Copilul nedorit

Mi-a dat fiori o ştire care a circulat recent cu aerul de protest faţă de un oarecare malpraxis la Maternitatea Giuleşti. Prezentatorii tv au intonat cât au putut ei de bine, deşi nu interpretare actoricească se cere de la ei, faptul că un medic a refuzat pe motiv de religie să asiste o femeie care dorea să avorteze un făt de şase luni. Indignarea lor se întrezărea a fi şi mai mare, căci medicul nu era creştin-ortodox, ci musulman.

Un bărbat şi o femeie din România, ca multe alte cupluri, îşi doreau de mulţi ani să aibă un copil. După diverse tratamente, femeia, aflată nu chiar la 20 de ani, a aflat cu bucurie că este însărcinată. Atât ea, cât şi bărbatul ei l-au considerat un miracol şi un dar nepreţuit (sper că de la Dumnezeu), cum era şi firesc. După ce copilul a început să crească în pântecele mamei, medicul care o avea în evidenţă a putut să analizeze mai bine evoluţia sarcinii, iar într-o zi le-a dat vestea cumplită: copilul se va naşte cu sindrom Down! Femeia, care era însărcinată deja într-o lună destul de mare, a repetat analizele şi i s-a spus: există o şansă din 50 ca bebeluşul să aibă într-adevăr acea boală. Medicii s-au spălat pe mâini oarecum, dar aruncând cu perfidie răspunsul: faceţi cum doriţi, nu hotărâm noi, însă a avea un copil cu astfel de sindrom, iată ce înseamnă... Şi le-au spus părinţilor despre consecinţele deloc roz. În faţa unei perspective pe care n-au luat-o în calcul atunci când şi-au dorit copilul, bieţii oameni s-au decis: scăpăm de el, îl omorâm! Mai elegant şi în termeni medicali: femeia însărcinată s-a hotărât să facă avort terapeutic. (Pe cine vindecă de ce maladie un astfel de act terapeutic - nu se precizează). Prin urmare, pentru ce să se chinuie în viitor cu un copil bolnav? Mai bine îl omoară înainte de a se naşte. Vi se pare o ironie? Nu, deşi nu o spune nimeni din motive de ipocrizie şi vinovăţie, este exact gândul cu care se face un astfel de avort. Culmea neruşinării este că se foloseşte în astfel de cazuri şi sintagma "naştere provocată"! Avort sună rău, dar când scoţi fătul din burta mamei şi îl arunci la groapa de gunoi se numeşte avort, căci în urma unei naşteri, din câte ştim, apare pe lume un copil.

Nu mă aflu în postura de a judeca pe nimeni, dar consider deranjant felul în care mass-media livrează cu aer de revoltă şi tendinţă de manipulare un fapt care ar trebui să ne facă să plângem: poporul care se laudă că este majoritar ortodox nu se mai opreşte din avorturi. Nu cred că e o bucurie să ai un copil bolnav, nimeni nu-şi doreşte aşa ceva, dar dacă se întâmplă să fie astfel, de ce considerăm absolut firesc să hotărâm noi dacă merită acel copil să trăiască sau nu? În cazul de faţă, dacă medicii au spus că din 50 de şanse (sau neşanse) doar una este aceea prin care copilul s-ar naşte bolnav, mă întreb de ce părinţii nu au încercat să se roage pentru a avea un copil sănătos cu aceeaşi tărie cu care şi-au dorit copilul?

Nu am cunoştinţe că aceşti doi oameni cred în Dumnezeu, şi înclin să cred că nu, căci altfel nu s-ar explica toată situaţia în care se află acum. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că dacă totuşi copilul ar fi venit pe lume cu sindromul Down, tot copilul lor ar fi fost şi ar fi meritat toată atenţia şi dragostea lor. De cele mai multe ori, un astfel de copil este şansa sigură a părinţilor de a se mântui.

Mă gândesc cu tristeţe la aceşti părinţi care şi-au luat rolul de dumnezeu al copilului lor, judecându-l fără să aibă vreo vină, trimiţându-l la moarte. Aceşti părinţi care acum nu mai sunt decât nişte foşti posibili părinţi, bântuiţi deocamdată doar de regretul că un medic musulman le-a arătat, prin neparticiparea lui la avort, că se află într-o mare greşeală. Aşa cum tristă e în general pornirea omului de azi capabil să se înduioşeze mai degrabă de mâţele călcate de maşini ori de câinii maidanezi în pericol de eutanasiere decât de propriul copil nenăscut.


PS Aflu ca dupa ce mama a nascut-o, tatal si-a tinut in maini fetita. VIE. Apoi, dupa ce copilul a trait aproape 10 minute, a fost omorat...

Melancolii de-a gata

O simplă excursie prin supermarketurile Capitalei îţi dă iluzia că marea sărbătoare a Sfintelor Paşti aduce o uşurare infinită gospodinelor în multele şi obositoarele pregătiri premergătoare praznicului. Ştim cu toţii că pe lângă pregătirea sufletească, incluzând mersul la denii, spovedania, împărtăşania şi grija de a fi în pace cu fiecare, femeile din fiecare familie creştină au în plus şi sarcina de a face casa cât mai curată, mai plăcut aranjată şi, nu în ultimul rând, dar pe ultima sută de metri, pregătirea bucatelor speciale. Fără toate acestea, sărbătorirea Paştelui n-ar mai fi la fel, în orice caz nu ar mai fi una românească.

