În documentele Securităţii este scris negru pe alb că profesorul de teologie Teodor M. Popescu (1893-1973) "nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică". Cu toate acestea, a fost anchetat, arestat, torturat şi închis, iar viaţa i-a fost curmată într-un atentat al comuniştilor.
N-a cochetat nici măcar cu ideea de legionarism, ba chiar a fost ameninţat de aceştia când nu a primit la examene studenţii legionari. A fost considerat însă "duşman al poporului" şi "uneltitor al regimului", propagator al unor "idei duşmănoase către preoţi". Eminentul profesor, doctor în teologie la Atena şi specializat la Leipzig şi la Paris, a fost unul dintre cei mai oneşti, verticali şi exemplari oameni care au ţinut prelegeri de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Scrierile sale au şi astăzi un loc de cinste în bibliografia studenţilor şi a cercetătorilor în domeniu, deşi încă îşi aşteaptă editorii spre a fi publicate în opere complete cu adnotări şi studii critice, cum ar merita.
Născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, judeţul Dâmboviţa, Teodor M. Popescu a fost un elev şi un student silitor, mereu premiant. A urmat Seminarul Central din Bucureşti, apoi Şcoala Militară de Infanterie, devenind sublocotent şi participant astfel la primul război mondial. După obţinerea licenţei în teologie şi-a continuat studiile în oraşele europene amintite. S-a căsătorit cu Sofia, care provenea din familia cu 16 copii a institutorului Goga Ionescu din Braniştea.
Între 1927 şi 1959 a fost profesor la Facultatea de Teologie din Capitală, între 1942 şi 1944 fiind şi decan. După 1946 a fost urmărit şi supravegheat de Securitate, iar în 1959, arestat şi interogat cu metode deloc blânde timp de lună, după care a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea. Eliberat de la Aiud în 1964, prin decretul de graţiere colectivă a deţinuţilor politici, marele profesor a continuat după aceea să ducă o viaţă plină de umilinţe, neavând voie să-şi reia munca la catedră, nici să fie pensionat. Patriarhul Justinian, care îi mai ajutase şi pe alţi foşti deţinuţi, i-a dat o jumătate de normă în administraţia patriarhală, angajându-l să diortosească lucrări de teologie.
"Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!"
Pentru a înţelege de ce a fost condamnat şi ce anume nu era pe placul autorităţilor comuniste în biografia lui Teodor M. Popescu, trebuie să ştim mai multe despre contextul în care s-a făcut arestarea sa. În 1959, când se petrecea al doilea val de arestări politice, profesorul avea în spate deja ani buni de urmărire a Securităţii şi denunţări făcute de unii colegi "binevoitori". Era un profesor apreciat foarte mult de tinerii cu drag de studiu, era sever cu ei, dar totdeauna corect. Ţinea relaţii bune cu toată lumea, indiferent dacă acele persoane aveau vreo orientare politică sau nu. într-o notă a Securităţii apare drept unul dintre cei care au prigonit studenţii legionari, neacceptându-i la examene. În alte informări este recunoscut ca un teolog de seamă şi de încredere, "care nu este capabil să ducă sau să participe la vreo acţiune potrivnică regimului". Profesorul a fost urmărit şi suspectat ca toţi profesorii şi oamenii din apropierea Bisericii. I s-a reproşat că a fost introdus în Facultatea de Teologie de liberali, deşi el n-a făcut politică niciodată. Unele articole ale profesorului au fost şi ele considerate duşmănoase la adresa regimului. Teodor M. Popescu a fost trimis într-o delegaţie la Winnitza pentru a se documenta în problema masacrului lui Stalin asupra populaţiei care se opunea bolşevizării ţării. Profesorul a vrut să publice un articol în ziarul Universul, dar i-a fost refuzat, astfel încât textul despre cutremurătoarele crime ale sovieticilor s-a păstrat în manuscris acasă la profesor, el făcându-l cunoscut clericilor într-un cerc preoţesc. Articole precum "De la Nero la Stalin" şi "Anticreştinismul comunist", publicate înainte de instaurarea comunismului la noi în revista BOR, nu aveau să treacă neobservate de puternicii zilei, care au început să caute în trecutul oricărui om aflat în postura de persoană publică. Fraze precum "Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei (...) Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful bolşevismului", din articolul "Anticreştinismul comunismului" au fost mereu catalogate de toţi informatorii drept un mare delict, neţinându-se seama că erau scrise înainte de venirea lor la putere.
Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet. Vasile M. Popescu, fratele profesorului, scrie în cartea "Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu", Editura Christiana, că lui Teodor i s-a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: "Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!".
Istoricul George Enache a lansat ipoteza că marele profesor a fost arestat şi închis pentru că era unul dintre stâlpii de nădejde ai Patriarhului Justinian Marina. Cum profesorul şi preotul Dumitru Stăniloae şi alţi mari profesori de la Facultatea de Teologie fuseseră înlăturaţi, comuniştii îşi atinseseră scopul de a lovi acolo unde îl durea mai tare pe patriarh, în învăţământul teologic, ştiind că preoţimea avea un rol important în păstrarea credinţei.
Despre detenţia de la Aiud, ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania a povestit că, de ziua sa, profesorul Popescu, în 1962, i-a transmis "La mulţi ani!" prin morse, iar acesta cu lacrimi în ochi i-a mulţumit prin acelaşi mijloc de comunicare. Acelaşi ierarh, care i-a fost student, spunea: "Dascălul nostru îşi iubea Ortodoxia cu patimă sfântă, se declara solidar cu toate dramele ei istorice şi era gata să-şi strivească o lacrimă pe amintirea bibliotecilor jefuite ale Răsăritului şi pe jertfele celor prigoniţi pentru dreptate. Nu e de mirare că un astfel de creştin a îndurat cu bărbăţie calvarul temniţelor comuniste: la Aiud celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumereau de ce Euharistia este, prin excelenţă, Mulţumire", scria concludent îPS Bartolomeu, Mitropolitul Ardealului.
După eliberarea sa, profesorul apărea ca un ciumat printre foştii colegi de catedră, fricoşi şi servili partidului, dornici să nu-şi piardă scaunele şi poziţiile. Nici cântăreţ la biserică nu era primit eminentul doctor în teologie, recunoscut până şi de catolici.
"Mă rog pentru cei care m-au judecat"
În februarie 1973, când a plecat de la birou spre casă, a fost luat de doi bărbaţi, securişti, dus undeva în Giuleşti, ţinut un timp acolo, i s-au luat actele şi cărţile din servietă, lăsându-i-se doar banii, apoi dus pe strada pustie, noaptea, şi bătut crunt. După ore multe de agonie, cineva l-a găsit în nişte boscheţi plin de sânge, cu nasul spart, în stare de leşin. La Spitalul Colţea un bolnav insistase ca necunoscutul aflat în starea aceea de şoc să îşi spună numele pe litere. A căutat în cartea de telefon şi a sunat acasă la soţia profesorului. Teologul s-a chinuit mult timp în starea aceea, iar după un timp a fost externat. Autorităţile au insinuat că ar fi fost beat, dar profesorul nu băuse niciodată în viaţa sa. Peste un timp i s-au trimis actele acasă, fără explicaţii. Profesorul nu şi-a mai revenit complet niciodată, iar după câteva luni a fost din nou dus la spital, unde i s-au făcut perfuzii, dar cum el nu primea tratamentul, a fost legat. Îndurerat, fratele lui, Vasile, scrie în cartea sa că în momentul când l-a sărutat pe frunte, profesorul a spus: "Ajutaţi-mă!". Abia atunci şi-a dat seama că, era aşezat pe patul acela cu braţele şi mâinile în formă de cruce şi suferea îngrozitor. Îi fusese dat să treacă dincolo răstignit, căci a doua zi după vizita fratelui său profesorul avea să moară.
La 36 de ani de la plecarea sa la Domnul, profesorul Teodor M. Popescu încă nu este cunoscut pentru scrierile sale de teologie, iar suferinţele sale pentru credinţă, dreptate şi adevăr sunt trecute uşor cu vederea. Alături de Patriarhul Teoctist, credem că a fost cu adevărat un "mare sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre", iar cercetându-i viaţa, descoperim că a fost un adevărat martir pentru Hristos.
Mai ales că a murit împăcat, fără să fi purtat vreun resentiment cuiva, iertându-şi torţionarii şi anchetatorii. "Mă rog pentru sănătatea tuturor celor care m-au cercetat şi m-au judecat", spusese de multe ori profesorul Popescu, două astfel de fraze fiind consemnate, culmea!, în notele Securităţii, dovedindu-se că informatorii erau oameni din cercul profesorului.
Text apărut în Jurnalul de Duminică, 13 septembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu