Era duminică şi prima ninsoare din iarna aceea se instala cu furie peste satul mic de câmpie cu nume de animal rătăcit. Mânzu. Un vânt năprasnic, venind parcă tocmai din Siberia, spulbera omătul şi abia puteai merge. Nu te puteai aştepta ca la Liturghia din acea dimineaţă să se adune prea mulţi oameni. Cu toate acestea, biserica nu era goală. Ceea ce m-a marcat însă în acea zi de iarnă a fost o scenă pe care o rememorez mereu când am impresia că am făcut tot ce puteam într-o anumită direcţie. Dintrun sat vecin veneau destul de des câteva persoane la biserica noastră, pentru simplul fapt că ei nu aveau propria biserică. Satul lor, format în jurul unei gări, luase fiinţă în comunism prin stabilirea acolo a celor care munceau la ferma de stat fie ca îngrijitori de animale, fie ca muncitori ai imenselor tarlale cultivate cu cereale, fie la siloz. Orânduirea atee le fusese potrivnică, nu le dăduse voie să-şi construiască lăcaş de cult, aşa cum visau. De fel de prin părţile de munte, unde credinţa este mai viguroasă, avuseseră şi ei în primii ani dorinţa de a merge mai des la slujbe, dar neavând la îndemână decât bisericile din alte sate, dorinţa lor de slujbe se mai estompase în ani. Ajunseseră să mai calce pragul bisericii doar la Paşti şi la Crăciun. Erau însă printre ei şi câţiva oameni mai evlavioşi. Mai ales o femeie în vârstă, cam la 70 de ani. Purta ochelari cu lentile groase, era puţintică la trup şi uneori venea singură peste câmpuri când nu găsea un alt tovarăş de drum spre casa lui Dumnezeu. În duminica aceea de iarnă în biserică era frig, micuţul godin nu făcea faţă viscolului, cei zece-cincisprezece credincioşi trăiau însă liniştiţi atmosfera de rugăciune, când s-a auzit uşa scârţâind. A apărut bătrânica din satul vecin. Înfofolită cu broboada ei neagră, plină de zăpadă, cu ochelarii aburiţi, abia vedea pe unde călca. Probabil era amorţită de ger, căci era şi roşie la faţă.
S-a îndreptat cu sfioşenia omului de la ţară care se simte jenat că-i deranjează pe cei din jur, s-a închinat la iconostas şi a aşezat lângă icoană un bucheţel de flori. Am simţit că am în faţa ochilor o persoană atât de curată şi de iubitoare de Dumnezeu, încât m-am ruşinat. Mi-am reprimat o lacrimă de emoţie şi mi-am stăpânit gândul de a mă duce să-i sărut mâna îngheţată care a ţinut pe drumul lung de trei kilometri, în pofida crivăţului şi a gerului, acel buchet de flori scăpate ca prin minune de sub stăpânirea iernii. Când este cazul să îmi dau un exemplu de femeie care a făcut ceva extraordinar, ceva emoţionant, mă gândesc la acea bătrână cu dorinţa ei de a nu lipsi de la Liturghie în zi de duminică, înfruntând iarna cu un buchet de tufănele în mâna degerată. Bătrâna aceasta nu este trecută în nici o carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai faimoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, dar este de-ajuns ca să mi-o amintesc mereu cu drag. Femeia purtătoare de flori. Poate că un suflet ca al ei este făcut dintr-un aliaj superior, aşa cum îmi închipui că au avut şi femeile purtătoare de mir. Dis-de-dimineaţă, alergând spre un loc în care bănuiau că trupul Domnului aşteaptă să fie uns cu mir. Dar au aflat înger pe piatră şezând vestindu-le bucuria. Bătrâna mea a murit între timp. Şi îmi place să cred că şi ei un înger i-a vestit bucurie.
Text apărut in Lumina de Duminică din 18 aprilie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu