au întâmplat mai multe lucruri pe care acum le interpretez ca nişte semne. De exemplu, faptul că locuiam în apartamentul unui scriitor, Alexandru Monciu Sudinscki, un scriitor român care a plecat în Suedia şi care a devenit apoi foarte credincios şi s-a transformat într-un fel de pelerin-cerşetor, a plecat pe străzi... După aceea, am avut o răbufnire în faţa unor lucruri care se întâmplau la mine, la ziarul la care lucram, şi mi s-a răspuns într-o formă foarte dură. Am vrut să mă apăr, dar nu am ştiut cum. Am fugit la Chişinău să fac o revistă, "Starea de urgenţă". Dumnezeu a lucrat şi acolo. De fapt, a trebuit să ajung acolo ca să lucreze. Un poet călugărit, părintele Savatie Baştovoi, pe care îl ştiam de mai multă vreme... l-am întâlnit din nou acolo. Şi mi-a cântat o piesă foarte frumoasă care mi-a mers la inimă şi a lucrat. Eram mai mulţi scriitori adunaţi acolo, iar eu, ca oaspete, i-am cerut insistent să-mi cânte la chitară o piesă pe care o ştiam. Are nişte versuri foarte frumoase: "Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,/ Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,/ Există-o stare a inimii anume,/ Şi-aş vrea s-o împart cu dumneata". Sunt versurile lui Savatie şi mi-au plăcut atât de mult că l-am pus să cânte piesa asta de vreo 20 de ori. Am înţeles starea asta, taina asta, că eu de acum îi spun taină, este vorba despre starea din timpul rugăciunii lui Hristos când ţi se înteţesc bătăile inimii... E ceva extraordinar, neobioşnuit, mult dincolo de firesc", mărturiseşte Marius Ianuş.

Aceasta a fost începutul. Taina a început să lucreze în inima lui. Se afla la Chişinău, unde se chinuia să scoată revista "Starea de urgenţă", se zbătea mult pentru găsirea banilor şi pentru a lansa şi a vinde revista. Frământările lui erau însă în direcţie greşită. "M-am gândit foarte mult la cum m-am schimbat, cum m-a schimbat acea întâlnire cu părintele Savatie. Privind înapoi, eu mă gândesc că făceam revista asta dar eu căutam altceva, căutam de fapt liniştea şi fericrea. Căutam ce căutăm noi toţi. Noi, oamenii, ne prindem într-o capcană din asta a lumii şi nu ne dăm seama că noi căutăm fericirea de dincolo de lume. Acesta a fost lucrul pentru care am fost eu la Chişinău. Să mă văd cu Savatie Baştovoi. Aveam nevoie neapărată de ajutor, de vindecare divină. Ştiam. Mai e un text pe care mi l-a transmis înainte să-l cunosc, mi l-a scris pe cartea lui "Elefantul promis": "Lui Marius Ianuş, un cer senin deasupra capului". Am stat mereu şi m-am gândit ce-a vrut să spună părintele Savatie. Am aflat de rugăciunea inimii, recent, şi am înţeles despre ce vorbea Savatie atunci. Credeam că atunci când vorbeşte de o stare a inimii este vorba despre iubire aşa, în general, dar apoi am aflat că este ceva concret pe care îl simţi personal şi acut. Atunci a pus seminţele credinţei în mine".

