luni, 4 ianuarie 2010

Părintele Sofian, calea sfinţeniei prin răbdare

Figura blândă a părintelui Sofian Boghiu rămâne pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut sinonimă cu imaginea sfinţeniei. Scria undeva pr. Constantin Coman că este în dificultate atunci când trebuie să găsească o sintagmă care să îl definească pe acest mare duhovnic fără să-i diminueze complexitatea, astfel încât îl numea simplu, Părintele Sofian.


Este adevărat că părintele Cleopa îl numea "apostolul Bucureştilor", dar valenţele personalităţii sale depăşesc chiar şi acest apelativ care nu e deloc sărac în sensuri. Din perspectiva rubricii noastre, vom căuta să punem în lumină în principal perioada detenţiei sale suferite pentru credinţa creştin-ortodoxă, adică trecerea prin "academii", cum îşi amintea fără resentimente el însuşi.

Născut în 1912 în localitatea basarabeană Cuconeştii Vechi, într-o familie cu mulţi copii, Serghie avea să devină călugărul Sofian la Mănăstirea Dobruşa, în 1937, după ce dorul de mănăstire l-a avut încă de copil. Cu cele două mari talente - de a cânta şi de a picta - viaţa în mănăstire avea să îi deschidă orizonturi şi perspective frumoase, exploatându-şi ulterior mai ales darul de a picta. Mulţi dintre colegii săi de la Seminarul Teologic de la Cernica au devenit oameni importanţi în Biserică: Patriarhul Teoctist, Episcopul Gherasim Cristea, arhimandritul Grigore Băbuş. Când Basarabia a fost ocupată de ruşi, în 1940, părintele Sofian s-a refugiat în România, ca monah la Mănăstirea Căldăruşani. S-a înscris la Academia de Belle Arte din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie, încheind studiile în paralel. În 1945 a fost hirotonit preot la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

De aici, din pragul Antimului şi-l amintesc cei mai mulţi credincioşi pe părintele Sofian, blând şi darnic, împărţind tuturor cele de trebuinţă: cuvânt de învăţătură celor dornici de acesta, dar şi hrană sau alte daruri celor săraci.

La Antim a trăit vremurile când aveau loc acele memorabile întâlniri ale "Rugului Aprins".

"Noi, aici la mănăstire, în 1945, deşi era şantier şi lucrarea aceasta de zidărie şi de refacere, aveam nişte conferinţe - titlul lor «Rugul Aprins» - care au adunat multă lume şi conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii în clădirea vechii stăreţii, în care se aduna multă studenţime, şi veneau oameni distinşi, care vorbeau despre diverse subiecte în legătură cu viaţa spirituală... nu era nimic politic... (...) şi acest părinte Ioan (...) cunoştea practic Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus... acest om, m-am convins direct că e un om care se roagă cu adevărat", mărturisea părintele Sofian după mult timp. În aceeaşi serie de mărturisiri despre acea perioadă (publicate după moartea părintelui la Editura Bizantină în volumul "Părintele Sofian", 2007), părintele scria: "În timp ce în societatea noastră laică se întâmplau înnoiri comuniste, la noi se păstra această atmosferă duhovnicească, creştină, paşnică, numită «Rugul Aprins». În 1948 au început să se simtă nişte presiuni, eram cam incomozi aici la Antim, şi în 1948-'49 ne-au mutat la Mănăstirea Neamţ - acolo era un seminar -, părintele Benedict Ghiuş, părintele Andrei Scrima şi alţi părinţi. Erau mutaţi la seminar sau în alte părţi ca să nu deranjeze atmosfera care se crea... Între timp, eu pictam, şi am fost chemat din nou la Bucureşti şi am fost trimis la Mănăstirea Plumbuita".

La mănăstirea amintită, părintele Sofian a fost aşezat de Patriarhul Justinian să formeze călugări în meseria zugrăvirii sfintelor lăcaşe, plecând de acolo şi pe diversele şantiere la refacerea frescelor bisericeşti. Pe când se afla la Mănăstirea Ghighiu la lucru, părintele Sofian Boghiu a fost căutat de oamenii puterii: "Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează... eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir... Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-a chemat acolo într-o cameră, ne-a legitimat, ne-a pus ochelari negri la ochi şi ne-a luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia specială... Şi am fost arestaţi, dintre toţi, eu şi părintele Felix Dubneac... (...) şi am stat în puşcărie 6 ani şi 45 de zile", mărturisea cu simplitate şi smerenie părintele Sofian. De altfel, în nici una dintre mărturiile personale nu a făcut referinţă la suferinţele proprii decât ca făcând parte din normalitatea închisorilor, fără să se scoată pe sine vreodată în evidenţă.
Rugăciunile deţinuţilor, ca ale martirilor
Ca şi pentru alţi oameni ai lui Dumnezeu, închisoarea nu a fost un motiv de slăbire în credinţă, dimpotrivă, l-a apropiat şi mai mult de Hristos: "În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă mai cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale sfinţilor părinţi din pustiu sau ale atâtor martiri arşi pe rug care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul şi modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză - cât e posibil - prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu aşa ca ale celor din închisoare!".

Părintele Sofian a fost închis la Jilava, la Aiud şi dus la muncă silnică în Balta Brăilei, unde, alături de ceilalţi deţinuţi, a fost obligat să prăşeacă lanurile nesfârşite fără a se opri vreo clipă în afară de ora mesei. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat să moară în detenţie, ci a făcut din el un strălucit duhovnic la care alergau necontenit după eliberarea sa din 1964 mii de oameni. Suferise pentru credinţă, acum venise vremea să se bucure pentru manifestarea aceleiaşi credinţe. Am întâlnit atât de mulţi oameni care l-au cunoscut personal, care mi-au povestit micile lor minuni referitoare la marele duhovnic, încât ar fi nedrept să repovestesc aici doar una dintre acestea. Este de ajuns să privim o fotografie cu părintele Sofian Boghiu ca să ne dăm seama ce este dincolo de chipul surprins de aparat. Totdeauna se citeşte ceva mai mult sub ochii senini, sub zâmbetul de imperceptibilă bucurie şi ascunsă tristeţe, dincolo de părul şi barba de cuvios.

Ochiul lui Dumnezeu

"N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse ca să se afle câte o ştire sosită din afară, de la cei curând intraţi în penitenciar. Alţii dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea făcuseră din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul «Rugului Aprins», care de multe ori a fost pus în lanţuri în cei 25 de ani de temniţă grea", povestea părintele Sofian. Ceea ce i-a dat tărie şi răbdare, lui şi celorlalţi deţinuţi, a fost nădejdea în Dumnezeu: "Afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, în iulie 1964".

Cunoscându-i viaţa, nu poţi decât să îţi manifeşti credinţa în acelaşi Dumnezeu care i-a dăruit părintelui Sofian atâtea daruri încununate de smerenie. A plecat la bucuria cerească în ziua Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002, după ce ne-a arătat, pe cât puteam noi pricepe, calea sfinţeniei.

Text publicat in Jurnalul de duminica, 29 nov 2009, la rubrica Sfintii inchisorilor

Niciun comentariu: