Părintele Gheorghe Calciu, suferinţa până la capăt

Nu se poate vorbi despre suferinţele din închisorile comuniste fără a ne aminti de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care au suferit peste 21 de ani de temniţă, un om care a avut curaj să spună adevărul după ce a ieşit din prima detenţie riscând o a doua arestare şi întemniţare. Prima dată a executat 16 ani de închisoare, dintre care un an de domiciliu forţat în Bărăgan (1948-1964), ca "duşman al orânduirii", iar a doua oară cinci ani (1979-1984), pentru că s-a opus public dărâmării bisericilor şi a cerut scoaterea propagandei ateiste din şcoli.

Cel mai mic dintre cei 11 copii ai unei familii de oameni simpli din Mahmudia, Gheorghe Calciu s-a născut în 1925 şi, după cum mărturisea într-un interviu acordat monahului Moise de la Mănăstirea Oaşa, n-a ieşit din sat până când a intrat la liceu, în Tulcea. Hotărât să studieze medicina, pentru a-şi ajuta semenii într-un mod concret, sub imboldul idealurilor creştine şi naţionaliste primite în Frăţiile de Cruce în care intrase în liceu, tânărul Gheorghe s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În acei ani tulburi nimeni nu credea că se vor instaura comuniştii la putere, speranţa tututor era că Occidentul îi va scăpa de bolşevici. Studenţii erau aproape toţi anticomunişti şi încă aveau curajul şi tăria să protesteze.

Despre contextul în care a fost arestat prima dată, părintele Calciu spunea: "Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti, şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce din Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. L-am ţinut la mine la cămin, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că la 21 mai am fost arestat şi eu".

PRIN IADUL REEDUCĂRII
Înainte de reeducarea de la Piteşti, viaţa în închisoare "era destul de monotonă", spunea părintele, deşi privaţiuni şi suferinţe erau destule. În 1949, de Crăciun a început reeducarea, cumplitul experiment prin care se încerca "crearea omului nou", spălat mental de ideile sale şi bruiat cu minciunile noii orânduiri lipsite de respect faţă de om şi mai ales de credinţă în Dumnezeu. Bătăile cumplite, interogatoriile de ore şi ore cu întrebări fără sens, rostite la infinit, toate acestea toceau nervii şi mutilau sufletul deţinutului.

Cei mai slabi înnebuneau, alţii se lepădau de credinţă, iar cei mai mulţi trădau. Ceea ce se urmărea era "autodemascarea" deţinutului, recunoaşterea în faţa celorlalţi colegi de teminţă că s-a lepădat de convingerile sale opuse comunismului şi declararea sus şi tare că este un om nou, reeducat. Monstruozitatea era condusă de celebrul Ţurcanu, căruia îi ştiau cu toţii de frică de la cel mai neînsemnat deţinut la gardianul cel mai rău. "Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în dizgraţie.

Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un moment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Şi a venit Ţurcanu care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort", mărturisea părintele Calciu.

În vremea torturilor de la reeducare, părintele a cedat sufleteşte în sensul că şi-a pierdut credinţa, nu mai putea să se roage, nu găsea nici un sens acestor suferinţe atroce: "Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai!".

Refacera sa nu a fost dintr-o dată. A suferit aşa vreme de doi ani, i se spunea "îngerul căzut cu ochi albaştri". Avuse momente când a vrut să se sinucidă, îi scrisese unui coleg de celulă pe un săpun să se arunce amândoi cu faţa în jos pe scări pentru a muri, dar planul a fost dat peste cap, din fericire, de un gardian care a descoperit săpunul cu mesajul sinucigaş.

Revenirea la credinţă s-a produs o dată cu înscenarea procesului reeducări din 1956. "În momentul în care ei au spus că reeducarea este opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea".

LA EXTERMINARE, ÎN JILAVA
După acest proces a stat în arestul Securităţii până când au făcut grota Casimca de la Jilava, unde a fost dus în 1958. "Casimca era o secţie specială a Jiavei. Jilava era o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi 16 oameni.
În decurs de doi ani aproape jumătate dintre noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială! (...) Acolo a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!", mărturisea părintele Calciu.