Frământarea pretenţiosului cozonac, coacerea păscuţelor, prepararea ciorbei de miel, a fripturii, înroşirea ouălor, toate cer migală, atenţie, pricepere şi mai ales timp.

Se pare că tocmai puţinul timp care le rămâne după orele de serviciu este ceea ce face ca vremurile în care trăim să fie din ce în ce mai stresante, mai constrângătoare şi generatoare de frustrări pentru femeile de azi. Tocmai această acută lipsă de timp este speculată şi "ajutată" de spiritul mercantil al producătorilor de bunuri de tot felul. Dacă nu ai vreme, dispoziţie şi chemare spre cele ale bucătăriei, găseşti de-a gata tot ce vrei, nu trebuie decât să ai bani şi să întinzi mâna în rafturile şi vitrinele frigorifice ale magazinelor: cozonaci, sarmale gata înfăşurate numai bune de fiert, drob de miel, ouă gata vopsite şi câte şi mai câte altele! Parcă nu mai este chiar atât de greu să fii femeie, să ai un serviciu şi în acelaşi timp o familie, îţi spune realitatea din supermarket. Şi accepţi oferta, cumperi tot ce se poate. Doar uneori amintirea copilăriei în care îţi vedeai mama şi bunica trebăluind în zilele dinaintea praznicului îţi trimite câteva melancolii. Îţi aminteşti de aburul ieşind din cozonacii scoşi din cuptor şi duşi în cămara anume pregătită, încă n-ai uitat neastâmpărul şi aşteptarea abia înăbuşită când îţi făceai drum spre comorile aromate, dar neprimind nimic pentru că încă era post.

Toate aceste mici lucruri care ne păstrează tradiţia, toată moştenirea de gesturi şi fapte transmise de generaţii întregi par a fi condamnate la mersul pe o frânghie foarte subţire, într-un mare pericol de a se rupe sau a se balansa deasupra unui mare gol.
Da, astăzi suntem ocupate, ştie toată lumea, dar măcar ouă gata înroşite ar fi cazul să nu cumpărăm. Ar fi bine să vedem aici nu doar teama că ne pierdem tradiţia, ci şi faptul că ni se fură într-un mod perfid chiar bucuria de a însufleţi lucrurile, de a face pentru cei din jur ceva frumos, care are în sine o mică jertfă iubitoare şi care dă gust bucatelor, frumuseţe obiectelor şi sens comuniunii.

Pelerinajele comertului

Inaugurarea în România a unor magazine ce aparţin marilor firme de îmbrăcăminte din Occident a făcut în ultimele zile ca românii să se trezească la ore matinale, chiar şi în weekend, pentru a fi primii la deschiderea uşilor. Cozile de sute de persoane formate în faţa vitrinelor strălucitoare te fac să te întrebi dacă nu cumva românii au nostalgia statului la cozi din comunism. Fenomenul cozilor la magazine este însă unul normal şi în capitalism, asemenea lucruri văzându-se în toate ţările dezvoltate atunci când branduri cunoscute şi aşteptate îşi deschid filiale în acele zone. Se stă la coadă şi când deschide Apple un nou centru în mijlocul Londrei, cum a fost vara trecută, şi când vine o mare firmă italiană de încălţăminte şi deschide un magazin în Cehia, spre exemplu. Se mai stă la coadă şi când, într-un orăşel din Arizona, se fac reduceri la rochiile de mireasă.

Ne-a mirat acum câteva zile până la şocare faptul că nişte oameni şi-au rupt hainele şi s-au călcat în picioare stând la rând pentru uleiul oferit la reducere de preţ într-un anumit magazin. Ca să nu mai spunem de amuzanta situaţie de acum vreun an, când oamenii se îmbrânceau disperaţi pentru o bormaşină. Şi femeile în vârstă, vreau să spun! Miresele în devenire ale americanilor, presupuse purtătoare ale graţiei, uită şi ele de tot ridicolul situaţiei şi de eventualele accidente ce survin la uşa vitrinelor cu reducerile de preţ la rochiile albe mult-visate. Vacarmul este reprezentat adesea la ştiri, dar ce mai contează, chilipirul este totul în astfel de situaţii şi pentru un anumit gen de oameni.

Ceea ce împinge oamenii spre cozile infernale este dorinţa de a achiziţiona printre primii anumite produse, la preţ mai mic, dorinţa de a povesti altora senzaţiile trăite, unicitatea momentului de a cumpăra între primii o sută haine de la firma cutare abia venită în România. Pe de altă parte, nu cred că neapărat sărăcia extremă duce la aşteptări de ore în şir la uşa unui supermarket pentru o sticlă oferită gratis când eşti obligat să mai cumperi încă patru sticle la preţ normal. E un fel de dorinţă a simţi că eşti mai chibzuit decât alţii, dar fără să vezi că efortul este prea mare în comparaţie cu premiul primit.

Toată această aplecare spre a cumpăra ceva mai diferit, ieftin şi nou, fie şi numai pentru câteva ore sau zile, te face să vezi în aşezarea la rândul gros din faţa magazinului un fel de pelerinaj decăzut. Fără să condamn pe cineva care îşi doreşte lucruri bune la preţuri mici, trebuie să remarc faptul că nici un obiect pe lumea asta, oricât de bun şi de ieftin ar fi, nu merită să te lupţi pentru el cu o ardoare pătimaşă, să aştepţi ore în şir şi apoi să te înjoseşti ca om împingându-te şi dându-i la o parte pe alţii. Numai moaştele sfinţilor aşezate în raclă sunt atât de preţioase şi de scumpe pentru noi, creştinii, încât să merite efortul zilelor şi nopţilor de aşteptare la rând pentru a le cinsti. În rest, deşertăciunea deşertăciunilor cu preţ redus.

Cei de la care cumparam

Este firesc ca într-o societate a consumerismului, noi, consumatorii, să avem atât drepturi, cât şi obligaţii.

Peste capitolul obligaţii putem trece destul de repede, oricum, n-avem încotro, vrem, nu vrem, ceva tot cumpărăm, ceva tot consumăm.

Şi când spunem că suntem consumatori, ne referim la poziţia noastră nu doar de oameni aflaţi dincoace de casele de marcat ale magazinelor, ci şi în situaţia de oameni aflaţi în faţa ghişeelor la care ni se oferă "şansa" de a plăti o taxă, un impozit, o amendă, de a ni se elibera o adeverinţă sau orice alt document cu caracter personal. Consumatori suntem şi când cumpărăm bilet la un spectacol, şi când trimitem o scrisoare prin poştă, şi când mergem cu un taxi, şi când rezervăm un sejur într-o staţiune, când plătim prin internet facturi, şi când comandăm mărfuri de pe site-uri.

Este bine să avem şi reguli care să ne apere, pentru că în general primează interesul celui care vinde.

Domeniu delicat, care ţine de un anume specific românesc deja intrat în folclor, comportamentul vânzătorului, al reprezentantului instituţiei, al ofertantului de servicii şi produse a lăsat în România întotdeauna de dorit. Ceea ce îi uimeşte pe străinii care ne vizitează ori se apucă de afaceri pe plaiurile mioritice nu ne uimeşte pe noi mai puţin, dar ne-am obişnuit cu răul şi nu-l mai vedem mereu sau nu ne mai lăsăm afectaţi de el.

Astăzi, de Ziua mondială a drepturilor consumatorului, avem dreptul de a trece în revistă hibele mentalităţii celor de la care cumpărăm sau cărora le plătim un serviciu. Iată-le pe cele mai frecvente: încetineala lucrătoarelor din birourile în care plătim taxe şi impozite, de parcă ne-ar da, nu ne-ar lua; tratarea cetăţeanului de rând cu mult sictir de majoritatea agenţilor Poliţiei atunci când, să spunem, avem de completat o declaraţie în urma unui accident rutier minor; întrebarea sâcâitoare a tuturor casierelor de magazin: "N-aveţi 20 de bani să vă dau eu rest 1 leu?"; faptul că unele companii de telefonie ne îmbie cu mii de minute în reţea pe care nu ai avea timp fizic să le consumi (iar dacă ai face-o, te-ai îmbolnăvi), dar în alte reţele oferta e zgârcită, însă se laudă că îţi oferă un incredibil avantaj; modul voios în care se face reclamă tv la medicamente, sugerând ideea că fabricanţii abia aşteaptă să fim bolnavi, pe de o parte, şi că toţi ne-am pricepe la medicină, pe de altă parte, în timp ce ni se spune pe foarte "repede înainte" să ne adresăm medicului abia după ce apar manifestări neplăcute; felul în care s-a înţeles buna relaţionare cu clienţii - în anumite magazine vânzătoarele îţi urează un agresiv bun-venit, te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva şi, chiar dacă ai refuzat politicos ajutorul, se ţin la un metru de tine, sugerându-ţi prin atitudine că eşti supravegheat să nu furi; modul tinerilor şi tinerelor care împart fluturaşi pe trotuare foarte aglomerate, insistând să-i primeşti, chiar dacă nu eşti interesat, iar la un refuz îţi urează "o zi bună" pe tonul unei înjurături; deloc reconfortant este şi sentimentul pe care îl ai când mergi la doctor şi trebuie să faci un set de analize, iar din personalul calificat nu se sinchiseşte nimeni să-ţi spună la ce proceduri eşti supus, în ce constau, cât durează şi la ce durere ar trebui să te aştepţi; că în România nu poţi lua un taxi pe distanţă mică, şoferul considerând că nu e rentabil...
Sunt convinsă că lista o puteţi completa.

Marturia mitropolitului Bartolomeu Anania despre suferintele lui Radu Gyr

Astăzi se împlinesc 106 ani de la naştera lui Radu Gyr. De la Monica şi Demostene Popa, fiica şi ginerele lui, aflăm că opera publicată a poetului s-a îmbogăţit cu câteva zeci de poeme antologate recent în substanţialul volum "Poeţi după gratii", apărut la Editura Mănăstirii "Petru Vodă".

Cei doi soţi ne-au mai spus că au intentat proces pentru obţinerea unor despăgubiri morale pentru cei aproape 16 ani de detenţie politică suferiţi de poet în vremea comunismului. Deşi vremea detenţiei se află consemnată în arhivele vremii, totuşi, legal, era nevoie şi de declaraţia unui fost coleg de temniţă care să "ateste" că poetul a trecut pe acolo. Cu puţin timp înainte să plece la Domnul, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost rugat să dea o astfel declaraţie scrisă, iar ierarhul a făcut-o. Fostul mitropolit al Clujului a scris nu o simplă declaraţie, ci un text literar, pur şi simplu. Bineînţeles, actul este autentificat la notar şi are valoarea juridică necesară. Soţii Popa ne-au oferit acest text spre publicare. Din lipsă de spaţiu, vom cita doar câteva fragmente semnificative.

"(...) Pe poetul Radu Demetrescu (Gyr) l-am cunoscut pe la mijlocul anilor â40 ai secolului trecut, când împreună cu familia sa, la invitaţia părintelui Gherasim Bica, a venit să-şi petrească o vacanţă în Mănăstirea Polovragi, la linişte şi aer. (...) Deşi încărcat de suferinţe, cu ani grei de puşcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteşuguri, poetul se desfăşura vesel, glumeţ, sorbind fiecare picătură de viaţă cu voluptatea celui ce-i cunoaşte preţul. (...) În timpul anchetelor care au urmat arestării mele din vara anului 1958 eram întrebat de relaţiile mele cu Radu Gyr şi despre "ajutoarele" pe care i le dădusem acestuia. "Ajutorul legionar" era socotit drept una dintre cele mai vii şi acoperite activităţi reacţionare. Definiţia era foarte largă: ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistenţă, chiar un sfat, o îndrumare socială şi, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulţi presupuşi legionari ar fi existat vreo legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicaţia) că între mine şi Radu Gyr existase o legătură şi o prietenie de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanţă, de la om la om. Anchetatorii erau bine informaţi că Gyr băuse şi mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că "activasem" pentru supravieţuirea şi infiltrarea lui în societatea socialistă.

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuinţe, dar nu recunoşteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificaţia unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoaşterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor aparţinea Securităţii, procurorului, tribunalului. Doar la Aiud aveam să aflu, din contactele cu doctorul Sârbulescu şi alţii că o vreme figurasem în lista lotului Gyr, dar pesemne că anchetatorii s-au răzgândit.

Dintre camarazii de celulă din închisoarea de la Aiud mi-l amintesc pe un Popescu, avocat, care a adus vestea sigură a arestării lui Radu Gyr.

Într-o bună zi, am fost scos din celulă, am primit hrană rece şi apoi dus cu un jeep la Bucureşti, unde m-am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînţeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment şi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. Asistenţa era puţină în procesul lui Gyr; oricum mai puţini în sală decât în boxa acuzaţilor. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din faţă, pe doamna Flora, soţia poetului, şi - mi se pare - pe Monica, fiica sa, şedeau împietrite de spaimă. Procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, "condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale".

Pe Radu Gyr l-am revăzut mai apoi în primăvara lui 1960, când am fost citat martor în procesul lui Radu Pătrăşcanu. Vestea revederii cu vechiul meu prieten Gyr a fost de natură să descumpănească, mai ales că ştiam verdictul de condamnat la moarte pe care i l-a adus Securitatea, dar pe care nu l-au pus în aplicare. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era foarte slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede sau nu prin ramele groase ale ochelarilor când a căzut pradă unui puseu hipertensiv. Sergentul care ne supraveghea s-a speriat şi a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, şi se vedea că-i erau îngăduite şi-n puşcărie) a înghiţit-o şi după câteva minute şi-a revenit.

Aveam să-l mai revăd doar peste mulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

În seara zilei de 30 aprilie am aflat că a murit Radu Gyr, la înmormântarea căruia nu m-am putut duce, mulţumindu-mă să trimit o jerbă de flori şi să spun o rugăciune cu capul pe pernă, fiind foarte bolnav (...)."

Actul a fost autentificat la 29 octombrie 2010.

Nota: Acest text l-am publicat in Ziarul Lumina de azi, 2 martie, 2010.

