Pojghita de omenie

Un om politicos are toate şansele să devină un om bun măcar pentru faptul că este preocupat să nu supere pe nimeni în prezentul său amabil. Cu toate că e păgubitor să ne referim la politeţea de toate zilele a românilor, ştiut fiind că generalizările duc adesea în păcat, tentaţia este mare. Mare pentru că asemenea este şi lipsa politeţii care se observă în spaţiul nostru public. Spectacolul străzii româneşti - în special în Bucureşti - ne arată că suntem nişte oameni cu o mare doză de necivilizaţie şi cu lipsuri majore la politeţe. Se vede, se simte şi se trăieşte la tot pasul. Lipsa unui simplu "pardon" pe stradă, la o înghesuială, aruncarea fără jenă a gunoaielor pe oriunde, practicarea vorbitului la telefon cu voce tare şi pe timp îndelungat în spaţii aglomerate - toate arată lipsă de politeţe.

La urcarea în autobuz în orele de vârf, tinerii apostrofează bătrânii care, chipurile, ar călători prea mult. "Vă caută moartea pe-acasă şi voi umblaţi cu autobuzele!", e fraza-clişeu pe care o aud pensionarii care îndrăznesc să urce în maşinile Bucureştiului. Desigur, cei dintâi nu ştiu acea vorbă glumeaţă: "Tinere, nu râde de viitorul tău!" Probabil că, dacă s-ar gândi puţin la asta, n-ar mai certa atât bătrânii şi nu s-ar preface că admiră peisajul aşezaţi confortabil pe scaune în mijloacele de transport în comun. Iar dacă nu şi-ar adormi conştiinţa cu principiul egalităţii dintre sexe şi cu scuza că ei au serviciu ori că studiază intens la facultate, junii bărbaţi nu ar ocupa 90% din scaune într-un astfel de vehicul.

O degringoladă totală este şi la capitolul apelativelor: "Cobori cumva la prima?", sunt cel mai adesea întrebată.

Cine a călătorit cu microbuzul pe distanţe lungi ştie ce înseamnă să fii la cheremul ospitalităţii şoferului, care nu te-ar lăsa în linişte nici măcar o secundă, ci te binedispune şi te distrează forţat cu muzica sa preferată, cu emisiunile sale iubite, încât maneaua şi vorbăria neîncetată de la radio să te însoţească pe tot drumul.

Amuzantă şi uneori exasperantă este şi politeţea pe jumătate exprimată. "Doamna Daniela", de exemplu, sună mai rău decât "Daniela", iar când o domnişoară (studentă, deci cu un nivel de cultură!) îţi spune "sărut mâna" în loc de "bună ziua", deşi nu-i eşti nici mamă, nici naşă, este chiar de prost-gust, cu toată buna intenţie...

Lipsă de adecvare, nepoliteţe, nepricepere sau disperare de cauză, toate la un loc - cine ştie ce îi animă şi pe puştii care te acaparează absolut supărător pe la gurile de metrou, şi aşa aglomerate, vârându-ţi în faţă câte un pliant, ori ţinându-se după tine, deşi i-ai refuzat politicos, pentru a răspunde la vreun sondaj de opinie. Neprivindu-te bine în faţă, te cheamă la casting. "Nu, mulţumesc", răspunzi, dar insistenţa lor soră cu agasarea te mai verifică o dată: "Dar nu doriţi să participaţi?"

Nu visăm la politeţea goală de suflet a occidentalilor, deşi parcă tânjeşti după ea când eşti deranjat şi sâcâit "din tot sufletul" de neglijenţa, neatenţia, nepăsarea şi nepoliteţea semenilor. Este de dorit să fim şi amabili, şi politicoşi, dar şi cu reală grijă faţă de cei din jur. În primul rând să nu-i deranjăm şi să ne pese de ceilalţi. Această pojghiţă de omenie ar putea deveni oricând miezul unei atitudini cu adevărat creştine.

Ioan Alexandru, in amintirile unui fost cursant

În anii '80, Ioan Alexandru nu numai că era ca unul dintre cei mai mari poeţi religioşi în viaţă, dar se manifesta şi ca unul dintre cei mai curajoşi cetăţeni ai regimului comunist. Poetul născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, parcă predestinat să trăiască fiorul mistic, a susţinut la Universitatea din Bucureşti un curs de ebraică prin care le vorbea studenţilor despre Dumnezeu şi le descifra tainele limbii în care Elohim se adresa patriarhilor biblici şi profeţilor care l-au vestit pe Iisus Hristos.

Era un lucru nemaiîntâlnit şi de o libertate extraodinară ce se petrecea la acel curs. Nu se ştie cum a fost aprobat acel curs. Se pare că autorităţile au fost deranjate din ce în ce mai mult de existenţa lui. La un moment dat, se adunau prea mulţi tineri şi se auzeau lucruri peste care regimul dorea tăcere adâncă.

Se ştia că erau şi securişti în sală, veniţi sub masca interesului pentru cuvântul inspirat al poetului, deşi se vedea clar pentru ce sunt acolo. La început, Ioan Alexandru a fost lăsat să-şi ţină cursul, dar cu cât se ducea vestea mai mult despre el şi participau mai mulţi oameni, cu atât era mai rău văzut. Astfel încât, în vara lui 1989, atât poetul, cât şi unii apropiaţi ai lui, au fost anchetaţi la Securitate.

"Am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei" Cursul de ebraică într-o lume osificată în laude la adresa dictatorilor a făcut vâlvă prin lauda la adresa Creatorului. Studenţii simţeau că participă la ceva extraordinar. Veneau să-l asculte pe Ioan Alexandru nu doar studenţii lui, ci şi liceeni entuziaşti, cursanţi de la facultăţi ce nu aveau nici o legătură cu literatura şi chiar oameni de cultură. A fost văzut în sală de câteva ori părintele Nicolae Steinhardt, care fusese unul dintre prigoniţii regimului, care suferise în temniţă, el însuşi încă urmărit de Securitate.

Unul dintre foştii martori ai acelei vremi a fost inginerul Silviu Despa, care, vrăjit de personalitatea poetului, a căpătat altă viziune asupra vieţii, iar mintea şi sufletul i s-au deschis spre credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit unele lucruri de atunci.

"Eram încă liceean când, prin anii '80, umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice.
Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau să-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. La finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totul ieşit din comun în acele vremuri. Am simţit din primul moment că întreaga sa tărie de caracter şi mai ales curajul de care dădea dovadă proveneau din comoara de înţelepciune ascunsă în buna interpretare a Sfintei Scripturi. La cursul lui Alexandru, călugărul Nicu Steinhardt era o prezenţă stridentă şi inconfundabilă în rasa lui de monah. Dacă nu mă înşel, la cursul de la Arte venea şi Andrei Pleşu", povesteşte Silviu Despa.

"Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de încărcătură spirituală. Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată era şi Septuaginta, Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi: «Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii»", îşi aminteşte fostul cursant al lui Ioan Alexandru.


Era chiar atât de liber poetul să ţină acel curs? Silviu Despa ne spune: "Ioan Alexandru a fost şicanat, făcut nebun, ameninţat, dar cred că a fost şi protejat de anumite personalităţi ale timpului. Cursul său a fost susţinut pe învăţătura Mântuitorului, care spune «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii». A fost ajutat, desigur apărat la nivel formal, şi de doctoratul sau masteratele în literatura comparată sau limbi moarte, pentru că altfel îl internau de mult la psihiatrie slujitorii ateist-comunismului". În afară de cursul de ebraică, Alexandru mai ţinea un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".

În vara lui '89, anchetaţi la Securitate

Poetul şi cursanţii lui au avut parte şi de intimidare din partea autorităţilor, ba chiar mai mult decât atât, spune Silviu Despa: "Uneori, la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau în atelierele de lucru. Adesea, portarul instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajare şi de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina în toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Cel mai descurajant moment a fost în vara lui '89, când am fost anchetaţi de Securitate câţiva participanţi la curs în urma unor vizite acasă la Petre Tuţea. Ioan Alexandru ne-a solicitat în aula Universităţii să-l vizităm pe Ţuţea, întrucât era neputincios şi neajutorat în garsoniera de la Cişmigiu. În discuţia cu Ioan Alexandru pe care am avut-o după ce am fost anchetat mi-a spus că de fapt se urmăreşte închiderea cursului de ebraică. Nu au mai apucat să îl închidă, întrucât a venit, hai să-i zicem, Revoluţia".

Silviu Despa a ajuns unul dintre apropiaţii poetului-profesor şi îşi aduce aminte chiar de un moment mai puţin obişnuit: "Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi că el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul cu multe ştersături şi tăieturi pline de cuvinte greceşti şi româneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea plăcută a acelui frumos imn...".

După 1989, Silviu Despa a realizat un film documentar despre Ioan Alexandru intitulat "Mai presus de moarte în Iubire".
Intreţine un blog dedicat personalităţii marelui poet român şi creştin.

Copil in epoca de aur si la Gaudeamus

Dacă v-aţi petrecut copilăria în comunism, dacă vreţi să citiţi povestioare amuzante, care vă vor stârni nostalgii - nu după defunctul regim, ci după vremurile unei vârste aurite - atunci cu siguranţă sunteţi publicul-ţintă al cărţii "Copil în epoca de aur", scrisă de Dan Cârlea. (Da, soţul meu).
Probabil cartea le-ar plăcea şi mai tinerilor cititori, măcar aşa, din curiozitate, să vadă cam cum trăiam noi pe când nu se inventase mobilul, nici internetul, nici jocurile pe computer... dar pe când imaginaţia ne era foarte la îndemână, iar fericirea se confunda cu inocenţa noastră.

Pentru oricine doreşte să vină să cumpere cartea, să vadă autorul, să audă criticul care îl va prezenta - Felix Nicolau - ori să treacă în revistă mondenitatea în sine ori să participe pur şi simplu - lansarea cărţii va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie, ora 13:00 la standul Editurii Tracus Arte.
La Gaudeamus, fireşte.

Mâinilor ce ţin ziarul

Autor: Adriana Oprea Popescu

Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi via­ţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul cio­pâr­ţit, dar mai uşor, doar cu cru­­cea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista? restul pe Jurnalul National

Toamna Cuviosului

O toamnă în Bucureşti n-ar avea nici un sens fără sărbătoarea Cuviosului Dimitrie. Nu doar de ziua lui, ci cu o săptămână înainte, aerul oraşului se lasă îmbrăţişat de clopote, înfăşurat de tropare şi înveşmântat de condace şi icoase, iar zările îşi ascut auzul mai bine pentru a prinde frânturi mari de Liturghii şi de Vecernii; grădinile îşi trimit snopii de crizanteme şi tufănele multicolore pentru a găti odăjdiile pe care, cu prisosinţă, le-ar merita Sfântul cel atât de smerit în viaţa-i pământească; înainte de a-şi fi potrivit în sine sudul, spre lunga lor călătorie nerătăcitoare, păsările cerului fac un amplu ocol şi o reverenţă de sus, spre racla celui care, cândva, era atât de milos cu vieţuitoarele necuvântătoare; miresme de tămâie şi parfum de rugăciuni iradiază din Dealul Patriarhiei, care devine pentru o vreme inima şi plămânii oraşului credincios; iar oamenii, oamenii vin în valuri necontenite, şoptind în taină dorinţe şi cereri, spunând încetişor vecinului de rând vreo minune trăită, povestind necazuri grele la care aşteaptă o rezolvare de la sfântul ce-i întâmpină pe toţi cu ştiuta-i smerenie şi repedea-i ascultare.

Ce daruri poţi să-i aduci Cuviosului Dimitrie de ziua lui? Mai mult cereri şi rugăciuni, căci niciodată nu se va supăra de prea multă rugăminte spre el, dar şi mulţumiri şi laude, aşa cum ştim şi cum putem noi, oamenii. Venim cu daruri umile la ziua sărbătoritului, iar el ne răspunde cu împliniri strălucitoare. Darul de anul acesta este împreună şederea cu Apostolul nostru, Andrei Întâi Chematul, care ne-a creştinat strămoşii. Un sfânt a păşit spre noi demult, călătorind pe mare, iar altul a venit la noi mai târziu, păşind peste Dunăre. Este vremea să-i sărbătorim cum se cuvine, păşind peste adâncurile tulburi ale sufletelor noastre şi odihnindu-ne pe dealul înmiresmat de rugăciune.

Romania Sfintei Parascheva

de Monica Dumitrescu

De câte ori mă întorc în România din ţara mea adoptivă, Marea Britanie, trăiesc o mare dezamăgire. Abia pun piciorul pe pământul ţării mele şi deja încep să mă irit şi să mă întristez pentru câtă mizerie ne înconjoară fizic pe străzi, cât de vulgari am devenit noi, românii...

Buricuri goale, fum de ţigară în cele mai "interzise" spaţii, mârlănie, manele sau doar muzică uitată intenţionat la maximum în mijloacele de transport în comun. Şi iar femei dezvelite, de ni se face ruşine nouă, femeilor, crâşme la pasul în care lumea se perindă de cu dimineaţa. Şi toate acestea îţi agasează privirea doar aşa, în treacăt, din microbuzul ce traversează ţara. Pământ mult nelucrat de nimeni, uitat de oamenii prea grăbiţi în goana după occidentalisme. Feţe triste şi încurcate, oameni care se răstesc la tine fără să înţelegi prea bine cu ce le-ai greşit. Vânzători şi chelneri care îţi vorbesc de parcă ţi-ar face un favor cumpărându-le tu lor marfa. Toată lumea e iritată de parcă naţiunea întreagă s-a scufundat într-o mare şi lungă boală nervoasă. Posturile de radio transmit circ în direct, hrănind generaţia "cool" cu sexualitate şi subcultură, însă frumos ambalate, sub masca satirei şi a unui gen media liberal şi profesionist. De îndrăzneşti să deschizi televizorul, starea de angoasă se prelungeşte, invitaţii de pe la mai toate emisiunile se ceartă, moderatorii îşi ascut vocile pe un ton iritant, chiar şi când e vorba de canalele de ştiri serioase. E o dispută generală, la care nu eşti doar invitat, ci invadat.

Vedete de carton îşi perindă averile în faţa camerelor de filmat şi eşti poftit să devii asemenea lor. Om simplu pentru societate - dar fiinţa creată de mâinile Ziditorului -, devii instrument de audienţă, dansezi, cânţi, îţi expui "talentele" şi trupul, doar-doar osanalele lumii s-or aşterne la picioarele tale.

Românul e, de la o zi la alta, mai trendy, mai plin de sine şi debarasat de stilul de viaţă demodat al bătrânilor. Mă sperie aproape organic cu câtă rapiditate a "evoluat" românul. În Occident procese ca acela de impregnare cu sexualizare a limbajului, stilului de îmbrăcare, a glumelor publice etc., deteriorarea valorilor familiei şi transformarea vedetelor în modele pentru noua generaţie sau inocularea de câştig fără prea mult efort s-au produs în aproape un secol. Zeci de aşa-zise organizaţii de emancipare au luptat decenii de-a rândul pentru "drepturile" vesticilor. Noi, românii, le-am adoptat rapid şi le-am transformat aproape într-o natură a naţiunii noastre. Am ajuns să nu mai găsim sens unor cuvinte ca morală, simplitate sau decenţă.

Pe drept vă veţi întreba cum de îndrăznesc tocmai eu să critic viaţa occidentală, când mi-am făurit un "acasă" în Vest. Lumea occidentală te ademeneşte pregătită în a-ţi oferi totul. Parte dintre noi ne trezim din amorţeală şi ne refugiem în Biserică. Acolo, în Occident, românii umplu fizic nu doar bisericile noastre, ci şi pe cele ruseşti şi greceşti.

Însă România Sfintei Parascheva nu e cea pe care am plâns-o în slovele de mai sus. România Sfintei Parascheva e cea a băbuţelor îmbrobodite cu basmale, cu feţele brăzdate de riduri şi mâinile crăpate de muncă. E România celor care, tineri şi bătrâni, cu mai nimic în traistă, poartă în inimi o credinţă ce topeşte frigul nopţilor de octombrie. E o Românie care se întinde pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri, căci aşa se măsoară rândul celor care vin să se închine Sfintei. Tăcuţi, împăcaţi cu bolile şi sărăcia, închinătorii Sfintei Parascheva nu ştiu ce e aia job, implant, facebook, microwave. Dar ce e mai frumos în românii Sfintei Parascheva rămâne credinţa lor puternică de care nu se ruşinează, ei sunt asemenea unei armate care se adună la Iaşi în fiecare an pe 14 octombrie, gata să lupte cu orice greutate pentru a ajunge preţ de doar câteva secunde alături de Sfânta lor dragă. Aceşti oameni sunt fărâma de Românie care ne-a mai rămas şi de care noi, cei moderni, ne ruşinăm, talpa ţării care a ales să zăbovească în altă lume. În lumea lui Hristos.

Trei sfinti necunoscuti la Sihastria Putnei

Trei sfinti necunoscuti decat de o mica parte dintre credinciosi, anume Cuviosii Sila, Paisie si Natan, au moastele intregi in biserica manastirii Sihastria Putnei si asteapta canonizarea. Manastirea este asezata pe o vale din apropierea manastirii Putna de care a si apartinut pana nu de mult. Amanunte despre cei trei sfinti puteti afla de pe site-ul manastirii. http://sihastriaputnei.ro/

Misterul icoanei din Sinai

Îmi place foarte mult această icoană a Mântuitorului care se află în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.
Are ceva deosebit faţă de alte reprezentări ale Domnlui Iisus Hristos.
Partea dreaptă a chipului nu seamănă cu cea stângă. Pe jumătatea stângă a icoanei (aşa cum o privim) ochiul arată milă, pace, bunătate, seninătate, limpezime. Şi gura la fel. Ochiul drept este tulbure şi exprimă dreptatea şi adevărul şi te duce cu gândul la clipa Judecăţii de Apoi, cand Mântuitorul va arăta dreptatea Sa faţă de noi, oamenii.
Icoana datează din secolul al VI-lea, are 84 cm înălţime şi 45.5 cm lăţime.

La ceas de poveşti cu o fostă elevă a Agathei Grigorescu Bacovia

Pe doamna Aurica Băjenaru o cunosc de câţiva ani buni, am avut adesea prilejul de a-i asculta interesantele povestiri despre anii de tinereţe. Într-o zi, pe când îmi povestea că a avut-o profesoară pe soţia poetului George Bacovia, mi-a venit ideea să scriu despre acest lucru. Probabil a funcţionat telepatia, căci exact atunci mi-a zis şi ea: "De ce nu-mi iei şi mie un interviu? Uite câte lucruri ştiu…"

Doamna Băjenaru a fost jurist în Ministerul de Interne. Acum, la cei 86 de ani, este încă o fire activă, este la curent cu toate ştirile, şi dezbate chiar şi politica din când în când. Deşi nu îi place deloc ce se întâmplă la noi în acest domeniu, merge conştiincioasă la fiecare votare. Pe vremuri, printre altele, sarcina sa la locul de muncă era să popularizeze legile nou-apărute printre angajaţi. "Eram lucrător cu gura", spune doamna noastră. N-a fost membră de partid, a reuşit această performanţă, deşi a lucrat în justiţie. Despre orice are ceva interesant de spus, uneori este tăioasă în replici, ceea ce nu totdeauna i-a adus prieteni... "Dacă nu pot să tac!", mai spune doamna jurist. În timp, auzul a mai lăsat-o şi spune cu umor că a auzit prea multe răutăţi la viaţa sa şi de aceea a păţit asta.

Examene grele din vremuri şi mai grele

Doamna Rica, aşa cum îi spun apropiaţii, a învăţat la două licee bucureştene, "Domniţa Ileana" şi "Regina Maria".

În 1945, pe fondul sărăciei care a urmat după război, a fost nevoită să "dea două clase într-una", pentru a termina liceul mai devreme cu un an şi a-şi scuti părinţii de nişte taxe în plus. Povesteşte: "Zece fete din clasa de 35 de eleve am făcut asta, am învăţat mult în acel an. Legea învăţământului de atunci ne permitea să dăm două clase într-una cu condiţia să avem mediile peste 8. Şi la fiecare materie trebuia să ne ridicăm în picioare să spunem profesorului că dorim să ne asculte mai devreme pentru a ne încheia mediile, să avem situaţia încheiată înaintea celorlalţi elevi din clasă. Am procedat aşa la toate materiile, iar când a venit rândul să facem asta şi la limba română, doamna profesoară Agatha Grigorescu Bacovia s-a enervat. Toate cele zece fete eram pregătite să ne asculte, am rugat-o frumos, dar a sărit ca arsă: "Cum, vreţi doi ani într-unul? Cum te cheamă? Băjenaru Aurica. Stai jos, nota 3!" Şi aşa a făcut cu toate. Ne-am plâns, am bocit, nu pentru un 3, că media tot ne ieşea de trecere, dar nu mai era peste 8 media generală. A venit diriginta la ora următoate şi când ne-a văzut aşa plânse pe toate ne-a întrebat ce am păţit. Atunci i-am povestit, ne era martoră toată clasa, şi a luat catalogul, s-a dus imediat la cancelarie, a convocat consiliul profesoral şi a pus în discuţie cazul nostru. La ora următoare de limba română, a venit Agatha spăşită şi ne-a făcut la fiecare din 3 câte un 8. Soţii Bacovia stăteau în acelaşi cartier cu mine, pe Olteniţei. După ce am terminat liceul, când o vedeam pe stradă nici n-o salutam. Am considerat că a făcut o răutate gratuită cu noi atunci. Ştia ea cât de mult m-am chinuit să învăţ la toate materiile şi să dau toate diferenţele acelea? Noroc că am avut-o profesoară doar un an! Mă ţinea în gazdă un frate mai mare, avocat. Venea noaptea la 3 şi îmi stingea lampa. Îi ziceam: "Stai, nene, că abia m-am trezit acum", dar eu de fapt învăţam toată noaptea... Ce să mai spun despre Agatha? La orele de literatură ne recita tot timpul poezii de George al ei, "Plumb… şi toate celelalte poezii ale lui. Îi populariza opera. Au avut un fiu, Gabriel, care a ajuns violonist, dar din câte ştiu nu a fost aşa de mare ca ei. Un frate al meu era coleg cu el la Liceul "Gheorghe Şincai". Gabriel al lor a rămas repetent de câteva ori. Şi doamna Bacovia era invidioasă pe noi, elevii care învăţam bine. Altfel nu îmi explic răutatea ei.

Am luat bacalaureatul, apoi am dat examen la trei facultăţi, am intrat la toate, dar am ales Dreptul. Din cauza stresului şi a oboselii prea mari, după examene am făcut şi hepatită, şi tifos. Am stat şase săptămâni în spital. Dar nu am avut de ales, a trebuit să învăţ aşa mult pentru că părinţii mei erau ţărani, din satul Bălăria, judeţul Teleorman, nu erau avuţi, mai aveam fraţi la şcoală, m-am gândit să le mai reduc cheltuielile cu un an. Am fost opt fraţi şi toţi am învăţat carte, deşi ne trăgeam din oameni simpli. Am avut şi minte bună, dar şi ambiţie, pe lângă nişte părinţi foarte înţelepţi. Tata făcea negustorie, aşa ne-a ţinut pe toţi la şcoală".

După depănarea acestor amintiri, mă uit la poza veche care o arată pe Aghata Bacovia atât de serafică şi frumoasă încât nu mi-o pot imagina decât soţie de poet trist şi melancolic până la depresie. Şi când te gândeşti că o toană de moment a făcut ca amintirea ei să rămână grea ca plumbul în colţul inimii celor zece eleve de liceu bucureştean!...

A donat o casă bisericii din Valea Plopilor

Doamna Băjenaru este singură de mai mulţi ani. Îi ţin de urât amintirile şi, din când în când, câţiva apropiaţi care îi mai trec pragul s-o întrebe de sănătate. Este o persoană credincioasă, merge în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică. Îşi aminteşte cum mama sa ţinea posturile cu aşa mare stricteţe că nici atunci când era foarte bolnavă nu se abătea de la post, chiar cu sfaturile fiilor săi ajunşi medici. De la părinţii săi blânzi şi cumsecade - pe care i-am admirat de atâtea ori în tabloul de pe peretele din hol - a moştenit şi dânsa credinţa, înclinarea spre lucruri curate şi dorinţa de dreptate. Tot de la ei a moştenit şi casa bătrânească din satul natal, care azi se numeşte Valea Plopilor, şi pe care a donat-o bisericii spre a fi casă parohială.

Republica lui Mihail Neamtu

Pe blogul lui Mihail Neamţu (născut în 1978) am găsit acest manifest. Absolvent de teologie şi filosofie, autor al câtorva cărţi scrise cu inteligenţă şi condei îndrăzneţ, Mihail Neamţu propune acum o nouă viziune politică pentru România. Ce va ieşi, nu ştim, dar ideile lui sunt frumoase, vă invit să le citiţi cu bună credinţă!

