Filme vazute pe bucati

Ultimul film pe care am apucat să-l văd înainte de decembrie 1989 la cine­matograf a fost "Maria şi marea", cu Maia Morgenstern în rolul principal. L-am văzut din două bucăţi. Eu vedeam multe filme, pentru că sora mea era casieră la cinema. Când ajungeam în oraş, mă duceam glonţ la ea. Mă fascina felul în care ştampila biletul, cum scria pe el locul şi rândul, dar mai era şi sentimentul de mândrie că eu eram în cabina aceea micuţă, pe uşa căreia scria "Intrarea interzisă persoanelor străine".

În Buzău, Cinema CFR era cel mai mic din cele trei existente, dar foarte util călătorilor, navetişilor şi elevilor de liceu chiulangii. Era bun pentru că, între două trenuri, puteai vedea un film. Cinema-ul ăsta era chiar lângă gară, spre linia 20, cea de unde luai trenul de Nehoiaşu. Îmi aduc aminte că aici am văzut cele mai multe dintre filmele româneşti cu haiduci şi absolut sigur acolo m-a fascinat, cu felul de a scuipa seminţe, Florin Piersic şi vocea puternică a Aniţei, care cânta într-o secvenţă "Cine iubeşte şi lasă", voce care, mi-am dat eu seama mai târziu, era a Mariei Tănase, de fapt. Una dintre colegele surorii mele era o doamnă slăbuţă, simpatică foc, şi despre care auzisem că era verişoara actriţei Coca Andronescu. Era o mare ce chestie să ştii aşa mondenităţi pe atunci!

Mă specializasem în a vedea fil­me­le pe bucăţi, dacă nu erau nişte filme extraordinare şi care să merite să le văd de la cap la coadă, în chip firesc. Intram la film când ajungeam, apoi mai rămâneam în sală şi la spectacolul următor şi vedeam începutul până la punctul unde ştiam deja subiectul. Era interesant, să ştiţi. Poate de atunci am rămas cu obiceiul ca seara, când deschid televizorul, să stau la un film care este deja început, iar începutul să îl văd eu altă dată, când îl reiau. Căci trebuie să recunoaştem că se reiau al naibii de des toate!

După perioada cu Cinema CFR, so­ra mea a fost "avansată" la Cinema Tineretului. Era mai în centru, pe Bu­levardul N Bălcescu, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Amintirile despre acest loc îmi sunt mai estompate.



După aceea, sora mea a lucrat la Cinema Dacia, cel mai modern şi central dintre toate. Era o sală foar­te mare, scaunele erau îm­brăcate cu pluş rosu, aici rulau în premieră filmele venite de la Bu­cu­reşti, abia apoi erau distribuite la celelalte cinemato­grafe din oraş şi din judeţ. Era chiar foarte frumos la Dacia.

Un afiş artistic al filmului despre Villon

Partea bună pentru mine era nu numai că pu­team să văd orice film apărea pe ecrane, dar şi că, pe vremea aceea, când orice imagine cu vreun artist era pre­ţioasă, eu aveam parte de multe afişe de film. Mi-am împo­dobit cu ele, pe rând, camera în adolescenţă, stârnind cu siguranţă ad­miraţia şi invidia colegilor de ge­neraţie, deşi am inima împăcată că am mai şi dăruit astfel de bogăţii. Nu prea înţelegeam de ce mama nu aprecia zelul meu decorativ legat de afişele de filme, de ce le folosea cu mare sârg la tapetarea dulapurilor din bucătărie şi în alte locuri mai puţin nobile.

Cel mai interesant afiş de film de atunci a fost cel al filmului despre François Villon. Îl mai am şi azi, printre alte vechituri de preţ, cu poeziile marelui rebel francez în traducerea lui Romulus Vulpescu. Sentimentul pe care îl am şi azi este bucuria pe care o aveam când intram la orice film - să mai amin­tesc de "Declaraţie de dra­gos­te" şi "Liceenii", cu imensele cozi? -, ca o răzbunare pentru nenumăratele dăţi când la alimentară nu mi se dădea pâine pentru că nu aveam buletin de oraş.