joi, 2 noiembrie 2017

O poeziei a nevinovăţiei şi a credinţei

Paul Aretzu / Revista Acolada, nr. 9/ 2017 
    Datorită naturii sale speciale, în poet supravieţuieşte, de regulă, un copil. El inventează o altă realitate, perfect verosimilă, în care trăieşte efectiv, la un nivel ludic (şi reflexiv) rafinat. Chipul inocenţei persistă în volumul Danielei Şontică, Iubita cu nume de profet (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014). Ca într-o magie, spaţiul şi timpul se modifică şi lumea poveştilor se combină cu cea de toate zilele: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi,/ îmi povesteşte cum/ peste oceane vom călători/ ca peste bălţile plânsului,/ vom învinge Nilul,/ vom lupta cu stihiile,/ vom salva bibliotecile de la incendiu.” (Poveste de pe strada mea). Recursul la gingăşia universului copilăriei este, însă, o modalitate de eludare a unei stări deprimante, de compensare a unei pierderi. Se observă, însă, mai peste tot, prezenţa unei simbolistici aurorale: „am zis să mai rămân o vreme în trupa mea de artificii,// poate asistăm la minunea îngropării plânsului,/ poate vom vedea cum răsare cireşul copt,/ ca să ne potolim cu el singurătatea.// Evident că mai prelung îmi este gândul la tine,/ dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul.” (Trupa mea de artificii). 
        Copilăria, adulteţea alternează, ca vremea senină şi cea noroasă, dezvăluindu-se reciproc, lăsând loc unei discreţii misterioase. Astfel, poemul titular, o confesiune alegorizată, evocă imaginea profetului Daniel, în ipostază feminină, tălmăcind visele regelui-grădinar. O tandreţe elegiacă răzbate din cele mai multe texte, dramaticul fiind atenuat (sau, dimpotrivă, intensificat) cu viziuni fabuloase: „bărbatul i-a plecat demult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere,/ trebuie să se facă frumoasă măcar pentru câinele Ringo,/ trebuie să mai adune şi nişte bani în cutia de plastic,/ dar nu asta contează acum,/ în palma oglindă vede animalele/ care îi traversează fruntea,/ sunt noi,/ «cu ce ocazie pe la mine?» –/ dar ele nu răspund, au drumul lor precis,/ intră în creier,/ îi amintesc că nu are pe nimeni/ sau că e rudă cu tot oraşul,/ cu pământul întreg,/ fericiţi cei ce plâng.” (Femeia cu palma oglindă). Iubirea este disimulată în neîmplinire, în aşteptare. În Zai zai, împăcarea este imposibilă: „ar trebui să-mi promiţi un continent de maimuţe/ reuşind caligrafii celeste”. Dar, în poemul Iar oamenii, sentimentul apare ca o reverie, ca o dorinţă: „Aş mai vrea o trecere spre dimineaţă cu tine/ şi să te numesc/ între muritori stăpân.// Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezele neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege.// Aş mai cere o vară cu tine printre alge,/ să port sandale sărate din care cărăbuşii ar vrea să muşte,/ să povestim istorii incredibile,/ să ne rezemăm capetele de maluri şubrede,// iar oamenii/ să ne creadă coborâtori pe sub apele lumii,/ gata să aducem fericirea pe unde trecem.”. Iubitul vine din imaginar, dintr-o altă lume, încărcat cu daruri miraculoase: „pantofi din solzii mici ai şarpelui de casă,/ mănuşi subţiri din cuvintele unei limbi inventate de el,/ o după-amiază de blănuri,/ nenumărate flacoane cu parfumuri de poeme arhaice,/ fâşii de scrisori să-mi fie amulete,/ iar pentru inelar ochiul fosforescent al vulturului visat.” (Revedere). Întrebările (pline de candoare) pe care poeta şi le pune sunt despre depărtare, despre indiferenţa (tăcerea) cu care este tratată, despre locul femeii de-a stânga bărbatului, despre reabilitarea perechii ancestrale, „două păpuşi de lut roşu/ care se iubesc de la facerea lumii” (Evă rătăcitoare). 
        Treptat, se conturează un portret diafan al feminităţii: melancolie, răsfăţ, dezamăgire, visare, credinţă, înclinaţie ludică, gingăşie etc. Simptome ale vieţii în derulare, evocate în două poeme, sunt pitoreasca meserie de lăptar (deja, dispărută), ori cea modestă de liftieră: „Mimi nu dorea decât/ să-şi facă datoria fără cusur,/ mai avea puţin până la pensie/ şi înţelegea că viaţa e un mileu fără sfârşit:/ picioruş scurt,/ picioruş lung,/ picioruş orb.” (Liftiera).
        Se face simţită în poezia Danielei Şontică o permanentă marcă religioasă, prezentată subtextual, prin simboluri şi prin mici alegorii: iubitul (aşteptat) pare a fi şi unul spiritual, este dezavuată o lume căzută din credinţă, se aspiră spre înalt, spre neprihănire. Unele poeme conţin parabole: „În unele seri de vară/ marele oraş îşi trimite spre cer neruşinările,/ crezând că i se cuvine să aducă jertfă,/ idolii din oglinzi îşi arată hidoşenia/ spre deliciul unei mulţimi abătute,/ niciodată satisfăcută.// Când nu eşti foarte grăbit,/ poţi să observi în ochii trecătorilor o prevestire/ a faptului că în curând/ cuminţenia va părea oricui un şarpe bubos,/ de care toţi ar trebui să fugă înfricoşaţi./ Atunci zeloşii se vor mânia şi vor arăta spre fecioare strigând:/ «Omorâţi-le! Omorâţi-le!»” (Seri prevestitoare). Ziua a şasea devine una nesfârşită, căci „Dumnezeu lucrează încă la noi” (Sentimentul). Soţia lui Lot, transformată în stâlp de sare, este părăsită de acesta, care, însă nu-i poate şterge din inimă iubirea. Împărţită între sacru şi profan, poeta lasă să funcţioneze această imprecizie conotativă: „Nu-mi potolea niciodată coşmarurile,/ dar nici nu mă certa că-mi stric vederea/ citind poveşti în aura lui plăpândă./ Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire,/ îmi afla un tren/ şi mă trimitea bucuros departe,/ aşa ajungeam/ în cele mai friguroase locuri din lume.// După o vreme/ mă întorceam iertătoare/ şi purtam capotul roşu de mătase.” (Capot roşu).
        Cartea Danielei Şontică, imponderabilă, rafinată, uşor ermetică, cu o poezie profundă, de idei, urmăreşte, de fapt, evoluţia unei chemări, un traseu prin meandrele vieţii, cu pierderi şi câştiguri, cu risipiri, cu nefericiri şi desfătări, cu (ad)mirări, cum se întâmplă tuturor, dar, în cele din urmă, cu o opţiune cardinală, ca o plonjare ascendentă în fericirea sufletească, euharistică: „M-au lăsat acolo/ să privesc de departe/ cum se bucură împreună/ de artificiile domestice./ N-am plâns,/ am inspirat adânc./ Văzduhul/ mi-a dezlegat oasele,/ eram uşoară ca un lampion,/ aş fi vrut să întreb de sus/ cine pluteşte acum/ într-un contre-jour perfect al fericirii,/ cine,/ dar ştiam că nu mă mai aude/ şi nu mă mai vede nimeni.// Au venit iubirile din trecut,/ s-au vindecat una câte una,/ din toate la un loc/ s-a născut o piatră cu privirea blândă,/ un copil cu gust de pâine şi vin:// l-am mâncat,/ l-am băut,/ şi era bun./ Şi a rămas cu mine până la sfârşit.” (Copilul bun).


 http://www.editurapleiade.eu/cronica_literara.html#3

Niciun comentariu: