Maria-Daniela Pănăzan / Revista "Mişcarea literară", nr. 3/ 2017
Despre
poeta Daniela Şontică, renumitul critic literar Alex. Ştefănescu spunea că se
înscrie în spiritul epocii noastre şi că „în istoria literaturii române, doar
Magda Isanos a avut graţia unei asemenea forţe lirice delicate”[1].
„Privilèges de femme de lune” este o
antologie cuprinzând poezii ale Danielei Şontică publicate în limba franceză,
într-o traducere admirabilă acunoscutului Claudiu Soare. Antologia reuneşte
texte poetice definitorii pentru viziunea lirică a autoarei, volumele
anterioare conturând un spaţiu vizionar-contemplativ: „Arlechini într-o pădure
sălbatică”, Editura Vinea, Bucureşti, 1995, "Uitaţi-vă prin mine”, Editura
Brumar, 2007, "Iubita cu nume de profet", Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014.
Majoritatea poemelor alese sunt arte
poetice, autoarea definindu-se pe sine în sine şi în raport cu lumea. „Uitarea”
prin sine este un proces complex, definit prin reîntoarcerea la sensurile
primordiale ale sinelui.
De
exemplu, în poemul Poveste de pe strada
mea, în care poezia este definită în sfera iubirii şi a oniricului, trăind,
precum călătorul din Sahara căutând oaza, sub semnul iluzoriului timp al
regăsirii. Poezia este o călătorie a spiritului într-o introspecţie marcată voit
confesiv: „au-delà des océans nous voyagerons / au-delà des étangs des pleurs”.
Călătoria are repere spaţiale vagi: dincolo de Sahara, în ţara visată de o fetiţă
a zânelor „cu dantele şi coifuri”, peste poduri, autostrăzi sau oceane. Scopul
poeziei este sugerat diafan, din perspectiva celui care priveşte „de pe strada
mea îngustă” („de ma petite rue”): a învinge Nilul şi a cuceri Olimpul sunt
ingredientele magice datorită cărora „această iubire se vede foarte mare” („cet
amour on le voit très très grand”). Coborârea în cotidian, în îngustimea
străzii privitorului poate simboliza o coborâre în infernul inimii care se
sacrifică, din iubire, pentru ceilalţi. Ne aflăm în faţa unei imagini inedite,
fiindcă referinţele poetice nu vizează doar sufletul omului, ci şi Poezia.
Salvarea acesteia este sinonimă cu salvarea iubirii. Îndrăgostiţii care înţeleg
că „vom lupta cu stihiile, / vom salva bibliotecile de la incediu” („nous
combattrons contre les chimères / et nous sauverons les bibliothèques du feu”)
sunt aceia care duc Poezia mai departe. Mesajul artistic este o eternă
reîntoarcere la sine şi la esenţa divină a Poeziei. Misiunea artistului este de
a salva Iubirea şi de a o duce mai departe, prin ieşirea din sine (din „strada
mea îngustă”) pentru a cuprinde întreaga esenţă a acesteia, de a purifica
sentimentele. Imaginea simbolică a străzii este o constantă a liricii poetice
postmoderniste, întâlnită deseori. De exemplu, recitind „Între două lumi”,
Convorbirile cu N. Steinhardt ale lui Nicolae Băciuţ, am descoperit într-o scrisoare
a cunoscutului monah vorbindu-se despre problematica străzii în poezia
postmodernă, pe care acesta o consideră foarte importantă „în puterea
perceptivă a poetului”[2],
Nicolae Băciuţ având o „poveste” asemănătoare (în versurile amintite de N.
Steinhardt: „Azi strada mea doar singur o pot duce - / o port pe umeri ca pe-o
cruce”). Nevoia de a ieşi „în stradă”, în cotidian, este o idee specific
postmodernistă, prin care „povestea” capătă noi valenţe ficţionale şi estetice,
în comparaţie cu „biblioteca” salvată prin Iubire şi Creaţie.
Rolul poetului care se reîntoarce
înspre sine este definit În exil.
Consider că este textul definitoriu pentru viziunea poetică asupra lumii a
Danielei Şontică. Înţelegerea lirică transpune sublimul şi tragicul poetic
într-o interpretare originală. Eul liric are nevoie de transcenderea fiinţei în
singurătatea absolută menită să-l ajute să se regăsească pe sine. Eterna
reîntoarcere aparţine celui care „De când trăieşte singur / pe insula jumătate
pustie, jumătate cu animale fioroase, a învăţat să facă pâine”. Poetul creează,
învaţă să (se) hrănească din Pâinea vieţii. Se împărtăşeşte cu Poezie în
momente grele, de cumpănă („et pour le mauvaismoments / unesorte de vin des
raisins de la plage”). Pâinea şi Vinul îl recreează devenind Pescar al
Cuvintelor. În arta sa este, metaforic vorbind, „un întreg pateric” (în
versiunea franceză „des apophtegmes du désert”), în el se rotesc cuvintele şi
se amestecă uluind universul prin minunea mersului pe apă. „Îşi petrece zilele
/ punând în atele oasele / fracturate ale păsărilor, / iar când pescuieşte cu
mâinile goale în lagună / pare el singur un pateric întreg, / uitat de stareţul care l-a trimis
acolo. /Încă puţin şi va merge pe apă”. Şi
până la urmă nu acesta ar fi rolul poetului în lumea de azi? Să meargă pe apa
Cuvântului? Un „altfel” decât Petru, dar pendulând între agonie şi extaz, între
certitudine şi incertitudine, pe valurile atât de iluzorii ale cuvintelor pe
care, de multe ori, căutând să le stăpânească, devine victima acestora, dar
este salvat tot de ele.
