luni, 19 iunie 2017

Ştefan Luchian, un pictor dincolo de anemone














"Jos gaşca, jos bisericuţele şi cercurile de admiraţie reciprocă! În faţa artei oficiale, noi suntem arta independentă!” - spuneau în manifestul lor artiştii care au organizat la Bucureşti, în paralel cu Expoziţia Artiştilor în viaţă (cei acceptaţi oficial), Expoziţia Artiştilor Independenţi. Era în anul 1896, iar Ştefan Luchian, C. Artakino, N. Vermont şi alţi câţiva pictori neafirmaţi s-au revoltat împotriva academismului din arta plastică a vremii lor. Această introducere lungă este pentru a explica titlul expoziţiei de acum, “Luchian şi Independenţii”.
Iar dacă n-a fost să fie în 2016, la centenarul morţii sale, a fost acum, în 2017: peste 100 de lucrări ale lui Ştefan Luchian (1868 - 1916) au fost expuse în cadrul Pavilionului Art Safari, care a ţinut o lună (19 mai – 18 iunie) şi a fost găzduit în Galeriile Kretzulescu, inaugurate cu acest prilej. A fost o splendoare de expoziţie, cum rar ai ocazia să vezi! Nu m-am mai bucurat aşa de la Retrospectiva Corneliu Baba, de prin 1997-1998… Organizatorii (directorul pavilionului – Adina Renţea) s-au străduit să ni-l arate pe Luchian în toată complexitatea sa. Au adus tablouri din peste 20 de muzee din ţară şi din 20 de colecţii particulare.
Îl ştiaţi pe artist doar ca autor de flori şi naturi statice? Anemonele lui Luchian, nu-i aşa? Ei, bine, Pavilionul Art Safari a adunat picturile lui Luchian cu tematică foarte diversă: peisaje, portrete, autopotrete, figuri din lumea rurală şi citadină, care cu boi, chipuri de ţărănci, de ţigănci, de copii şi femei, executate în tehnici diverse: ulei pe pânză, guaşe pe carton, acuarele, pasteluri pe pânză şi hârtie ori carton. De la culorit viu la diafane pete de culoare estompate pentru a valoriza într-un anumit fel lumina, de la tonuri subtile la linii ferme, redând universuri pe care nu i le-ai fi atribuit dacă nu ai fi ştiut că a fost atât de divers şi versatil ca pictor. Emoţionantă a fost şi întâlnirea cu un colţ din atelierul său: şevaletul, câteva piese de mobilier, o icoană, fotografii reprezentându-l, pensule murdare de vopsea, ştiutele sale ulcele pictate ţinând florile iubite. Aşadar, un Ştefan Luchian artist complet, nu doar pictorul florilor, un artist îndrăgostit de profesia sa, care adora să picteze. Dincolo de destinul tragic – se ştie că în ultimii ani, din cauza unei scleroze multiple, nu mai putea picta decât cu pensula legată de mână -, rămâne o operă luminoasă, plină de culoare şi de viaţă. 
M-am mai bucurat nespus şi pentru publicul numeros, avid de artă, chiar am prins o zi aglomerată când am văzut eu lucrările (era duminică şi ultima zi, dar chiar şi aşa!).
Aş putea spune că Bucureştiul începe să prindă contur de capitală adevărată, care are ce să ne arate şi nouă, şi turiştilor.
Istoricul clădirii în care s-a creat spaţiul expoziţional este însă unul sumbru: un sediu al fostei Securităţii, în ale cărei camere au fost oameni anchetaţi şi torturaţi în comunism! Undeva, la un etaj, se păstrează câte ceva exact cum a fost, pentru “memoria locului”… Să sperăm că frumuseţea artei poate vindeca rănile trecutului.   



Niciun comentariu: