miercuri, 30 octombrie 2013

4 in 1 la Buzau




Cele patru cititoare...
Am avut lansare marţi (29 oct.) cu „Însemnări din pridvor” la Buzău. A fost foarte… 4 în 1. Pentru că la zilele Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău s-au organizat manifestări ce au reunit mai mulţi scriitori spre a fi lansaţi deodată. Prin urmare, eu am fost lansată împreună cu Dumitru Dănăilă – „Întoarcerea” (roman), Bucur Chiriac – „Vitralii” (memorialistică) şi Nicolai Ţăicuţu – „La început a fost câmpia” (poezie).

Mi-a făcut mare plăcere să-mi văd buzoienii mei dragi, foşti colegi din presa locală, scriitori, oameni care contează în geografia locului. Dar mai ales, m-am bucurat că au venit special pentru mine patru cititoare, care mi-au adus un coş de flori şi au ţinut să mă cunoască personal, cumpărându-mi şi cartea! În plus, am avut surpriza să o revăd pe doamna Maria Prahoveanu, fostă profesoară a fraţilor mei mai mari la şcoala genereală din Săruleşti. Mi-a dăruit şi un volum de poezii scrise de domnia sa şi am schimbat câteva gânduri frumoase despre acele locuri ale copilăriei mele.
Despre cartea mea a vorbit scriitorul şi colegul meu Dumitru Manolache, iar despre mine au spus câteva cuvinte frumoase scriitorul Marin Ifrim şi jurnalistul Călin Gheţu. Desigur, şi Sorin Burlacu, directorul bibliotecii, care mi-a fost şi el coleg la Muntenia şi Informaţia Buzăului.
I-am revăzut în acest loc pe Gheorghe Vasile (fostul meu patron de la Muntenia), Viorel Frîncu, Titi Petre, Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu, I.Aldeniu, Valeriu Şuşnea, Marcela Chiriţă, Gheorghe Ciobanu, Mihai M. Macovei, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Nicolae Peneş. Am avut ocazia să-i cunosc pe personal pe Teo Cabel, Tudor Cicu şi Titi Damian.
Concluzia: uneori e bun şi un instant... cultural cu multe arome, îţi oferă avantajul să vezi mulţi oameni la un loc.  


De la stanga la dreapta: Dumitru Danaila, Nicolai Taicuţu, Bucur Chirac, D.S., Sorin Burlacu
      


luni, 28 octombrie 2013

In memoriam Sorin Truşcă



Am aflat cu stupoare că a murit Sorin Truşcă!
Alături de colegii de la fostul Ziar Metrobus, am avut norocul să-l avem redactor-şef în perioada 1999-2002, pe acest minunat jurnalist şi om excepţional. Pe numele complet Silviu Sorin Andrei Truşcă, el plecat dintre noi la doar 65 de ani. Face parte din generaţia lui Cornel Nistorescu, a fost coleg la liceu în Severin cu Virgil Ogăşanu, era prieten cu Marius Tupan… Pe vremuri a lucrat la Publicaţiile pentru străinătate (personal, nu cunosc istoria acestora pentru a spune mai multe…).
Din păcate, în ultimii ani s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se pensioneze pe caz de boală, ultimul loc de muncă fiind  revista editată de Radio România, unde era coordonator.
Cred că ar fi meritat o soartă mai bună la cât de bine ştia să conceapă, să dirijeze şi să facă să strălucească o publicaţie, la câte idei extraordinare avea şi la ce tact în a instrui tinerii ce aspirau la meseria de reporter.
Libertatea de expresie venită în 1989 odată cu libertatea de toate felurile l-a prins pe Sorin Truşcă la o vârstă poate nu tocmai fericită, deşi nu era bătrân, însă poate l-a surprins, el fiind un om cu mult bun-simţ. Dacă ar fi avut tupeul altora, sigur ar fi ajuns un mare comentator pe la televiziunile noastre. Nu i-a plăcut însă această băgare în faţă. În schimb, dădea tot ce avea mai bun când era vorba ca micul ziar la care lucram (prima publicaţie gratuită din România, cotidian ce se distribuia în metrou şi în autobuzele din Bucureşti - parte din Trustul Expres, adică EVZ &co). Datorită lui, acel ziar avea o anumită demnitate şi apărea onorabil, întotdeauna şi cu texte în exclusivitate. Ţin minte ce liste impresionante de idei de reportaje şi anchete ne dădea la şedinţele de redacţie şi cum reuşea să ne facă pe toţi să ne simţim importanţi în mica noastră pătrăţică pe care o aveam în grijă…
Era un om relaxat. Avea şi mult umor. De exemplu, pe vremea aceea, angajaţii trustului primeau zilnic din partea companiei un sandvish, cafea şi apă. Uneori se întâmpla să fie o chiflă şi câţiva crenvurşti. Ne zicea: „Hai că au băgat degeţele!” Sau, o vorbă pe care n-am uitat-o, atunci când cineva persifla vreun om mai în vârstă, îi zicea: „Tinere, nu râde de viitorul tău!”.
Avea talent şi la pictură. Îl vedeam uneori căutând idei de tablouri, scotea de pe internet la imprimantă câte o floare nu chiar comună, îi decupa o anume parte şi o folosea ca model, pictând acele ciudăţenii de corole. O clinică din Germania unde lucrează nişte prieteni de-ai săi are pereţii decoraţi cu lucrările sale.
Scria şi poezii destul de interesante, dar nu se zbătea să le publice, doar o dată i-au apărut în acea perioadă nişte poeme în Luceafărul.
Ştiam pe atunci că a scris şi o carte, ceva de ordin practic, dar nu am văzut-o niciodată, stocul fiind epuizat de mult, şi, căutând acum ceva date despre el, am descoperit coperta: „Să construim singuri jucării”, Editura Ceres, 1979.
Ţinea mult la soţia sa, o distinsă doamnă, matematician de formaţie, şi era mândru de cei doi fii, Mihnea şi Vlad. 
N-am nici măcar o fotografie cu Sorin Truşcă, asta poate pentru a-l ţine minte mai bine aşa cum era….
Îmi voi aminti todeauna cu drag de acest om minunat, şef bun şi profesionist desăvârşit al meseriei noastre.
Dumnezeu să-l ierte!  


vineri, 25 octombrie 2013

Dans les vitrines les mariées tournent

Dans les vitrines les mariées tournent

heureuses autour du soleil
sans savoir que leurs enfants à venir
en cortège
prient pour le blanc perdu
de ces mères promises

au vitrail.

(Din volumul Regardez a travers moi, Publisher Melancholia, 2012, in franceză de Claudiu Soare)

joi, 24 octombrie 2013

Doar noutatea aceasta

Bărbatul cu faţa de piatră
îşi înfige uşor degetele
în refuzul de plasmă
soseşte calm
deschide taraba
deşi n-are marfă de vânzare
îmi arată din politeţe faţa
cioplită în magma ultimei despărţiri.

M-ar cuceri mai mult pentru poemele
pe care le citeşte noaptea
la căldura armoniilor
din piane vechi şi haine mai groase.

Doar o dată mi-a povestit 
despre tatăl său plecat 
cum în toţi aceşti ani bătrânul dezertor 
a lucrat la o inveţie 
doar noutatea aceasta
după atâta absenţă
(S-a lăsat într-o parte după un felinar
şi cred că a oftat)

Şi m-ar cuceri dacă
pietrei din inimă
i-ar pune un capăt aici
sau poate un tandru lasou în lumea de furnici.

miercuri, 16 octombrie 2013

Nici o promisiune


(Atunci, el, la telefon, pentru atmosferă)
Trăiesc înconjurat de pensionari care nu fac altceva
decât să tundă iarba din faţa casei
sunt importante plimbările cu rarii filozofi
ai sincerităţii
cu ei descopăr uimit un alt capăt al speranţei
pornind pe urmele marelui sceptic
dar să ştii
eu nu ţi-am promis niciodată nimic.

(Vedeam bine) ironic în faţa mea se întindea
o limbă verde proaspăt tunsă     o mostră din
iarba credinţei      verdele ei mă ardea
mergeam prin faţa clopotniţei
şi spuneam că asta nu e o problemă
mereu
am suferit
din dragoste.

(Mai demult, tot el, ca un refren).
Iubito
aş înţelege că viaţa are un sens
dacă m-aş trezi
în fiecare dimineaţă lângă tine
am face câţiva copii dar ar trebui
să duci tu cărucioarele prin parcuri
eu
m-am
săturat.

(Lucrurile erau limpezi)
dar să ştii
eu nu ţi-am promis niciodată nimic
gazonul creştea uniform la picioarele statuilor
înconjurat de un gard ce despărţea sfinţii
de marii oameni politici
mereu numai din trecut.
Între
noi
se aglomerau toate:
hărţile lumii, vameşii şi păcătoşii, maşinile de tuns iarba,
nebunia femeii pe care o cunoşti, nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tânăr, toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,
dar rămân agăţaţi
şi ne amprentează până la oase
toate aceste vieţi
şi patrii de liturghii neînţelese,
aceste trupuri care nu mai nasc decât
o imensă lacrimă
în care mi-am făcut casă.

(Astăzi, eu, doar pentru mine)
Iubitule cu nume şchiopătând între vocabule străine
am crezut mereu în tine      am aşteptat
totdeauna
să rosteşti cuvintele
cu înfrigurarea cu care urcă
uneori seva în frunza de plop
nesiguranţă de octombrie
şi jur că nu cunoaşteam alte garanţii ale gândului că există viaţă pe planeta locuită de oameni
îndoiam lucrurile întâmplările trecutul viitorul
că să pot crede ce-mi spui
şi tot ce spuneai
era
o mare
promisiune
de fericire. 

joi, 3 octombrie 2013

Voi citi poeme in Club Mojo

Voi citi poeme în Club Mojo din centrul vechi al Bucureştilor, duminică, de la ora 18.00. Alături de Felix Nicolau, Monica Manolachi şi Ştefan Ciobanu. Cred că va fi bine, îmi place compania lor, şi mai cred că va fi şi cald - doar se fumează atât mult prin cluburi!... În orice caz, nu va fi plictisitor, totul va fi asezonat cu muzica bună. Într-un cuvânt, prietenie, pariu pe prietenie.

Depărtare

Spune-mi, ce faci cu acele cuvinte

pe care ţi le trimit în ultima vreme?

Faci din ele o artă

de a îndulci tot ce e amar

în fond şi cafeaua de dimineaţă

s-ar preta la asta

le prinzi în insectarul despre care vorbeai

pentru a putea fi studiată pe bucăţi

natura unei depărtări­?

Şi mai spune-mi

tăcerile acestea grele

acoperite cu praf sufocant

sunt toate despre mine -

pot fi sigură măcar de acest lucru?



marți, 1 octombrie 2013

Lot

Ai crezut că
fără regrete
mă laşi
în câmpia bătută de vânt
statuie de sare
luminată de îngerii cu săbii lungi
păzitori de oraşe.

Ai plecat
purtând
o vină
care avea să-ţi strângă
în menghină
dimineţile
scriindu-ţi
cu fier înroşit
pe fiecare bătaie de inimă
numele meu.







duminică, 29 septembrie 2013

Dan Tomozei, un jurnalist roman in China

Dan Tomozei, un jurnalist cu experienţă pe care îl cunosc de câţiva ani buni, cu care am fost şi colega la Jurnalul naţional (era corespondent de Sibiu - cu texte faine!) a luat calea Chinei de ceva timp. M-a mirat această decizie, dar am fost sigură că va ieşi ceva frumos din această legătură. Şi aşa se întâmplă: o serie de interviuri interesante pe care le-a publicat recent sub titlul “Dialoguri la Beijing”.
Sunt 22 de interviuri realizate pentru secţia română a Radio China Internaţional, interlocutori fiind miniştri, ambasadori şi reprezentanţi de rang înalt ai României şi Republicii Moldova aflaţi în misiuni oficiale la Beijing şi care au acceptat să vorbească despre relaţiile de cooperare cu Republica Populară Chineză.

Pe blogul lui http://dantomozei.ro puteti citi tot felul de chestii interesante despre China.

miercuri, 25 septembrie 2013

Pasărea de neuitat


 

Unde eşti pasăre

unde eşti?

Penele tale verzui îmi amintesc 

cum ochiul lui îşi făcea cuib lângă tine

şi mă întreba:

Primeşti să ai trupul verde?

Primesc.

Ne opream la marginea pădurii

să aruncăm o piatră mică în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici

când vom îmbătrâni

îmi spunea.

Printre copaci

creştea o dună de nisip ca o îndoială

acolo stăteam la soare

printre şopârle îndrăzneţe.

Câte o adiere caldă

ne tulbura fugar filele cărţii

din care citeam împreună flămânzi.

O să-ţi prind vântul pe inelar

îmi spunea

aruncând altă piatră în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici.

Şi ochiul lui

era cuibul păsării verzi

din care zburau în zare viitoarele regrete.

luni, 23 septembrie 2013

Recenzii, Referinţe, Semnalări

Dumitru Manolache, Ziarul Lumina

Loreta Popasite-ul revistei  Jurnal Spiritual

Carmen Anghel Dobre, revistafelicia.ro





Lumea şi cerul privite din pridvor

(Notele de lectură ale lui Dumitru Manolache, Ziarul Lumina, 23 septembrie 2013)

Pridvorul bisericii este locul ce face legătura între lumea-lume şi lumea cerului. „Pragul“ peste care omul păşeşte dinspre profan spre sacru. Aici, în acest spaţiu tranzitoriu, a intrat colega noastră, Daniela Şontică, redactor-şef al „Ziarului Lumina“, spre a privi, a medita, cu bucurie, cu înţelegere, dar şi critic, caustic, întotdeauna însă cu bună credinţă, despre relaţia omului cu lumea şi cu cerul. Rezultatul? Un număr de însemnări pe care, de-a lungul anilor, le-a publicat în cotidianul Patriarhiei Române, multe din ele reunite în volumul „Însemnări din pridvor. Lumini din Ziarul Lumina“, tipărit de Editura Trinitas, în colecţia „Media Christiana“, seria „Lumina“, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prefaţat de pr. Nicolae Dascălu, directorul publicaţiilor „Lumina“ şi coordonatorul Centrului de Presă Basilica.

De la început, trebuie spus că actul în sine este unul curajos, având în vedere faptul că ideea de a aduna într-o carte o serie de editoriale şi alte materiale deja publicate, deci citite, cunoscute de public, presupune un risc: acela de a nu mai interesa. Daniela Şontică şi-a asumat acest risc, pe care l-a rezolvat printr-o atentă selecţie şi rânduire în pagină a materialelor, mizând nu numai pe frumuseţea scriiturii în sine, ci şi pe rolul formator, educativ, al multora din aceste texte care, prin valoarea lor, se „aşază“ în timp. Adică, îşi păstrează nealterată valoarea, indiferent de epocă. În plus, astfel gândite, textele capătă consistenţă, coeziune, unitate stilistică, întrupând un volum unitar, valoros, la care cititorul va apela, va reveni, cu siguranţă, atunci când sinele său simte nevoia unei anume raportări la lumea-lume sau la lumea cerului.
Citind şi recitind acest volum, extraordinar de expresiv, aerisit şi frumos scris, aproape că nu ştii la ce anume să te opreşti. De pildă, impresionant sunt prezentaţi freganii, membrii unui curent american, generat de antiglobalism şi grijă pentru mediu, care trăiesc din gunoaie, care, în analiza autoarei, sunt „semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată“. Sau aducerea la Bucureşti a unei părţi din lemnul Crucii pe care Domnul S-a răstignit îi trezeşte autoarei nostalgice amintiri despre troiţele satului natal, pe care trecătorul „le saluta omenos..., căci nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu“, pentru „că te obligau troiţele“. În „Diamantul lui Dumnezeu“, descoperirea oamenilor de ştiinţă a unei stele de diamant în constelaţia Centaurus îi provoacă autoarei o adâncă şi semnificativă meditaţie: „Dintr-odată, pică în derizoriu orice inel cu diamant, când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste...“