O simbolistică bogată conferă poeticii
Danielei Şontică o delicateţe lirică aparte, un ritm suav, o fericită combinaţie
între „Dragostea sacră şi erosul monden, ce împreună fac scheletul acestor construcţii
lirice”[3].
Asemenea unui Pygmalion postmodern, Daniela Şontică îşi recreează Poezia, iar pentru
ea a scrie poezie înseamnă a iubi. Totul este Iubire. Totul este Fiinţă.
Transcendenţa despre care vorbeşte Emanuela lie în finalul volumului este justificată
prin trăirile simbolice originale, prin incizii lirice şi senzualitate rafinată.
Dincolo de cotidianul peisajului şi de simbolurile predominante (deşertul,
floarea, mama, femeia, pruncii, născuţi ori nenăscuţi, carnalul, scripcarul,
sângele, căutătorul de argint, îngerul, grădina, etc.) se află Poetesa al cărei
îndemn ne reţine fără doar şi poate atenţia: „uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic
transparent, / astăzi dau spectacol caleidoscopic!”
Limbajul autoreferenţial, atitudinea
auctorială, personalizarea discursului poetic, deconstrucţia scenariului liric axat
pe „povestea de pe strada mea”, în acord cu practicarea poeticii intertextualităţii
conferă poeticii Danielei Şontică valoare şi un plus de prospeţime în peisajul literar
actual. Poem pentru dvs. este
edificator în acest sens: „Îmi daţi voie,
domnule, să mă îndrăgostesc de dvs, / îmi daţi voie să vă / conduc în inima mea
/ şi să circulaţi / ca Sena umflată de ploi / prin cavele mele superioare? / N-aţi
vrea, domnule, / să fiţi eroul meu, / personajul-autor, / ce mai! - Sherlock
Holmes-ul meu -,/ decriptorul crimelor / cu premeditare din cromozomii mei / alertaţi
la maxim de când Sfinxul / şi-a săpat vedere / în găvanul de ciment istoric?/ N-aţi
vrea să lăsăm deoparte / orice prudenţă
/ şi să dăm autografe / cu acelaşi sânge?”
Nu aş putea încheia fără a aduce în atenţie
buna traducere a lui ClaudiuSoare. El însuşi autor, traducătorul simte pulsaţia
versului, frumuseţea limbajului uzitat şi reuşeşte să echilibreze ideile poetice
printr-o frumoasă limbă franceză, de admirat. Iată un singur exemplu: în acest volum,
definirea poetică este autoreferinţială, dar este de … aur: „Sunt rezerva ta de
aur, / lingoul la care te vei întoarce / într-o zi, / nu-i nimic vulgar în
această pretenţie/ pe care o aşterni peste pleoapele mele convinse / şi ai
dreptate să spui / că sufletul meu ciocolatiu / îţi vine atât de bine”. În
limba franceză, Claudiu Soare a preferat persoana a treia, croind astfel un
scenariu poetic în care „el” (şi nu acel „eu”) are rol hotărâtor: „Jesuis sa
réserve d'or/ lingot qu'il retrouvera / un jour / rien de vulgaire dans cette prétention
/ qui se laisse sur mes paupières éloquentes / il a raison de dire / que mon âme
lui sied si bien”.
În concluzie, volumul este o
chintesenţă a gândirii lirice a autoarei. Găsim în această carte cele mai frumoase
poeme, elegante atât în formă, cât şi în conţinut, vibrând şi pulsând emoţie a
gândului liric. Daniela Şontică este o poetă autentică, un nume care are forţa exprimării
artistice şi blândeţea iubirii care clădeşte lumea spiritului, o lume a sinelui
regăsit pe sine şi redăruit celorlalţi. Poezia Danielei Şontică este chemată să
salveze frumuseţea. Privilegiile artei sale sunt privilegiile Fiinţei pentru
care a iubi înseamnă a crea. În iubirea aceasta ne regăsim cu toţii, fiindcă viziunea
artistică şi tematica ne îmbie să (pre)gustăm din darul divin al Creaţiei.
[2] Nicolae Băciuț, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Editura
Libris Editorial, Brașov, 2016, p. 29.
[3] Emanuela Ilie în vol. Daniela Șontică, Privilèges de
femme delune, Editura Vinea, București, 2015,
p. 66.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu