Ştirile la care te cruceşti

De mult timp îmi stă pe limbă o vorbă pe care aş vrea să le-o adresez confraţilor din presă. Mai ales celor de la televiziunile comerciale. N-am intenţia să supăr pe nimeni, dar lucrurile spuse franc sunt mai bune decât şuşotelile pe la colţuri.

De fiecare dată când văd la televizor aşa-zise reportaje de la hramurile mari, de la pelerinaje cu mii de oameni ce stau la rând ca să sărute moaştele sfinţilor, de la sfinţiri de biserici şi săvârşiri de agheazmă, de fiecare dată am impresia că aud aceeaşi relatare din anii trecuţi, numai locul şi data par a fi schimbate.

Mereu aceleaşi clişee de limbaj, intrate în uz şi lansate către un public care nu este prost, care ştie ce este credinţa, care merge la biserică şi are habar de evenimentul religios mai mult decât omul cu microfonul.

Ultima dată când am avut ocazia să aud asemenea ştiri şablonarde a fost de ziua Aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, 24 iunie. Mi-am şi notat atunci câteva expresii, deşi le ştiam pe de rost, din anii trecuţi, de la alte sărbători.

Am aflat că "mii de pelerini s-au călcat în picioare...", că "rămăşiţele sfinte au fost plimbate pe străzi...", în timp ce, dintr-o eroare a pazei publice, "pelerinii le-au scăpat printre degete jandarmilor" şi au intrat mai repede la raclă.

După ce mi-am stăpânit râsul, mi-am şi imaginat cum oamenii legii nu au fost în stare să ţină piept atâtor oameni paşnici, care nu doreau decât să se roage. Ce lucru agresiv şi periculos este să te rogi! A fost aglomeraţie, gata senzaţionalul! Aici e ştirea. Dar ce subiect nemaipomenit: un biet om a murit în acele zile de pelerinaj. Au titrat mare şi glorios: "Un pelerin a murit chinuit de foame şi de frig". Adică l-a omorât dorinţa lui nesănătoasă de a sta la coada aceea imensă pentru a săruta nişte "rămăşiţe pământeşti"... Chinuit, nu oricum. De fapt, bărbatul de 48 de ani care venise dintr-un sat sucevean să se roage la Sfântul Ioan era mai de mult suferind cu inima. A făcut infarct, dar nu de la înghesuială, pentru că a murit în cerdacul mănăstirii. Poate a murit de inimă grea, soţia îl părăsise, plecase la muncă în Italia. Oricum a murit aşteptând să atingă un sfânt. Nu e frumos? Poate la ieşirea sa din aglomeraţia vieţii l-a aşteptat chiar Sfântul Ioan să meargă cu el la Dreptul Judecător pentru a depune mărturie.

Reportajele pe tema aceasta au aşa un aer de superioritate transmis de nişte oameni care vor cu orice preţ să se delimiteze de popor, de "habotnicia" celor mulţi şi curaţi la suflet, pentru care un pelerinaj este ceva sfânt. Oare ştiu căutătorii de senzaţie TV că sunt oameni care aşteaptă un an întreg să meargă la acele hramuri, bătrâni care pun bănuţi deoparte să aibă de drum, care îşi drămuiesc şi timpul, şi lucrul să poată fi acolo de sărbătoarea aceea? Cum să nu dea năvală - în sensul bun al cuvântului - la moaştele sfinţilor când ei ştiu că aceia sunt prietenii lui Hristos care pot pune o vorbă bună şi pentru ei?

Nu cu gândul răfuielii, al reproşului sau al admonestării scriu aceste rânduri. Dar parcă e păcat să fim prostiţi aşa, cu nişte vorbe goale, la ştirile de seară. Se vede cu ochiul liber când intenţia este bună sau nu. Faţă de care telespectatori există un câştig de cauză cu astfel de deformări? Nu credem noi că suntem un popor ortodox? Chiar ne este ruşine cu moaştele şi cu slujbele la care vine mult popor? Vrem să punem şi noi moaştele în muzee, ca occidentalii, pentru a păstra o eleganţă şi un mediu "aseptic" social?

Fraţilor "specializaţi" pe religie, mai daţi pe la biserică din când în când, dar nu pentru ştiri, ci doar pentru sufletele voastre! Acolo este Adevărul care ne va face liberi pe toţi cândva. Chiar şi de presiunea patronilor de ziare care vor senzaţional din ceea ce este cât se poate de firesc.
Pentru că fireşti sunt acele imense cozi la moaşte şi înghesuielile la sfinţiri. Oare nu aţi auzit niciodată că "împărăţia cerurilor se ia cu asalt"? Cu jumătăţi de adevăr încă nu s-a auzit.

text publicat in Ziarul Lumina din 1 iulie 2010