Eminescu, in oglinda retrovizoare

Jurnalul National de azi, 20 ianuarie, apare cu volumul Poezii, de Mihai Eminescu.
Cu o cronologie serioasa, o prefata semnata de Dan C Mihailescu si zeci de pagini de critica ale unor oameni grei ai literaturii noastre, volumul merita sa fie prezent in biblioteca oricarui eminescofil, daca nu a oricarui roman.
Tot in Jurnalul de azi, am publicat un interviu pe care i l-am luat lui Iulian Costache, un eminescolog pertinent. Iată textul:


Mihai Eminescu ar putea fi redescoperit de generaţia tânără pornind de la reconsiderarea biografiei sale în lumina corespondenţei inedite, tipărită nu de mult. Neobiografismul ar putea atrage reîmprietenirea cititorilor cu opera poetului, este de părere criticul Iulian Costache, autor al cărţii "Eminescu. Negocierea unei imagini", apărută la Cartea Românească în 2008. Autorul amintitului studiu, foarte apreciat de specialişti, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu privind receptarea operei eminesciene în zilele noastre.


- De ce le este teamă unora să spună că le place Eminescu, în timp ce alţii îl consideră un caz clasat, un scriitor demodat, de necitit?

Iulian Costache: Nu cred că distincţia este una de natură psihologică, întrucât nu poate fi tratată în termeni precum "teama" sau (dacă ar fi să îi bănuim un echivalent simetric) "dezinhibarea" interpretărilor, ceea ce ne-ar conduce la un anumit behaviorism cultural, ci mai curând pare să fie o problemă de interpretare a actualităţii unui mare scriitor. Privind în oglinda retrovizoare a ultimilor 20 de ani, lucrul cel mai semnificativ pentru schimbarea înţelegerii lui Eminescu a fost revelarea faptului că despre un mare creator este practic imposibil să se vorbească folosind singularul. Sigur, creaţia rămâne un eveniment unic, căreia nu îi pot fi epuizate sensurile şi tainele, astfel încât avem un singur Eminescu, un singur Goethe, Dante ori Cervantes. Lectura este însă multiplă şi ea face să avem, graţie implicării creative a criticilor sau istoricilor literari, ce inovează în interiorul tradiţiei interpretative, întocmai ca la o partidă de şah simultan, mai mulţi "Shakespeari", mai mulţi "Emineşti" etc. În acest context, vestitului număr din Dilema (265/1998) cred că i se poate recunoaşte meritul "dezgheţului" prin aducerea în dezbatere publică a ideii de patrimoniu cultural românesc. Dincolo de unele inadecvări astăzi evidente de ton ori argumente, articolele respective semnalau necesitatea apariţiei unei viziuni împrospătate despre Eminescu, care să facă sesizabilă actualitatea scriitorului într-un nou context deopotrivă istoric, dar şi epistemologic. Era semnul unei urgenţe privind necesitatea reinventării relaţiei cu un scriitor canonic, ce părea golit de autenticitate pentru unii, din cauza rulării până la supra-saţietate a unor stereotipuri, dar şi din pricina "încremenirii" în respect a manualelor (unice) faţă de o bibliografie obligatorie şi uniformizatoare, care întârzia să se împrospăteze. După aproape încă un deceniu, Observatorul cultural a publicat un număr tematic, care arăta că între timp se mai schimbase câte ceva. Un nou val de critici, mai tânăr cu aproape 10 ani decât cel al Dilemei, ce nu apucase să fie "intoxicat" de şcoală cu tot felul de clişee, a intrat în viaţa literară, fiind dispus să caute "altceva" în opera lui Eminescu: scriitorul.

Cu ce poate atrage opera eminesciană tinerii cititori de azi?

Probabil că o nouă contextualizare biografică, a cărei cale a fost deschisă de marea revelaţie datorată Christinei Zarifopol- Illias, corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, reprezintă o ofertă importantă în acest sens. Neobiografismul ar putea să reprezinte o cale de reîmprietenire cu opera. Este important să înţelegem că, sub ochii noştri chiar, s-a modificat esenţial imaginea cuplului Eminescu - Veronica Micle, reapropiindu-se de izvoarele pure ale marelui romantism tragic. De aceea cred că volumul lui Dan C. Mihăilescu "Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu" (2009), poate fi o cale de acces extrem de provocatoare pentru tinerii cititori, căci pentru ei verbul "a iubi" nu s-a desemantizat până la a eşua în relativism.

V-aţi atras prietenii sau adversităţi în urma publicării cărţii dumneavoastră "Eminescu. Negocierea unei imagini"?

Dacă e să judecăm după numărul destul de însemnat de cronici pe care le-a prilejuit cartea (care a fost, la origine, o teză de doctorat, coordonată de profesorul Paul Cornea şi susţinută cu o comisie rară, formată din Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie şi Alexandru Călinescu), aş spune mai curând că a fost deosebit de norocoasă. A fost primită cu o frumoasă solidaritate de idei, încă de la început, aşa cum, recunosc, nu mi-aş fi închipuit că poate fi răsplătită o teză la care ai muncit, cu destul stoicism, vreme de mai bine de 10 ani. Dar nu m-am trufit, ştiind că o carte este mult mai interesantă în lectura atentă a criticilor, iar cronicile au confirmat forţa de semnificare a viziunilor critice. Trebuie să mulţumesc cu gratitudine celor ce şi-au rupt din timpul lor pentru a citi şi scrie despre o carte care, mai ales ca volum de debut, nu se afla pe nici o listă a priorităţilor de lectură. Au venit apoi câteva premii şi nominalizări deosebit de onorante, care pentru autor pot fi riscante, dacă sunt prea multe, dar pentru o carte care încerca să schimbe ceva erau benefice, arătând că înnoirea era plauzibilă şi că s-a evitat căderea în erezie. Dacă această carte a încurcat pe cineva nu am ştiinţă, cu excepţia a două-trei împunsături gazetăreşti, care fac bine la tonus. Însă cartea, deşi neconvenţională în fond, nu a ocazionat desfăşurări negative, precum numărul din Dilema. Din "adversităţi", multe-puţine, trebuie învăţat, pentru că întotdeauna există loc pentru viziuni diferite, dacă, bineînţeles, există argumente. Diferenţa trebuie preţuită, iar argumentele fac întotdeauna sarea şi piperul culturii.