Nu există text în acest volum care să nu lumineze ceva, să nu întrebe, să nu îndrepte sau să nu aşeze în normal, în firesc şi bună credinţă perceperea creaţiei lui Dumnezeu. Experienţa de peste 20 de ani de „condeiere“ în fila scrisă a jurnalismului românesc, precum şi munca de artizan ce şlefuieşte paradoxul şi chipul metaforei în versul poemelor pe care le scrie Daniela Şontică fac din volumul de faţă şi un plăcut, reconfortant şi profund incurs artistic în lumea sinelui autoarei, ce se priveşte, se judecă şi se proiectează pe sine ca om, doar în mişcare verticală, dinspre pământ spre cer, dinspre lume spre Dumnezeu, dinspre pridvor spre altar, responsabil şi curat, ca o sărbătoare. „Din pridvor se aude slujba şi se vede iconostasul, dar tot din pridvor poţi privi către casele din jurul bisericii şi vezi norii care se învăluie pe bolta cerului. Uneori înmiresmate, alteori sentenţioase sau meditative, cu imagini în care se îmbină încercările vieţii cu nostalgiile copilăriei, textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a-i înţelege pe oameni în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian“, spune părintele consilier Nicolae Dascălu în „Cuvântul înainte“ ce deschide acest volum, sintetizând conţinutul şi starea unui product cultural pe care vă invităm să-l „degustaţi“ la vreme de întrebare, căci, cu siguranţă, în el puteţi descoperi răspuns la multe din frământările zilei şi ale lumii căzute de astăzi.

„Însemnăriledin pridvor” ale Danielei Şontică

(Semnalare pe site-ul revistei “Jurnal Spiritual” - autoare Loreta Popa)

La Biblioteca Naţională a României din Bucureşti a avut loc la 12 septembrie 2013, ora 18.00, în sala „Mircea Vulcănescu“, lansarea volumului de publicistică „Însemnări din pridvor“ al jurnalistei Daniela Şontică, apărut la Editura Trinitas a Patriarhiei Române. Invitaţi să vorbească despre carte au fost pr. consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul general al Ziarului Lumina, pr. consilier patriarhal Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, jurnalistul Remus Rădulescu de la Radio România Actualităţi, dar şi jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache.
Volumul reuneşte 70 de editoriale şi alte câteva texte publicate în perioada 2010-2012 în Ziarul Lumina, unde Daniela Şontică este redactor-şef. Printre cei prezenţi s-au numărat prieteni şi colegi din presă, scriitori cunoscuţi şi slujitori ai bisericii.
„Textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a înţelege oamenii în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian. Stilul simplu, eleganţa exprimării şi înşiruirea, de multe ori surprinzătoare a ideilor, fac din «Însemnările din pridvor» o lectură agreabilă, pe care o recomandăm cu căldură tuturor jurnaliştilor creştini. Chiar şi celor din mass-media laice, pentru că vor găsi astfel şi o parte din frământările lor spirituale şi, poate, răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă”, aşterne cu delicateţe şi bucurie în prefaţa sa pr. Nicolae Dascălu.
Doar experienţa pe care a căpătat-o de-a lungul a douăzeci de ani în presă a reuşit să-i ofere Danielei Şontică forţa de a cerne şi discerne. Stilul Danielei este sincer, direct, totuşi cuminte, deloc incisiv, deloc iscoditor sau dur. Da, arată cu degetul o rană, dar o face cu gingăşia specific feminină, da, este demonstrată o nedreptate, dar se fereşte să pună etichete.
Anii petrecuţi în redacţia Jurnalului Naţional i-au oferit şansa de a-şi pune amprenta pe Ediţiile de Colecţie ale acestuia, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în presa din România. Şapte ani de poveşti pe care echipa Jurnalului a găsit de cuviinţă să-i toarcă firele pe fusul a trei volume numite Colecţia Colecţiilor.
Să redescoperi şi să scrii istoria de suflet a poporului român, nu e puţin lucru. Daniela Şontică a scris cu sufletul ei, pentru că face parte dintre jurnaliştii care cunosc preţul unui text bine scris: omenescul din el. Dacă un text nu are trăire în el, nu e text. Pentru că sufletul Danielei Şontică era mereu atras de domeniul credinţei, nu avea cum să nu fie cooptată în colectivul Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Era inevitabil.
Nu a mutat povara pe umerii altcuiva, a relatat jurnalistic necazuri şi bucurii culese la cald, spuse de-a dreptul. Daniela Şontică are o forţă pe care doar credinţa i-o poate dărui deplin. Ştie din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci se vor mângâiaţi, alinaţi, astfel încât prin tot ceea ce face reuşeşte să îmbine rostul ei pe lume cu măsura talentului. Talent pe care l-a primit de sus, fără doar şi poate, căci poezia este zâmbetul ei.
A debutat în revista „Convorbiri literare” din Iaşi în 1989. A obţinut Premiul I la ediţia a VI-a a Festivalului Naţional de Poezie Ion Vinea în 1995 pentru „Debut editorial” cu volumul de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Editura Vinea, 1995. A primit premiul pentru poezie pe anul 2006 acordat de revista „Luceafărul”. Al doilea volum de poezii, „Uitaţi-vă prin mine!” a apărut în 2007 la Editura Brumar. 
„Fiecare are măsura lui sufletească, puterea lui de a îndura, dar chiar în vremea bolii această măsură se poate adânci, căci atunci i se dă omului şansa să vadă cât e de mic, să constate că nu în oameni trebuie să-şi pună nădejdea, ci în Doctorul de sus. Durerea din timpul bolilor, care nu este altceva decât prevestirea durerii morţii, este nefirească, aşa cum nefirească este şi moartea. Ştim că nu pentru moarte a fost creat omul. Dar mai ştim şi că durerea fizică şi sufletească, dacă le suportăm cu răbdare, au un rol curăţitor,” spune Daniela Şontică într-unul dintre textele din carte numit „Cu faţa către Doctorul de sus”.
O exprimare clară, fără ascunzişuri, atât de coerentă încât pare ciudată în peisajul jurnalistic actual. Daniela Şontică a ales echipa redacţională a ziarului Lumina pentru că aici exista pământ fertil pentru ca sufletul ei să poată da rod bogat.
Nu numai pentru că este un om frumos, curajos, tenace, bun şi blând, dar este un suflet viu ce ţine candela credinţei aprinsă clipă de clipă. 
Daniela este mai înainte de toate un om care îl iubeşte pe Dumnezeu, abia apoi jurnalist. Volumul lansat la Biblioteca Naţională este unul de care era nevoie.
Editorialele pe care Daniela Şontică le-a scris de-a lungul timpului în Ziarul Lumina meritau adunate între coperţile unei cărţi, astfel căpătând putere şi cu siguranţă va atinge multe suflete.
Iubită pentru stilul aparte în care a ales să-şi aşeze metaforele, Danielei Şontică i s-a furat promisiunea unui nou volum de poezie, nu de alta, dar nimeni nu vede atât de bine ceea ce ochiul ei a ales să vadă, nimeni nu aude ceea ce urechea ei a ales să audă. Şi nimeni nu poate da cortina la o parte mai bine precum o face poezia…




(Semnalare pe site-ul revistafelicia.ro, autoare Carmen Anghel Dobre)

Titlul acesta îl poartă cel de al treilea volum semnat Daniela Şontică. Lansarea a avut loc săptămâna trecută, la Biblioteca Naţională. 
Am scris „lansare” pentru că aşa se cheamă actul acesta de a aduce pe lume „în legalitate” o carte. De fapt, a fost unul dintre cele mai frumoase şi calde evenimente la care am participat în ultimii ani. Şi asta nu pentru că Daniela îmi este prietenă şi fostă colegă de Jurnalul naţional. Ci pentru că oamenii care au participat în seara aceea la Biblioteca Naţională, la aducerera la cunoştinţa publicului a „Însemnărilor din pridvor”, au venit cu inima deschisă, cu bucurie. Au vorbit cu atâta căldură despre Daniela, despre textele sale – cartea este o „culegere” de texte, editoriale, din Ziarul Lumina, scrise din 2010 încoace. Daniela este prietena mea. A fost colega mea la Jurnalul Naţional. O mai spun o dată pentru că în scurta prezentare de pe ultima copertă a ultimului său volum stă scrisă o mărturie de mândrie: ”Cele mai multe realizări în presa laică le-am avut la Jurnalul Naţional, unde am scris în special pentru Ediţiile de Colecţie şi pe domeniul religios...”.
Din 2010, Daniela Şontică este redactor-şef la Ziarul Lumina. Am ales unul dintre textele din carte. Este un subiect „la modă”...

Despre îngerii omului de azi


Auzim adesea apelativul "îngeraş" adresat unui copil drăgălaş, cuminte şi ascultător. Şi despre o fată extraordinar de frumoasă, cu chip aparent sau cu adevărat nevinovat, oamenii sunt înclinaţi să spună că arată ca un înger, iar când cineva face mult bine cuiva, ajutându-l şi purtându-i de grijă, este catalogat drept îngerul păzitor. 

Toate acestea, pentru că ne imaginăm că numai îngerii pot avea asemenea atribute şi că ei sunt deasupra oamenilor, prin situarea în apropierea lui Dumnezeu şi prin aceea că nu pot fi ispitiţi trupeşte ca noi. Iubim îngerii pentru că sunt mereu porniţi să împlinească binele şi să întruchipeze frumosul. Sunt de înţeles anumite transferări de imagine şi trimiteri cu gândul şi vorba la îngeri, aceste făpturi create de Dumnezeu spre a avea doar duh şi a-şi împlini misiunea în virtutea acestei ipostaze. În paralel cu dreapta învăţătură despre îngeri, desprinsă din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, s-a creat însă şi o falsă percepţie despre îngeri. În era cinematografiei, a televiziunii şi a intensei comunicări mediatice au apărut tot mai multe scenarii fantasmagorice şi rătăcite care lasă să se înţeleagă că îngerii sunt întruchiparea oamenilor buni care au murit şi au ajuns în cer. 

Este dăunător pentru sufletul unui copil să afle din filme, în special din cele americane, că "mama n-a murit, ea s-a transformat în îngeraş şi ne veghează de sus, din ceruri". Pe de o parte, copiilor li se creează un handicap de înţelegere a adevărului despre viaţă şi moarte, cu scuza de a evita un şoc la vârste prea fragede, iar pe de altă parte, le este sădită în suflet convingerea că toţi oamenii ajung în cer după ce mor, indiferent de viaţa pe care au trăit-o aici. În plus, nu se mai ştie ce sunt adevăraţii îngeri din amestecul unor astfel de cunoştinţe. 

Toate acestea vin din necunoaşterea învăţăturii creştine adevărate, din necitirea Scripturilor, din rătăcirea religioasă în care se află societatea zilelor noastre, ca efect al desprinderii din Biserica apostolică, dar şi din melanjul propriu mişcării New Age. Regizorii şi scenariştii promovează falsele teorii pentru că nici ei nu cunosc adevărul, dar şi pentru că filmele au mai mult succes când poveştile pe care le spun au o doză de mister şi ceva nou faţă de ceea ce este obişnuit. 

Dacă privim şi în ograda noastră, constatăm că nu stăm mai bine la capitolul acesta. Imaginea îngerilor este supărător folosită, exploatată până la blasfemie în aşa-zisele emisiuni de divertisment ale televiziunilor comerciale. Nu există nici o legătură între domnişoarele despuiate şi îngerii zugrăviţi în icoanele noastre. Nu este deloc de dorit, dar se practică la noi alăturarea şi chiar suprapunerea unor lucruri diametral opuse pentru a se obţine fidelizarea unor telespectatori care altfel au mult bun-simţ, dar care nu sunt consultaţi. Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem "îngeriţe" cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate. Probabil că propagatorii culturii de masă s-au săturat să trăiască printre oameni cu defecte asemenea lui şi doresc traiul printre îngeri. Dar măcar dacă dorinţa le-ar fi curată, iar căutarea asiduă şi în concordanţă cu învăţătura despre îngeri. Şi măcar de ar exclama şi ei ca în psalmul arghezian: "Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...".