Viata statuilor in Bucuresti

O capitală europeană ar trebui să se distingă de alte oraşe de rang mai mic, printre altele, prin arhitectură, parcuri şi statui. Despre arhitectură şi parcuri, numai de bine, în sensul că măcar de ar rămâne aşa cum sunt şi nu le-ar mai strica nimeni. Despre statui parcă ne dă inima ghes să spunem mai multe, mai ales că în ultima vreme peisajul şi aşa sărac în astfel de monumente s-a schimbat. Cu schimbarea peste noapte a amplasamentului unor statui ne-am familiarizat de-a lungul timpului şi am făcut anticorpi destui de când cu pelerinajul statuii Lupoaicei (Lupa Capitolina). În 1906, Roma a dăruit Bucureştiului, la aniversarea a 1.800 de ani de la cucerirea romană a Daciei, o copie a celebrului monument Lupa Capitolina, ce reprezintă legendara lupoaică alăptându-i pe Romulus şi Remus, întemeietorii Romei. Copia realizată în bronz de un grec anonim a fost amplasată iniţial pe un piedestal de piatră în curtea Arenelor Romane din Parcul Carol. Dorindu-se a fi mai în inima oraşului, statuia a fost mutată după doi ani în Piaţa Sfântul Gheorghe (pe atunci a Romei). În 1931, ceva a tulburat din nou liniştea Lupoaicei şi a fost dusă pe Dealul Mitropoliei, dar părerea specialiştilor în urbanism a fost că trebuie aşezată în micul parc de la Dorobanţi, unde a stat din 1965 până în 1997. Acest din urmă an i-a adus Lupoaicei locul cel mai potrivit pe care putea să-l aibă, după umila mea părere: Piaţa Romană. Dar nu i-a fost dat statuii să rămână pe loc, ba chiar şi hoţii au luat de mai multe ori câte o parte din micul ansamblu. Şi nu doar părţi, ci şi cu totul a fost răpită. Oricum, periodic, aventura mutării şi dispariţiei a bântuit acest monument, încât, acum, când se află în faţa magazinului "Bucureşti", te întrebi ce soartă o aşteaptă.
La sfârşitul verii trecute, drumul pribegiei l-au luat şi cele patru statui din faţa Universităţii: statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (operă în bronz a lui Albert Ernest Carrier-Belleuse, 1874), statuia în marmură a lui Ion Heliade Rădulescu (Ettore Ferrari, 1881), a lui Gheorghe Lazăr (Ion Georgescu - marmură, 1886) şi a lui Spiru Haret (Ion Jalea, marmură, 1936). Cel puţin, acestea din urmă au fost mutate cu scopul practic şi lăudabil de a se construi o parcare subterană de 400 de locuri în acea piaţetă, urmând să fie repuse pe locurile lor. Operaţiune costisitoare mutarea lor în Parcul Izvor, dar era singura soluţie, se pare.

Ultima noutate în configuraţia citadină a monumentelor bucureştene este amplasarea statuii lui Carol I, reprezentat ecvestru, într-o dimensiune uriaşă pentru locul cu deschidere mică şi în vecinătatea clădirilor destul de scunde din faţa Muzeului Naţional de Artă. Ideea este cât se poate de nefericită, credem noi, pentru că, deşi vecinătatea cu fostul Palat Regal este un argument pentru amplasament, nepotrivirea cu restul îţi provoacă mai întâi mirare, pe urmă te sperie prin masivitate, apoi te amuză. Spunea cineva hâtru: "Carol a fost un om mare. Acum ce să facem: în loc de calul ăsta de 4 metri să punem un ponei şi în loc de rege să-l punem pe premier?"
În Bucureşti există două facultăţi de arhitectură peisagistă, una la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu", alta în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară. Dacă specialiştii în domeniu nu sunt consultaţi, apar tot felul de glume în peisajul nostru urban. Aşezăm statui şi monumente nepotrivite nici cu locul, nici cu momentul istoric pe care dorim să-l evocăm, apoi le mutăm, le dăm jos, le ducem departe, le dosim ori le scoatem în faţă când nu trebuie. "Crucea secolului", atât de controversată, din Piaţa Charles de Gaulle, a fost şi ea mutată, în schimb, hidosul "Cartof tras în ţeapă" din Piaţa Revoluţiei, deşi criticat, rămâne pe loc. Prea e totul relativ când vine vorba de monumentele care ar trebui să ne împodobească oraşul şi să vorbească locuitorilor şi vizitatorilor despre trecutul nostru. Ungurii au, de exemplu, un parc special amenajat numai pentru statuile din perioada lor stalinistă. Noi am aruncat statuia lui V.I. Lenin şi a lui Petru Groza lângă zidul de la Mogoşoaia, spre deliciul hoţilor de bronz. Mihai Buculei, un sculptor talentat şi care are un monument superb cu un înger, nu-şi poate expune lucrarea în spaţiul public pentru că nu doresc aceia care hotărăsc frumuseţea sau sluţenia Capitalei. Mai mult decât atât, de ce n-am avea oare statui care reprezintă momente din istoria creştinismului românesc? Monumente în mozaic, care rezistă mult în timp, în piatră, în bronz. Nu de sculptori talentaţi ducem lipsă, ci de voinţa de a înfrumuseţa viaţa altora prin înfrumuseţarea oraşului, de grija pentru cei care vor veni.

O reverenta pentru omul care a salvat biserici

Zilele trecute, fiind în trecere prin Piaţa Romană, pe lângă clădirea ASE-ului, mi-a atras atenţia o expoziţie atipică, organizată ad-hoc pe gardul instituţiei. Mai multe fotografii cu explicaţiile aferente reuşeau să introducă trecătorul şi admiratorul de câteva minute al expoziţiei într-o lume a extraordinarului curaj de care a dat dovadă un om inspirat de Dumnezeu: inginerul Eugeniu Iordăchescu. Fotografiile cuprindeau scene din timpul lucrărilor de translare a celor opt biserici bucureştene pe care Nicolae Ceauşescu le-ar fi demolat dacă inginerului Iordăchescu nu i-ar fi venit ideea de a le muta pur şi simplu din loc. Cei din jur au fost speriaţi de idee, au crezut că nu aud bine când acest om a spus că le va muta cu o metodă care nu va deranja nici măcar un centimetru din interiorul sau exteriorul clădirii. Curios este că dictatorul, deşi mirat de îndrăzneala propunerii, n-a refuzat ideea. Poate şi pentru faptul că inginerul avea deja un nume în domeniul construcţiilor din România acelei vremi, făcuse nişte lucrări de care se ţinea seama, iar regimul putea să şi le revendice drept realizări ale socialismului. Pe de altă parte, soţii Ceauşescu erau convinşi că acea idee nu va reuşi în practică. După ce, în vara lui 1982, a reuşit să transleze prima biserică, bijuteria de la Schitul Maicilor, Ceauşeasca ar fi exclamat: "Ai văzut, Nicule, că a reuşit?"… Şi reuşitele s-au ţinut lanţ, fiind translate alte clădiri-monument: biserile "Olari", "Sfântul Ilie" - Rahova, "Mihai Vodă", complexul mănăstiresc de la Antim, bisericile "Sfântul Ioan" - Piaţă, "Cuibul cu Barză" şi "Sfântul Gheorghe" - Capra.

Merită să ne amintim cu recunoştinţă că la 21 ianuarie s-au împlinit 26 de ani de când inginerul şi echipa sa de 20-30 de oameni, după o pregătire de patru luni, au reuşit să transleze Palatul Sinodal de la Antim. Genialul inginer povestea că aceasta a fost cea mai grea construcţie translată în România - 9.000 de tone -, la care s-a adăugat şi greutatea cărţilor din bibliotecă, de peste 1.000 de tone. Lucrările pregătitoare translării au durat mai bine de patru luni, iar rotirea în sine a clădirii s-a făcut la 21 ianuarie 1985, pe un ger de minus 18 grade, a durat 6 ore, translarea făcându-se pe o distanţă de aproape 10 metri. A fost mutată şi biserica o lună mai târziu, la 20,35 metri vest, pe o temperatură de minus 20 de grade.

Acea expoziţie situată în calea trecătorilor nu exprimă nici pe departe recunoştinţa şi admiraţia pe care ar trebui să i le purtăm acestui român. Şi am putea învăţa de la el că există momente când trebuie să ne facem datoria cu orice preţ şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de neamul nostru. Acum, după aproape 30 de ani de la salvarea prin translare a primei biserici din Bucureşti - şi nu doar acum -, inginerul Eugeniu Iordăchescu merită din plin reverenţa noastră şi mai ales neuitarea noastră.

Ce pret are chilipirul

Solduri, reduceri, oferte promoţionale, pe toate ni le-am adjudecat în ultimii ani cu mare sârg şi este firesc într-o economie de piaţă bine aşezată pe rosturile ei.
De la dorinţa normală de a cumpăra lucruri de calitate la preţuri mai mici într-o perioadă anume din an - declarată oficial drept una a reducerilor de preţ - până la alergătura după chilipiruri cu orice preţ, chiar cu acela al mărfii proaste, este cale lungă. Chilipirul predispune la cumpărarea haotică, nu din nevoie, ci din plictiseală, dintr-o oarecare patimă, din plăcerea de a şti că aproape ai păcălit pe cineva, din dorinţa de unicitate şi chiar din autoconfirmarea unor calităţi de bun "afacerist".

Micii chilipirgii sunt aceia care aleargă dintr-un capăt al oraşului în altul pentru a-şi lua o haină de provenienţă să zicem chinezească, însă cu 5 lei mai puţin decât la piaţa dintre blocuri. Astfel de oameni sunt fericiţi cu ceea ce cumpără la un preţ mai mic, nu contează cât timp au pierdut, nici dacă le place cu adevărat produsul cumpărat sau nu.

Există şi un alt gen de bucuroşi de pe urma micilor achiziţii la preţ redus. Sunt persoanele care, fie la pensie, fie fără serviciu, au mult timp liber şi urmăresc emisiunile de teleshopping în timpul cărora comandă tot felul de aparate de îndepărtat celulita, oale-minune, medicamente-panaceu, truse inutile, seturi de cleştişori cu care nu pot în mod normal să facă mai nimic. Pe aceşti oameni îi bucură ideea că au în casă o aparatură minunată, pe care vecinii şi cunoscuţii nu o au, le-o arată cu prima ocazie sau, dacă nu sunt mulţumiţi de ea, le-o fac cadou, lăudând produsul astfel încât să-i fie ruşine celui cadorisit să-l refuze. Tot astfel de oameni consideră pe loc drept bun mesajul telefonic sau scris conform căruia ar fi câştigătorii câte unui premiu. Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele. Nu atât valoarea şi obiectul câştigat în sine îi interesează, cât mai ales ideea câştigului fără bani, fără muncă (multă) şi aprecierea semenilor.

