joi, 30 ianuarie 2014

Claudiu Soare – „stăpânul monstruos al Poeziei”

În maldărele de versuri şi versificatori, între tonele de maculatură care se vrea poezie şi de care s-a umplut spaţiul virtual până la saturaţie – măcar a luat o pauză şi biata hârtie! - am descoperit scriitura distinctă şi originală a lui Claudiu Soare. Un poet român care trăieşte de câţiva ani în Franţa, care a publicat cărţi de poezie, proză şi eseistică la mari edituri din România, dar care este prea puţin cunoscut la noi şi deloc promovat. (Poate din cauza depărtării?)... Cred, însă, că ar merita nişte cititori mai atenţi şi o critică literară pe măsură.  
Nu-i voi analiza scrisul, depăşindu-mă un astfel de demers, dar pot să vă semnalez un autor autentic, cu o poezie plină de fior metafizic, trădând căutări filozofice şi abordări ale vastului spaţiu al marilor întrebări. O viziune poetică încarnată în versuri când biciuitoare, când melancolice, când rafinate până la esenţe celeste, dar nu lipsită uneori de o formă de umor care te scoate din orice încâncenare. Dezinvoltura acestei scriituri se vede şi când sunt sondate „culmile disperării”, şi când sunt atinse depresiunile deriziunii şi autoironiei.  

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Metafizica Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Din volumul Melancolia, apărut la editura Tracus Arte în 2013, redau un poem superb pe care vă invit să-l citiţi.


Soarele ardea în după-amiază.
La umbra unui copac stăteam alături de un schelet.
Sorbeam din pahare ambrate un vin friguros de la pol.
Împotriva morţii, mi-am zis,
dar alte halucinaţii îmi sfredeleau tâmpla.

„- Gândeşte-te că înainte  să se încolăcească pe pahar
degetele tale ar apuca în miniatură
un sicriu cu trupul tău sfrijit
aşa cum li se trecea prin faţă egiptenilor
păpuşa-mumie la început de chiolhan, în tăcere –
mi-a spus clănţănind –
şi bucură-te fără eziţi”.

Aura să-mi fi căzut în praf, la picioare,
şi aş fi pierdut-o pentru totdeauna
dacă m-aş fi îndoit că stau de vorbă cu un schelet.

Vocea îi era de femeie –
ah, cât mi-aş fi dorit să adorm în fuga ei
care nu mai avea aşternut.

„- Dacă ai presimţi graţia ai şti
că oasele mele s-au scuturat din întunericul tău
şi au căzut aici, la masa asta,
ca să se aşeze pe scaunul din faţa ta
sub forma unui schelet impecabil,

faţă de care însă tu nu ai ideea frumosului.

Te uiţi în orbitele mele şi nu vezi
nobila pasiune de a nu plăcea nimănui”,
mi-a mai zis.

Şi pentu că nu ştiam ce să spun,
i-am întins batista, iar el mi-a mulţumit.

„- Credeam c-o să mă judeci
pentru viaţa întâmplătoare pe care o duc”,
am bâiguit.

Dar el a întins osul mâinii ca un cioc de corb înduioşat
şi mi-a mângâiat inelarul.

„- Nu pot să insult ceea ce eu nu mai am
ca tu să strângi în braţe,
în faţa aşternutului odată ajunşi:
fantoma care ne înghite dragostea”.

Apoi şi-a şters cu batista ochiul frunţii
de transpiraţia tulbure care îi strălucea deja
în orbite.

Şi mi-a şoptit:
„- Dă-mi mie aura ta, muritorule,
iar eu voi fi femeia în vocea căreia te visezi –
te voi face stăpânul monstruos al Poeziei,
al cuvântului care învinovăţeşte oamenii,

dă-mi aura ta şi voi face din tine
idolul ticlăos al Frumosului,
care va sminti în jur făptura până la isterie,
dă-mi aura ta şi vei rămâne singurul poet de pe pământ,
sinistru şi sublim până la sfârşitul veacurilor,

dă-mi aura ta şi voi face din tine amantul
pentru care moartea îşi visează demult uitarea”.

Şarpele rece al vinului mi-a cuprins gâtlejul,
pieptul, măruntaiele
şi am strigat:

„- Da! Vreau! Ce am eu mai de preţ e al tău!
Vreau să fii femeia care să facă din mine
idolul ticălos al Frumosului,
singurul poet sinistru şi sublim de pe pământ,
stăpânul monstruos al Poeziei!
Vreau să fiu amantul pentru care
moartea îşi va uita destinul!
Vreau!”

„- Îţi mulţumesc, mi-a zis ea cu simplitate,
dar se uită oamenii de la terasă la tine
ca la un nebun, nu mai striga.
Mi-ar plăcea să bei mai puţin,
dacă vrei să mă căsătoresc cu tine.
Ah, nu uita că astăzi suntem invitaţi la mama.”





Un comentariu:

stefan s. spunea...

,,Da-mi aura ta, muritorule..."
Poemul acesta, atat cat se dezvaluie unui novice ca mine, mi se pare superb.
Toate cele bune va doresc!