"Când îl găseşti pe Dumnezeu nu mai eşti depresiv"

Îi pare rău că n-a crescut într-o familie mai dusă la biserică. Noroc cu una dintre bunici, care îi vorbea de Iisus, îi citea din Biblie. Ţine minte că în adolescenţă avea o ruşine să facă anumite lucruri, simţea că îl vede Dumnezeu. Apoi, a venit perioada răzvrătirii. Puţină lume a observat cât de tristă este de fapt poezia lui Marius Ianuş, cea de până la "întoarcere". Marius crede că scrisul lui Emil Cioran

i-a făcut mult rău sufletesc. Şi Bacovia. "Eram într-o depresie, nu-l găseam pe Dumnezeu. De la Cioran aveam revolta şi aplecarea spre nihilism. Când îl găseşti pe Dumnezeu nu ai cum să fii depresiv. Te rogi, ai un ajutor, nu poţi să fii disperat. Atunci nu îl vedeam clar pe Dumenzeu. Eu am fost aplecat mereu spre credinţă, în felul meu, spuneam mereu că Iisus este modelul meu. Mereu spuneam că Iisus este un mare poet, un mare om, dar Îl vedeam doar din perspectivă umană".

Îi admiră foarte mult pe poeţii Ştefan (Savatie) Baştavoi, Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc care au lăsat lumea şi s-au călugărit şi care trag după ei alţi tineri din sfera scrisului. "Sper să reuşesc şi eu să trag după mine pe alţii. Pentru că eu nu intenţionat am împrăştiat nişte lucruri rele, depresive".

"Până acum a fost o joacă cu viclenia sentimentelor"

Cum vede scrisul de acum încolo? "Din perspectivă creştină. Eu mi-am renegat toate scrierile. Poate la un moment dat, peste cinci-zece ani, o să mă uit peste cărţile mele şi o să mai găsesc ceva bun, dar nu cred. Acum le văd împotriva lui Dumnezeu astfel de scrieri. Am fost influenţat în rău de ce am citit. La rândul meu cred că am înfluenţat în rău pe alţii, dar sper ca Dumnezeu să îmi dea putere să îndrept lucrurile. Vreau să scriu despre credinţă, despre Dumnezeu, despre lucrările care merită. Tot ce am făcut eu până acum a fost un fel de joacă cu viclenia sentimentelor celoralţi. Poţi să-ţi provoci nişte sentimente îndurerate şi să le spui într-un mod viclean. Dar Dumnezeu vorbeşte clar, nu aşa".

Cum să fii scriitor în ziua de azi? "Trebuie să ne vedem locul, care este al furnicii faţă de Dumnezeu. Noi putem face lucruri mari cu cuvântul, dar să mergem cu smerenie, în zona asta a scrisului, să nu punem numele nostru în faţă. Să scriem lucruri frumoase şi bune. În cuvânt este o putere extraordinară. De spre asta ne-a vorbit Iisus când ne-a spus că El este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul are în el matricea realităţii. Cuvântul are o putere aparte. De asta se şi spune într-o rugăciune despre ferirea de grăirea deşartă".

Mă bucur că l-am cunoscut pe adevăratul Marius Ianuş. Un om care ştie că Dumnezeu potriveşte lucrurile spre binele nostru. Iar continuarea minunii mi-ar plăcea să fie ca generaţia aşa-zis fracturistă să se întregească imitându-l în credinţă pe Marius Ianuş, acum, când el este al lui Hristos.

Pod de aur peste apele suferinţei lui Radu Gyr

I-o fi făcut oare Domnul din suferinţă "pod de aur, pod înalt"? Suferitorului pentru vers şi credinţă, Radu Gyr, poetului condamnat la moarte pentru o poezie. "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", poezia care a fost tradusă în frica proaspăt instalaţilor la putere comunişti drept un manifest, o instigare la revoltă. Nu pentru aceasta a fost scrisă, dar poporul din care, iată, s-au mai ridicat şi martiri, avea nevoie de o astfel de trezire, căci somnul care a urmat a fost plin de suferinţă.




Mă tot gândesc: o fi ajuns Radu Gyr să aibă o velinţă călduroasă din zefirul Raiului după ce a strâns în oase atâta umezeală şi frig de teminţă încât nici verile toride din libertate nu l-au mai încălzit? Toate întrebările acestea mi se scurg mereu spre "da"-ul răsplătirilor lui Hristos. Şi iar îmi roiesc în minte, după ce am intrat recent în casa fiicei poetului, la împlinirea a 35 de ani de la plecarea dincolo a poetului. 29 aprilie 1975. Atunci i-au tăcut inima şi pana puternicului şi sensibilului Radu Gyr, după ce anii de repetate închisori - aproape 20 - i-au grăbit sfârşitul pământesc.