Pe acest om l-a îngrijit părintele Calciu cu multă dăruire, chiar dacă pare imposibil aproape să asişti numai la manifestarea unei boli atât de grele: îl spăla, îi curăţa oala cu murdăria scuipată de câteva ori pe zi. Făcea tot ce putea să-l salveze pe Oprişan care le transmitea credinţa lui profundă în Dumnezeu şi o pace extraordinară. Până la urmă a murit, dar nu înainte ca studentul Gheorghe să încerce o soluţie absolut uluitoare: şi-a tăiat venele de la mână şi a lăsat să curgă sânge într-un vas pentru ca după decantare să îi dea să bea limfa pentru a-l întări. Cu toate că el şi-a riscat viaţa, bolnavul a fost prea slăbit şi, în lipsa medicamentelor necesare, a murit.

De la Casimca Jilavei a fost dus apoi la Aiud, unde a stat aproape tot timpul în Zarcă, cea mai grea formă de temniţă. În 1963 a fost eliberat, însă dus în Bărăgan, la Viişoara, cu domiciliu forţat.

La eliberare nu a mai fost primit la Medicină, dar oricum voia să devină preot, cum îi promisese lui Dumnezeu în temniţă. Cu destule piedici a absolvit Teologia, a fost preoţit şi numit profesor la Seminarul Teologic de la Radu Vodă din Bucureşti. După dărâmarea Bisericii Enei, chipurile afectate de cutremurul din 1977, în anul următor, părintele Calciu a ţinut la Biserica Radu Vodă o serie de şapte predici, rostite în zilele de miercuri ale Postului Paştelui. Spunea cu mult curaj lucrurilor pe nume: să nu se mai dărâme biserici, să se termine cu propaganda ateistă din presă şi din şcoli.

Veneau seminariştii, veneau studenţii de la tot felul de facultăţi, tinerii însetaţi de adevăr şi de credinţă. Dar atât de tare s-au speriat preoţii-profesori din seminar, consilierii patriarhali şi însuşi episcopul Roman, încât au trecut de la ameninţarea lui verbală la judecata în consiliul profesoral şi eliminarea din Seminar. Posturile străine de radio relatau despre persecutarea părintelui Calciu, dar Securitatea şi servilii angajaţi ai administraţiei bisericeşti au făcut tot ce s-a putut ca incomodul preot să fie pedepsit. A fost închis între 1979 şi 1984.

Familia i-a fost persecutată, scrisorile oprite, pachetele interzise. Revoltatul preot a fost dus la Aiud, unde numai el ştie câte bătăi şi umilinţe a suportat din nou. Iniţial, i-au dat pedeapsa cu moartea, dar vocile din străinătate au făcut să i se comute pedeapsa la zece ani de închisoare. În afara graniţelor ţării militau pentru eliberarea lui tot felul de comitete conduse de oameni celebri: Mircea Eliade, Eugen Ionescu. În închisoare a fost dus cu doi criminali la început, cu scopul de fi omorât de aceia, dar nu s-a întâmplat aşa.

Apoi l-au izolat, iar dintr-un raport al şefului de contrainformaţii al închisorii, se spune: "A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore în şir într-un punct fix, precum şi faptul că nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista «prin voinţa lui Dumnezeu»". (din cartea "Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu", ed. Christiana, 2007).

Când a ieşit, nu a fost primit nicăieri să lucreze. A făcut o cerere să fie primit "măturător în Dealul Patriarhiei", dar a fost respinsă. În urma acestei cereri, s-a întrunit consistoriul şi preotul Gheroghe Calciu a fost caterisit, adică i s-a luat dreptul de a fi preot slujitor. La scurt timp, Ambasada Franceză l-a anunţat că trebuie să părăsească ţara. I s-a dat paşaport pentru Statele Unite ale Americii şi a plecat împreună cu familia - soţia şi fiul Andrei. A locuit în mai multe orăşele şi a slujit pe la diverse biserci ortodoxe, dar a lucrat în paralel şi ca tâmplar şi zugrav pentru a-şi întreţine familia. Abia după patru ani i s-a oferit Parohia Sfânta Cruce din Washington. A plecat la Domnul după o suferinţă grea, provocată de un cancer.

Într-o perioadă potrivnică adevărului şi credinţei în Hristos, în care toţi tremurau de frică, părintele Gheroghe Calciu a întruchipat imaginea preotului ideal. A suferit mult şi până la capăt. În acest fel a dat curaj şi a sădit nădejdea în sufletele tuturor. Mormântul îi este la Mănăstirea Petru Vodă, cum i-a fost dorinţa, acolo unde este stareţ un alt pătimitor al temniţelor comuniste, părintele Iustin Pârvu.