Pantelimonul meu

Pentru locuitorii satelor de munte cum era şi cel în care am copilărit eu, 27 iulie, ziua Sfântului Mucenic Pantelimon, era de departe una importantă. În fapt, era cea mai iubită ziua aceasta de copiii de seama mea. De Sfântul Pantelimon se organiza an de an, în centrul Săruleştilor de Buzău, un bâlci la care nu putea lipsi nici un om care avea cât de cât idee despre ce este frumos pe lume. Cel puţin aşa gândeam atunci. Mă lua cu frisoane gândul că n-aş fi ajuns acolo. Ce vrei să-ţi iei de la Pantelimon? Ce rochiţă nouă îţi faci? Ne dăm anul ăsta în lanţurile mari sau numai în căluşei? Tot felul de întrebări pregăteau sărbătoarea şi făceau aşteptarea mai rodnică. Cam tot ce făceam după intrarea în vacanţa de vară se raporta la târgul de Pantelimon. Lasă că vine el Pantelimonul şi nu-ţi mai cumpăr nimic!, spunea mama câteodată dacă nu făceam vreo treabă la vremea ei, ori dacă întârziam prea mult la joacă... Doamne păzeşte să n-ajung eu la târg! Aş fi făcut cea mai josnică muncă numai să nu păţesc aşa ceva. M-aş fi dus până şi cu vacile, singură, pe o coastă unde aveam noi loc cu fâneaţă - şi nu pe suhat cu ceilalţi copii, unde m-aş fi jucat cele mai minunate jocuri... Îmi plăcea şi târgul în sine, dar şi drumul până acolo era misterios şi mă fascina. Îmi plăcea cum mergeam, aşa, mame şi copii laolaltă, o luam pe "cărarea de pe gârlă", loc tainic, care ascundea poveşti fabuloase. Cărarea trecea printre locurile oamenilor, de o parte şi de alta era fânul mare, înflorit, plin de albine zumzăind, roua încă nu se luase îndeajuns şi ne udam un pic, dar era plăcut. În stânga era Pecineaga cea sărată, care lăsa urme albe pe pietrele de sub albie şi din jur, limpede ca lacrima, făcând din loc în loc mici "dulghine" în care apa era mai adâncă şi îmi dădea fiori de groază. La dreapta, dealurile erau din ce în ce mai înalte, pe alocuri erau "postaţe" cultivate cu porumb şi fasole, că altceva nu se făcea din cauza climei montane. Treceam pe lângă păduricea de aluni a familiei noastre şi ştiam că suntem la jumătatea drumului. Mai aveam vreo doi kilometri până la târg şi gata! Când ajungeam, ce de minunăţii! Cocoşei de zahăr pe băţ, alviţă, limonadă, miez de nucă în zahăr caramelizat, îngheţată, dar şi fluiere care deja formau un cor asurzitor. Apoi treceam la capitolul cochetărie: ceasuri din plastic şi ineluşe cu piatră colorată, ne luam şi cruciuliţe, eventual mărgeluţe, dacă ne mai ajungeau banii. Trebuia cumpătare, căci urma să tragem o tură şi pe la căluşei. Comedia cu lanţuri era a unei familii cu un nume de poveste, Păcală. Apoi, ne pozam lângă căprioară şi urs, având în spate peisajul pictat de artistul ambulant. Farmecul era că ne întâlneam cu toţii, era o comuniune, cum aş spune acum. Veneau oamenii din toate satele din jur, era ceea ce se numeşte în Ardeal "nedeie". Cine ştie, poate în vechime, când se mai purtau straiele populare şi nu apăruseră balurile, flăcăii şi fetele se prindeau în hore, se tocmeau viitoare treburi, se prevesteau nunţile. În copilăria mea din comunism, oamenii se bucurau cum puteau, iar târgul acesta era ceva lumesc, dar curat în sine. Oamenii nu uitau de sfântul care le prilejuia întâlnirea aceasta, pentru că dimineaţa, la biserica din centru, se ţinea slujbă şi mergea destul de multă lume. Pentru cei mari se dădea apoi film la căminul cultural, seara urma balul la care veneau doi-trei ţigani şi cântau din instrumente melodii după care tinerii jucau nişte sârbe focoase, munteneşti. Vârstnicii stăteau pe iarbă în grupuri şi discutau, în timp ce noi, copiii, băteam de sute ori drumul dus-întors pe o parte şi pe alta a şoselei unde îşi etalau comercianţii tarabele. Erau aceiaşi ţigani care de 29 august, de exemplu, mergeau la alt târg de prin zonă, iar de Sântămăria Mare, în altă parte. De Pantelimon aveam obiceiul ca, împreună cu două verişoare, să păstrăm câţiva bănuţi pentru "o amintire" mamelor noastre. Cred că mama mai are şi azi o căsuţă de carton pe care erau lipite nisip colorat şi scoici. Pe seară, ne întorceam acasă, obosiţi şi fericiţi, cu ceasurile, inelele şi fluierele în care ne suflam plămânii, cu mingiuţele noastre yo-yo umplute cu rumeguş, cu ochelarii de soare coloraţi strident prin care vedeam viaţa atât de roz. Dacă mai aveam energie, fugeam până într-un loc anume, pe un deal, şi culegeam nişte colilie, iar firele ei albe şi pufoase aveau să ne amintească până anul următor de Pantelimonul din acea vară.