Noua Republică

Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic.
Sunt cuvintele unui politician şi cărturar care, la marginea Europei apusene, şi-a slujit ţara cu devotament şi ardoare. Vremurile de criză despre care vorbea Edmund Burke sunt şi vremurile noastre.
În 1989, România a doborât tirania comunistă şi a primit darul libertăţii prin sacrificiu.
Să ne amintim: nu nomenclaturiştii, nu şmecherii sau cocălarii au dărâmat dictatura – ci oamenii liberi, vrednici, demni şi buni. La Timişoara, Bucureşti, Arad, Sibiu, Braşov sau Cluj — câteva inimi curajoase au făcut diferenţa pentru alte 23 milioane de suflete.
România are nevoie şi astăzi de idealiştii pragmatici care refuză transformarea ţării într-un paradis al mediocrităţii.
Sunt milioane de cetăţeni care au ieşit din sărăcie şi deznădejde prin muncă şi solidaritate.
Sunt milioane de români care vor să dea ţării un alt viitor: nici colonie economică, nici insulă ocolită de marele capital.
Sunt milioane de cetăţeni care ştiu că România nu e o cauză pierdută. Ei desfid impostura televiziunilor şi cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau descurajare.
Românii de bună credinţă aparţin unei naţiuni care şi-a luat destinul în propriile mâini.
Românii de bună credinţă sunt demni de istoria țării lor. Ei nu cerşesc privilegii, ci îşi câştigă singuri pâinea.
Românii de bună credinţă ştiu că suntem o ţară protejată de cea mai puternică alianţă militară şi că aparţinem unui foarte râvnit spaţiu de cultură şi civilizaţie euro-atlantică. Şansa este de partea noastră.
Zestrea României de mâine se poate îmbogăţi cu optimism, viziune, competenţă instituţională şi, mai ales, caractere.
Lumea se schimbă şi românii au nevoie de o Nouă Republică: nu republica socialistă a lui Gheorghiu-Dej, nici republica tranziției lui Ion Iliescu & Antonie Iorgovan. O Nouă Republică a românilor de pretutindeni.
Vom recunoaşte primatul cetăţenilor şi al comunităţilor.
Nu vom permite acumularea datoriilor pe umerii viitoarelor generaţii. Nu vom tolera amanetarea viitorului României.
Un Stat modern care sprijină participarea cetăţenilor la procesele democratice.
Un Stat care nu dispreţuieşte cetăţenii din diaspora.
Un Stat în care votul la referendum devine lege, nu tocmeală.
Un Stat care răsplăteşte meritul şi munca, nu lenea şi hoţia.
O Nouă Republică pentru cetăţeni liberi.
Libertatea politică - adică puterea de-a spune adevărul oricărei puteri oligarhice. Libertatea civică de-a întreprinde orice acţiune în interesul comunităţii. Libertatea economică a întreprinderii neîngrădite, fără excesele controlului birocratic din partea statului. Libertatea religioasă, de-a proclama crezul nobil al înaintaşilor.
O Nouă Republică se sprijină pe o Constituţie a libertăţii.
O construcție politică sub cupola valorilor constițuționale cere însă alți lideri: oameni care n-au colaborat cu vechile structuri de partid; oameni care nu şi-au negociat demnitatea servind bătrâna Securitate; oameni care au ieşit din sărăcie prin propriile puteri.
Noul şi vechiul, aşadar, aduse laolaltă: înţelepciunea tradiţiei (care ne învaţă preţul libertăţii) dialogînd cu inteligenţa modernităţii (care ne-a scos din sărăcie).
Ca oameni, murim singuri şi ne salvăm împreună. Ca naţiune, dăinuim numai răspunzând robust provocărilor istoriei.
Europa trece printr-o criză economică, morală și instituţională fără precedent. România merită lideri capabili să depăşească nivelul parohial al unor discuţii despre supravieţuire.
România de mâine are nevoie de valori,instituții și caractere.
Totul începe cu oamenii de calitate. Să ne mişcăm, să-i căutăm şi să-i sprijinim.
Stând deoparte nu vom face nimic.
Înnoirea dreptei nu e un capriciu, nici o iluzie: e o necesitate.