Există şi altă categorie de chilipirgii, care nu mai au ceva atât de naiv şi inofensiv faţă de cei din jur, cum sunt cei despre care am scris până acum. Aceştia de pe urmă, marii chilipirgii, caută ceva de care te înfiori: sunt atenţi la anunţurile băncilor şi ale fiscului, cercetează listele cu executări de imobile şi de maşini. Se înscriu la licitaţii, cumpără case pe care unii, ajunşi în situaţia de criză când au rămas fără servicii, nu şi-au mai putut plăti ratele la timp. Alţii sunt cu maşina în curs de achitare la bancă, dar reducerile salariale i-au făcut să nu mai poată duce la bun sfârşit plata şi poate mai aveau un an sau doi de plătit, dar au rămas fără nimic.

Ştiu că este perfect legal să cumperi o casă, o maşină şi orice alt bun de pe lista unei bănci care a procedat la executarea silită a celor intraţi în insolvenţă, în faliment, în neputinţă de plată a împrumutului. Dar ideea de a face aşa ceva mi se pare sinistră. Seamănă cu marşul unei armate de şacali porniţi noaptea în deşert să cureţe nisipul de leşuri. De chilipirul acesta ar putea să se lipsească măcar creştinii cu frică de Dumnezeu. Măcar din compasiune pentru cei nevoiţi să renunţe la nişte bunuri şi pentru simplul fapt că nu se ştie niciodată în ce situaţii îi aduce viaţa şi pe ei. Dacă nu putem ajuta pe cineva aflat în nevoie, măcar să nu ne bucurăm de necazul lui, căci a cumpăra ce altul a plătit în parte şi apoi a fost nevoit să lase este o bucurie indirectă faţă de nefericirea lui. Mai găsim case şi maşini dacă vrem să cumpărăm şi avem bani pentru ele, nu chilipir cu eticheta suspinului lipită pe el ar trebui să căutăm.

Despre efectele comunismului si alte navaliri

Nu ştiu să existe vreun alt roman al înstrăinării ţăranului de propriul pământ şi de fiinţa sa esenţială în vremea comunistă în afară de "Nunţi înecate" al lui Dumitru Manolache. Dar am credinţa că acesta este definitoriu pentru o întreagă categorie socială.

Portretele ţăranilor din Gurbăneşti (Călăraşi) mi s-au întipărit în minte de parcă i-aş cunoaşte din copilărie, poate pentru că port şi eu în suflet un sat - de fapt, două - de care m-am dezrădăcinat.

"Nunţi înecate" este romanul ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni prin angajarea în marile uzine ale patriei.

Anunţul lipit la o răscruce din sat pe care scria că se fac angajări la "23 August" în Bucureşti şi că noii muncitori vor primi buletine de oraş a pus pe jar bieţii oameni care, despuiaţi de pământurile şi de caii lor spre a îmbogăţi cu ele CAP-urile, au găsit un nou orizont de supravieţuire. Şi unii s-au prins în această horă: au bătut un pas mărunt spre zilnicele cozi din alimentare şi spre cele mai toxice secţii de prin uzinele marelui oraş, cu gândul tihnit că fiii lor nu vor mai avea de plătit chirii. Generaţiile care au schimbat atunci opincile şi iţarii pe pantofi şi pantaloni nemţeşti vor avea însă mereu sufletele măcinate, neştiind niciodată ce să se considere: orăşeni pentru că stau la bloc, unde au closetul în casă ("ruşinea supremă"), ori ţărani, pentru că pe dinăuntru au rămas la fel. Se vor gândi mereu la aceste lucruri în nopţile de insomnii, cum face şi Sandu Puchea, un personaj pe cât de emblematic pentru lumea lui, pe atât de tragic.
Romanul începe dintr-un punct cât se poate de firesc: oamenii merg la o nuntă în Gurbăneşti, un sat din Bărăganul călărăşean, unde urmează să se construiască un baraj şi un lac de acumulare din apa căruia se vor face irigaţii masive. Nuntaşii de la oraş merg la acest eveniment parcă şi cu drag, dar şi cu inima strânsă, depănând istorii despre viaţa pe care o duc la oraş şi emiţând sentinţe despre cum ar fi fost mai bine pentru fiecare să facă. Justificările personajului Sandu Puchea par să fie esenţa unei explicaţii general valabile: "Ştiu io? Io am plecat ca prostu'. Aşa gândesc uneori. Daâ cred că n-am plecat defel. Stau acolo, la oraş, că n-am ce face, daâ io tot în sat sunt. Şi dâaia mă duc rar la Gurbăneşti. Mă doare. Mă doare sufletu'".

Destinele se împletesc între ele, autorul merge şi el la nuntă şi parcă descoperă acum viaţa fiecărui om din sat şi din satele vecine, deşi le ştie pe de rost, şi clădeşte încet-încet o lume în care vrea să-i salveze pe toţi, pentru că totul stă mereu sub o mare ameninţare. Apa! Vine apa! După nenorocirea colectivizării, a pierderii ancestrale a legăturii cu pământul prin orăşenizarea unora, a transformării altora în navetişti, celor puţini care au mai rămas în Gurbăneşti li se cere acum să plece din casele lor. Să se mute în partea mai înaltă a satului sau să plece de tot din sat pentru că va veni apa. Lacul de acumulare le va înghiţi agoniseala dacă nu se mută.

Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa. Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte.

Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor. Sufletele oamenilor se coşcovesc şi ele pe dinăuntru şi aşteaptă cu resemnare deznodământul. Dincolo, la oraş, cei care au apucat să plece, atunci, demult, când li s-a promis fericirea, rememorează nostalgici aceleaşi amintiri şi întâmplări din satul tinereţii lor. În sat, apa stă să vină şi, odată cu aşteptarea, se sparge şi câte un buboi mai vechi: tractoristul Fitoi se răzbună parcă pentru nedreptăţile sociale ale tuturor, trăgându-i un topor în cap fostului primar. Tentativa de crimă îl duce la temniţă, dar îl răcoreşte. Apa n-a mai venit. Barajul n-a mai fost terminat, iar vieţile oamenilor au fost strămutate degeaba în iadul unei deznădejdi din care nu toţi au mai ieşit.
"Nunţi înecate" este o poveste adevărată, oamenii nu sunt imaginari, iar meritul lui Dumitru Manolache este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să te captiveze pe tot parcursul romanului. Am detectat pe alocuri asemănări cu lumea moromeţiană, poate şi pentru că povestea acestor oameni pare o continuare firească, reluată din punctul în care "timpul părea să nu mai aibă răbdare". Iar dacă năvălirea apei este ceea ce te ţine mereu atent, problema de fond rămâne mereu dureroasa amintire a năvălirii celor care i-au furat ţăranului ce era al lui şi i-au lăsat în schimb tânjirea după o stare şi un firesc care par să nu se mai întoarcă.

Craciun cu linia de sosire furata

Am avut parte de mai multe mirări în zilele praznicului Naşterii Domnului de anul acesta.

Cu unele dintre ele eram obişnuită de anii trecuţi şi, cu toate acestea, au continuat să mă mire şi acum.

Dintre cele ştiute, menţionez aceleaşi nevoi ale televiziunilor de a răsfira în cât mai multe fire evenimentele politice şi economice ale ţării în ziua de Ajun a Crăciunului şi chiar în zilele de sărbătoare. Probabil, producătorii lor îşi imaginează că românul este atât de avid de informaţie şi comentariu specializat pe aceste teme, încât nu i-ar sta bine platoul cu sarmale pe masă şi vorba i-ar fi mai puţin dulce către musafiri dacă la televizor nu s-ar aborda în acest mod cotidianul. Fericiţi cei care se lipsesc de televizor măcar în zilele acestea!

Celelalte mirări vin de la un mod anapoda de a celebra Naşterea Domnului. Ai avea aşteptarea ca bisericile să fie arhipline de Crăciun şi de Paşte, cum spune vorba aceea românească atât de folosită în împrejurările când unii se scuză că abia atunci calcă pragul sfintelor lăcaşuri. Dar nu este aşa. Mi-am petrecut sărbătorile într-o localitate la ţară, unde în duminicile de peste an abia ai loc să stai la slujbă. În prima zi a praznicului, am trăit tristeţea de a vedea biserica cu mai puţini oameni decât oricând. Unul dintre motive? Copiii de la oraş veniţi la părinţii lor pentru a petrece împreună nu puteau fi lăsaţi singuri acasă. Dar de ce nu ar fi venit cu toţii, tineri şi bătrâni, la Liturghie? Al doilea motiv: există obiceiul nefiresc ca fiecare să meargă cu "de împărţit" la săraci sau la vecini în cursul dimineţii, exact cât durează slujba. Nici preotul nu mai are metode să-i convingă de absurditatea tradiţiei lor care nu se poate numi creştină.

Şi o altă mirare vine din preluarea tot mai frecventă a unui obicei de la ţările vestice, protestante. O cunoştinţă a sărbătorit Crăciunul în… Ajunul Crăciunului. Şi-a chemat fiica şi fiul cu familiile lor şi, cu toţii, cu o zi în avans, au mâncat şi au băut toate cele tradiţionale româneşti pregătite. Adică în ziua când normal este să ajunăm, să postim mai aspru dacă nu negru, să ne pregătim sufleteşte cu rugăciuni, cu bucuria colindelor, aşteptând astfel marele praznic de a doua zi! Se vede treaba că prea mult televizor, filme americane şi tradiţii străine strică. Preluate aiurea şi neţinând cont măcar de citirea corectă a calendarului bisericesc, aceste tradiţii străine de noi duc la anomalii anticreştine. Desigur, familia care a petrecut astfel s-a raportat la un Crăciun cu totul străin de Naşterea Domnului, eveniment care nu poate fi sărbătorit şi deplin înţeles decât mergând la slujbă, aşteptând binecuvântarea preotului, luând mai întâi hrana şi bucuria sufletului, abia mai apoi delectarea cu bunătăţile culinare, absolut fireşti, dar la vremea lor şi nu înaintea celorlalte.

Cine face astfel riscă să se iluzioneze că este în rând cu creştinii. Poate, dar nu cu cei drept-măritori. Pentru astfel de oameni Crăciunul este ca un premiu obţinut pe nedrept; un concurs pe stadion unde au alergat trişând, tăind curbele prin boscheţi, furând linia de sosire. Spectatorii pot fi păcăliţi, dar nu şi Dumnezeu.