În urma lui, o viaţă de scris şi de povestit, dar şi o operă uriaşă, necunoscută pe deplin nici astăzi de publicul larg. Câţi ştiu oare că Radu Gyr a fost un scriitor atât de prolific încât a lăsat în urmă peste zece volume? Voce polifonică, a abordat nu doar tema durerilor carcerale în care a excelat, ci şi poezie pentru copii, de dragoste, religioasă, de război, balade. A scris, de asemenea, dramaturgie, articole de presă, cronici de teatru şi eseuri de un extrem rafinament.

Recitalul

Primăvara se înstăpânise complet peste cartierul bucureştean Drumul Taberei şi peste strada Cetatea Histriei când am ajuns acasă la fiica lui Radu Gyr. Acolo, într-un apartament de bloc, am avut bucuria de a face o vizită ca un pelerinaj. De câte ori, trecând pe străduţa aceea spre locuinţa mea, situată până nu de mult la doar câteva sute de metri, n-am trecut fără să mă fi gândit că pot călca pe unde altădată a călcat Radu Gyr! Poetul îşi vizita fiica, ginerele şi nepotul la sfârşit de săptămână şi chiar lucra în casa lor.

Doamna Simona Popa - Mona, cum îi spune soţul - întâmpină anotimpul cu o uşoară astenie, dar pe noi, cu multă ospitalitate şi căldură sufletească. Ne introduce în atmosfera rememorărilor prin poemele pe care are plăcerea să ni le recite. Parcă auzim o actriţă cu voce gravă exersându-şi rolul chiar înainte de spectacol. Inflexiunile vocii cad uneori pe cuvinte dureroase: "lacrimă", căderi", crepuscul stins în piept"... În ochii soţului, Demostene Popa, surprind nişte lacrimi. Se gândeşte probabil la suferinţele socrului, la copilăria dureroasă a soţiei, la câte o fi trăit personal în sânul acestei familii încercate de soartă.

Un mucalit după gratii

Amintirile copilăriei îi sunt însă confuze doamnei Simona Popa, mai ales dacă este vorba să povestească ceva legat de tată. Avea doar şase ani când acesta a fost arestat şi închis prima dată. Avem parte însă de alte frânturi de amintiri: "Tatăl meu era o fire foarte mucalită. Era foarte vioi, avea o putere de muncă extraodinară, se aşeza dimineaţa la masa de lucru, la ora 8:30, şi scria până seara târziu. Dar în ultima perioadă din viaţă a fost tracasat, fiindcă, având nevoie de bani, a trebuit să publice o traducere a baladei germane sub un alt nume. Nu avea voie să publice nimic după eliberarea din 1964, decât în revista "Glasul Patriei". Şi asta l-a supărat, l-a măcinat interior. Cred că i-a grăbit şi sfârşitul. A mai scris şi un articol despre Ion Pillat, pe care i l-au deformat, i-au scos anumite fraze şi i-au adăugat altele şi s-a mâhnit foarte tare atunci. Apoi a mai fost şi apariţia unei antologii în care un autor răutăcios a spus că Radu Gyr "s-a tăvălit prin iarbă verde", spunând cu aceasta că nu are valoare ca poet". Intervine domnul Demostene Popa: "De ce nu spui că atunci când te-ai născut a vrut să-ţi dea numele Luminiţa? Nu mai avea nimeni numele acesta!". "Aşa este, a scris şi o poezie pentru mine: "Are tata o fetiţă,/ Pas de vis şi mănunchi de crăiţă", îşi aminteşte fiica poetului. Apoi povesteşte despre închisori, atât cât are în străfundul inimii, care vrea mai mult să uite decât să-şi amintească: "Aveam şase ani când a fost închis prima dată, în 1937. L-au dus întâi la Malmaison, apoi la Jilava şi la Braşov... Aici a fost oarecum mai liniştit, l-am şi vizitat pentru că dădeau voie copiilor să-şi vadă taţii. Avea dreptul la hârtie şi creion. Scria multă literatură, ne scria şi nouă, acasă. Să ştiţi că acolo a scris celebra poezie "Azi noapte Iisus". La Braşov l-am vizitat o dată sau poate de două ori...".

Vara, după Aiud

Ginerele lui Radu Gyr aduce albume de fotografii, scoate la iveală afişe cu lansări ale cărţilor socrului său. Privim poze cu poetul abia eliberat de la Aiud, slab, purtând un fes dungat. Pe spatele ei scrie: "Vara, 1956, după Aiud".

Confesiunile se leagă firesc: "La eliberarea definitivă din închisoare, tata era foarte slab. A rămas cu obiceiul să culeagă şi firimiturile de pe masă, se gândea la lipsa de mâncare suferită. Dar mai ales a suferit de frig. Nici la 40 de grade nu spunea că îi este cald".

Radu Gyr, trist, între fiică şi soţie. În altă poză e cu soţia. Întreb despre aceasta şi mi se povestesc lucruri frumoase, care, în decursul unui destin liniştit, fără sincope, ar fi condus la perpetuarea unei tradiţii muzicale în familie. "Mama se numea Florentina, era o femeie foarte frumoasă, l-a adorat pe tata. Cânta la pian. Şi-a sacrificat viaţa pentru el şi pentru noi, de fapt, l-a aşteptat tot timpul cât a fost în închisoare... Tata era asistent universitar la catedra de estetică şi filosofie a lui Mihail Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. S-au căsătorit destul de repede după aceea, chiar dacă n-a avut avere nici unul dintre ei. Ea era foarte frumoasă... Tata a iubit-o foarte mult. Tatăl meu, deşi s-a născut la Câmpulung Muscel, se considera oltean pentru că la trei ani familia lui s-a mutat la Craiova, iar acolo a fost şcoala lui de pregătire. S-a format la cenaclul literar condus de Elena Farago. A vrut să studieze vioara, avea talent, toţi cei din familia lui pe linie maternă aveau talent, au fost muzicieni. Coco Demetrescu, bunicul, era actor, mama lui era profesoară de pian şi avea şi o voce frumoasă de mezzosoprană", povesteşte cu drag Simona Popa.

"Afară, fiii de deţinuţi politici!"

Venind vorba de talent şi profesii, o întreb pe Simona Popa cât de greu i-a fost ca fiică de deţinut politic. "Mama a avut o soră care ne-a luat la ea, vopsea nasturi, din asta trăia. Ne-a mai ajutat şi o soră mai mare a mamei, doctoriţa Petrescu, care era dentist. Am stat la ea în perioada aceea grea când tata era închis. A fost greu... Eu n-am putut să fac nici o facultate, m-a dat afară Alexandra Sidorovici (secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului între 1948 şi 1958 - n.r.) din anul întâi de la Geologie petroliferă. "Afară, toţi burghezii, fiii de deţinuţi, de moşieri şi de preoţi, afară!" Am fost apoi la pictură, la ceramică, am avut talent, mi-a plăcut şi să desenez. Am stat acolo la pictură câţiva ani şi pe urmă am intrat la Uniunea Compozitorilor unde am făcut cartografie muzicală. Am putut să fac asta pentru că avusesem îndrumări muzicale solide de pe vremea liceului făcut la Râmnicu Vâlcea. Eu voiam să studiez pianul, studiasem cu o profesoară foarte exigentă, doamna Ritzki. Dar am avut şi voce frumoasă, de mezzosoprană, am moştenit-o pe mama, aşa am putut să îmi găsesc un loc în Corala Patriarhiei. Am intrat cu examen în 1953", povesteşte Simona Popa.

Solistă în corala Patriarhiei

Dar comuniştii n-au trecut-o cu vederea pe fiica deţinutului politic, mai ales că voia să cânte la slujbele de la Patriarhie. Securiştii au sugerat să fie dată afară din cor. Atunci, Nicolae Lungu, celebrul dirijor al corului, a mers la patriarhul Justinian şi i-a spus despre problemă. Patriarhul a răspuns că atâta vreme cât este el patriarh fiica lui Radu Gyr nu va fi dată afară. Şi aşa a fost. A cântat în cor vreme de 40 de ani. "În corul Patriarhiei l-am cunoscut pe soţul meu. Muzica ne-a unit. Iar tradiţia muzicală şi dragostea de muzică s-au transmis mai departe, pentru că şi fiul nostru, Radu-Valentin, este muzician. Are 41 de ani şi este prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timişoara", mai spune fiica lui Radu Gyr.

Domnul Dinu vine cu două desene făcute în peniţă de părintele Arsenie Papacioc, pe spatele cărora sunt nişte dedicaţii foarte frumos scrise, un mesaj prietenesc pentru soţii Popa. În urmă cu câţiva ani, cei doi au fost la Techirghiol şi au mers şi la mănăstire. Au spus cine sunt, iar o măicuţă l-a înştiinţat pe părinte, care a venit în pridvor, bucuros să-i cunoască pe fiica şi ginerele lui Radu Gyr. I-a chemat în chilie, le-a citit o rugăciune, au vorbit, iar la sfârşit le-a dăruit desenele acelea.

"Aşteptăm ediţia critică"

"Aşa suntem noi, bătrânii, trăim din amintiri...", spune domnul Demostene Popa. De bătrâni, nu sunt bătrâni soţii Popa, dar amintiri au destule. Unele mai dureroase, altele mai plăcute. Rudenia cu marele poet al temniţelor o duc cu bucurie şi mândrie. Putem să adăugăm, şi cu responsabilitate. S-au străduit şi au reeditat toată opera lui Radu Gyr. Nu totdeauna condiţiile editoriale au fost favorabile, pentru că nici măcar un poet de talia lui Gyr nu este scutit de sistemul greoi şi anapoda al publicării din România. "De acum, aşteptăm să apară o ediţie critică serioasă, aşa cum merită tatăl meu", ne spune Simona Popa, iar noi îi dăm dreptate.

Uneori, circulă poeme uşor trunchiate, cu versuri mai şchioape şi asta îi mai supără pe urmaşii poetului. "Sunt acele poezii învăţate pe de rost în anii de închisoare de deţinuţi. S-a

mai deformat câte un vers, dar acum, că e toată opera lui publicată aşa cum a scris-o cu mâna lui, am vrea să fie în circulaţie poeziile corecte", spune doamna Popa.

Moştenirea

Casa familiei Popa păstrează ca un sipet moştenirea lăsată de poetul care şi-a luat numele de la Dealul Gruiului, purtat apoi pe buzele atâtor condamnaţi a căror singură alinare era recitatrea poeziilor lui. Printre libărci, gândaci şi păduchi de foc, printre lacăte şi zăbrele, Radu Gyr a dat un sens durerilor, încrustând pe pereţii sufletelor versuri de revoltă, dar mai ales de îmbărbătare şi de speranţă.
Am închis uşa acelei case cu sentimentul că vreme de un ceas şi mai bine am fost suspendaţi pe un pod deasupra apelor de aur ale vieţii lui Radu Gyr.

Închisorile lui Radu Gyr

În 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forţat pe front într-o unitate activă iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Braşov, eliberat şi trimis din nou pe front. Între 1942 şi 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu,iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariştilor la 12 ani detenţie riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de graţiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, şi abia în 1956 a fost eliberat. La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !". A fost eliberat în 1964.

Antume şi postume

Poezie: Linişti de schituri (1924); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943); Studii şi eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937; Conferinţe: Făuritorii unui ideal, Bucureşti, 1932; Studenţimea şi Idealul Spiritual, Bucureşti, 1935; Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional, Bucureşti 1936; Prefeţe: Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), Bucureşti, 1937; George Şoimu, Popas în lacrimi Bucureşti, 1937; Petre Duţă, Poezii patriotice, Bucureşti, 197; Alte scrieri: Scufiţa roşie, 1937; Corabia cu tufănici, 1939; Eposul popular iugosvav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă); Volume publicate postum: Poezii din închisori, Cuvântul Românesc, Canada, 1982; Poezii, vol. I-III (Sângele temniţei, Balade, Stigmate, Lirica orală), Marineasa, 1992-1994; Anotimpul umbrelor, sonete şi rondeluri, Vremea, 1993; Ultimele poeme, Vremea, 1994; Calendarul meu: prietenii, momente şi atitudini literare, Ex Ponto, 1996; Baba Cloanţa Cotoroanţa. Povestiri pentru copiii cuminţi, Ex Ponto, 1997; Bimbirică automobilist, Ex Ponto, 1998; Bimbirică aviator, Ex Ponto, 1998; Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediţie îngrijită şi note de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Pragul de piatră, poezii, Vremea, 1998; Balade, Ex Ponto, 1999; Era o caşa albă, Ex Ponto, 2000; Linişti de schituri, Vremea, 2000; Sângele temniţei, stigmate, Vremea, 2003.

Reportaj publicat in Lumina de Duminica/ 16 mai 2010

Crucile mari ale mătuşii

S-a născut în acelaşi an şi aceeaşi zi cu Radioul românesc. În copilărie, muream de dragul de a dormi la ea în serile de iarnă pentru că îmi spunea poveşti lungi, amuzante, în mare parte inventate pe loc sau în orice caz îmbogăţite cu tot felul de amănunte. Dacă ar fi ştiut Geo Saizescu care erau adevăratele păţanii ale lui Păcală, ar fi luat-o scenaristă pe mătuşă-mea. A trăit mult timp singură, copiii îi plecaseră pe la casele lor. Abia mai târziu a apărut şi nenea Şerbănică lângă ea, om bun, pe care, dacă nu i-l adusese prima tinereţe, iată că i-l hărăzise vârstnicia.

Era încă în putere mătuşa aceasta din partea tatei când eu nu intrasem încă la şcoală şi a început să-mi predea meşteşugurile. Mai întâi împletitul la andrele, învăţându-mă să fac unul pe faţă, unul pe dos, până când a ieşit un model cu găurele de mai mare dragul în bucata de lână roşie. Pe urmă a venit ştiinţa ciorapilor de lână lucraţi cu cinci andrele mici concomitent. Pe urmă al datului firelor pe "rişchitor", instrument ţărănesc de făcut scule pentru a fi vopsite şi ţesute ulterior. Se mândrea cu mine în iarna aceea căci, minune mare, "copila asta a învăţat aşa repede să lucreze de toate!". Eu priveam cum îi fugeau mâinile pe suveică şi pe bătător, apoi pe pedalele de sub războiul de ţesut şi aveam un gând cât casa de mare: la iarnă o să ştiu să şi ţes! Zelul însă m-a părăsit când am dat de dragul buchisitului în abecedar în anul următor. Era un fel de geniu tanti Safta mea. Cred că operele populare de artă au luat naştere din mâinile şi minţile unor oameni ca mătuşa mea. Dacă vedea un pulover deosebit pe la biserică sau când ieşea prin comună, alerga acasă într-un suflet să scoată repede modelul ca să nu-l uite. Avea o sacoşă cu astfel de petice din împletituri. Îşi câştiga viaţa din lucrul mâinilor. Cosea la maşină, croşeta, scotea un pulover la andrele cât nu te aşteptai de repede. Îmi amintesc cu precizie că o dată a croşetat din lână subţire un set întreg de pat, cuvertură, scoarţă, perne-fantezi. Femeia care i le comandase însă nu le-a mai vrut.

O ţin minte venind cu crosnia de lemne de la pădure şi cu un buchet de sunătoare înflorită ori cu alte plante de leac pe care le aduna de sub umbrişul copacilor. Bea straşnic ceaiuri. O scăpaseră de la moarte, spunea ea. Şi-i dăduseră şi putere, cred. Altfel cum se explica faptul că trecuse de 70 de ani şi tot mai trăgea brazde bune de coasă pe dealurile unde avea fâneaţă? O văd şi acum aducând apă cu cobiliţa, plecată în zori până nu se făcea lumină şi se golea fântâna. În anii de secetă scăzuse aşa de mult apa din fântânile de pe la deal, că era o tragedie pentru gospodăriile cu multe animale.

La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când se retrăgea în camera alăturată. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: "Împărate ceresc"... "Sfinte Dumnezeule"... "Cuvine-se"... Cum le-o fi ţinând minte? Eu ştiam Îngeraşul, nu prea îmi păsa de lungile înşiruiri de vorbe de la icoană. Crucile mătuşii erau mari, ca şi credinţa ei. Nu lipsea de la biserică, dădea mereu pomelnice şi rotea numele în listă ca să apuce toţi cei din neam mila slujbelor plătite din bănuţul ei. Mai târziu, în destul de rarele ocazii când vorbeam la telefon cu ea, îmi povestea cum m-a trecut şi pe mine la sărindar sau pe lista ctitorilor de la noua biserică, să-i trimit eu când pot banii, că deocamdată a pus ea pentru mine...

Am iubit-o mereu, chiar dacă în timp am uitat să-i mai trimit câte o vedere sau vreo felicitare la evenimentele importante din viaţa ei. Când reveneam în vacanţe la casa părintească în care ea se mutase - părinţii mei plecând în alt sat - o regăseam la fel de bună şi cu sacul tot plin de poveşti. De-acum, îmi povestea despre oameni adevăraţi. Îmi spunea despre strămoşi, despre rudele pe care nu le-am prins în viaţă. Îmi spunea cam cu cine semăn eu şi mi se părea o comoară să aflu aşa ceva. Aveam vreo 16 ani când mi-a spus că dimineaţa până se face lumină cântă o privighetoare mai la deal de grădina noastră de ţi se rupe inima de frumuseţe. Trezeşte-mă şi pe mine, n-am auzit niciodată privighetoarea! Şi aşa mi-am îmbogăţit eu vacanţa aceea cu trilurile din zori.

M-a impresionat întotdeauna la ea cum ştia să fie de ospitalieră chiar şi atunci când nu era pregătită cu mari bunătăţi... Indiferent cine şi când ajungea în casa ei, îl punea la masă. Cât clipeai, trântea o mămăligă şi o răsturna pe masă alături de două ochiuri şi o bucată de brânză. Fie şi numai atât. Avea o vorbă: "Să nu plece nimeni fără fărâmituri în barbă din bătătura mea".

Am iertat-o că mi-a spus prea devreme adevărul despre Moş Crăciun, deşi atunci, pe loc, am plâns revoltată. Asta a fost de mult, când Păcală era un flăcău de prin satele vecine, pornit cu iapa lui nărăvaşă în lume, trecând grăbit şi peste gârla noastră sărată... Acum, cu voia dumneavoastră, în loc de vedere, i-am scris mătuşii mele aceste rânduri ca să-i spun că n-am uitat-o.

Publicat in Ziarul Lumina,luni, 10 mai 2010

Purtătoarea de aur

Era duminică şi prima ninsoare din iarna aceea se instala cu furie peste satul mic de câmpie cu nume de animal rătăcit. Mânzu. Un vânt năprasnic, venind parcă tocmai din Siberia, spulbera omătul şi abia puteai merge. Nu te puteai aştepta ca la Liturghia din acea dimineaţă să se adune prea mulţi oameni. Cu toate acestea, biserica nu era goală. Ceea ce m-a marcat însă în acea zi de iarnă a fost o scenă pe care o rememorez mereu când am impresia că am făcut tot ce puteam într-o anumită direcţie. Dintr­un sat vecin veneau destul de des câteva persoane la biserica noastră, pentru simplul fapt că ei nu aveau propria biserică. Satul lor, format în jurul unei gări, luase fiinţă în comunism prin stabilirea acolo a celor care munceau la ferma de stat fie ca îngrijitori de animale, fie ca muncitori ai imenselor tarlale cultivate cu cereale, fie la siloz. Orânduirea atee le fusese potrivnică, nu le dăduse voie să-şi construiască lăcaş de cult, aşa cum visau. De fel de prin părţile de munte, unde credinţa este mai viguroasă, avuseseră şi ei în primii ani dorinţa de a merge mai des la slujbe, dar neavând la îndemână decât bisericile din alte sate, dorinţa lor de slujbe se mai estompase în ani. Ajunseseră să mai calce pragul bisericii doar la Paşti şi la Crăciun. Erau însă printre ei şi câţiva oameni mai evlavioşi. Mai ales o femeie în vârstă, cam la 70 de ani. Purta ochelari cu lentile groase, era puţintică la trup şi uneori venea singură peste câmpuri când nu găsea un alt tovarăş de drum spre casa lui Dumnezeu. În duminica aceea de iarnă în biserică era frig, micuţul godin nu făcea faţă viscolului, cei zece-cincisprezece credincioşi trăiau însă liniştiţi atmosfera de rugăciune, când s-a auzit uşa scârţâind. A apărut bătrânica din satul vecin. Înfofolită cu broboada ei neagră, plină de zăpadă, cu ochelarii aburiţi, abia vedea pe unde călca. Probabil era amorţită de ger, căci era şi roşie la faţă.

S-a îndreptat cu sfioşenia omului de la ţară care se simte jenat că-i deranjează pe cei din jur, s-a închinat la iconostas şi a aşezat lângă icoană un bucheţel de flori. Am simţit că am în faţa ochilor o persoană atât de curată şi de iubitoare de Dumnezeu, încât m-am ruşinat. Mi-am reprimat o lacrimă de emoţie şi mi-am stăpânit gândul de a mă duce să-i sărut mâna îngheţată care a ţinut pe drumul lung de trei kilometri, în pofida crivăţului şi a gerului, acel buchet de flori scăpate ca prin minune de sub stăpânirea iernii. Când este cazul să îmi dau un exemplu de femeie care a făcut ceva extraordinar, ceva emoţionant, mă gândesc la acea bătrână cu dorinţa ei de a nu lipsi de la Liturghie în zi de duminică, înfruntând iarna cu un buchet de tufănele în mâna degerată. Bătrâna aceasta nu este trecută în nici o carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai faimoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, dar este de-ajuns ca să mi-o amintesc mereu cu drag. Femeia purtătoare de flori. Poate că un suflet ca al ei este făcut dintr-un aliaj superior, aşa cum îmi închipui că au avut şi femeile purtătoare de mir. Dis-de-dimineaţă, alergând spre un loc în care bănuiau că trupul Domnului aşteaptă să fie uns cu mir. Dar au aflat înger pe piatră şezând vestindu-le bucuria. Bătrâna mea a murit între timp. Şi îmi place să cred că şi ei un înger i-a vestit bucurie.


Text apărut in Lumina de Duminică din 18 aprilie 2010