Am citit recent un interviu cu Alex Ştefănescu şi mi s-a părut înduioşător cum un bărbat matur, un om al vieţii literare româneşti îşi aminteşte cu atâta sensibilitate despre vremea copilăriei şi în special despre părinţi. Avea un tată care îi citea foarte mult, chiar şi când era student! Acest tată care a citit şi rezumat peste 1.000 de cărţi i-a deschis gustul spre cititul profesionist şi i-a şi transmis gena spre interpretare celui care astăzi este unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari. Mi s-a confirmat, citindu-l, că nimic pe lume nu face mai mult în devenirea noastră ca primii ani petrecuţi alături de nişte părinţi care sunt atenţi nu atât la detaliile minore ale educaţiei - meditaţii, ore speciale şi tot felul de cursuri -, cât la liniile majore ale educaţiei.
De exemplu, nu este necesar, ca părinte, să pisezi un copil zi de zi, ţinându-i discursuri despre cât de importantă este lectura pentru formarea lui. Este bine să-i strecori această dragoste de carte altfel, prin citirea unor poveşti frumoase în copilăria mică, apoi prin aducerea în atenţia lui a unor cărţi potrivite cu vârsta. Nu este de neglijat nici aspectul "mai puţin televizor şi internet" în favoarea ascultării unor piese de teatru de bună calitate, în deprinderea de a asculta la radio concerte pentru cultivarea unui bun gust muzical şi o culutră generală cât mai solidă.
Îmi aduc aminte de serile de iarnă în care, împeună cu mama, ascultam teatru radiofonic şi cum abia aşteptam seara de luni când se difuzau piesele radiofonice de la un aparat care azi ar fi piesă de muzeu. Mult mai înainte de aceasta, devenisem mare adimiratoare a scurtei emisiuni "Noapte bună, copii!", în care vocea lui Octavian Cotescu, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, mă fascina cu micile întâmplări şi povestioare la al căror tâlc meditam până adormeam şi plecam spre somn cu mintea plină de micile poveşti. Marea poveste a vieţii este mult mai uşor de trăit mai târziu şi înţeleasă treptat, cu mai mult firesc, dacă eşti deprins din copilărie cu paradigme ce îţi oferă rezolvări şi răspunsuri la multe întrebări.
Până la urmă, povestea vieţii fiecăruia dintre noi se bazează şi pe povestea vieţii celorlalţi. Iar dragostea de poveşti nu este aşa, o alergare după iluzii şi cai verzi pe pereţi, ci o confirmare a faptului că suntem fiinţe cuvântătoare, că ne bazăm pe ceea ce născoceşte mintea umană. Depinde de noi - mame, taţi, educatori - cum vor fi viitorii oameni. Să nu lipsim copiii de poveşti, cum nu ne lipsim pe noi de realitate -, chiar dacă aceasta din urmă ni se impune - şi chiar dacă nici nouă nu ne-ar strica din când în când evadarea în lumea unde binele învinge răul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu