Preotul Ilie Popa, un invingator pe frontul vietii

Povestea vieţii preotului Ilie Popa te unge pe suflet. Şi cum să nu fie aşa?, când afli că a fost un vrednic slujitor al Domnului care a trecut prin pericolele frontului în cel de-al Doilea Război Mondial, care a fugit de un loc călduţ în administraţia bisericească ce i-a fost oferit de unchiul său, ajuns mitropolit al Moldovei, care s-a străduit mereu să fie în mijlocul oamenilor şi să facă voia lui Dumnezeu...

Despre viaţa vrednicului preot ne-a povestit cu mândrie fiul său, Demostene Popa, fost cântăreţ în Corala "Nicolae Lungu" a Patriarhiei Române. Are multe motive de bucurie povestitorul nostru: este ginerele poetului Radu Gyr, fiul său, Radu Popa, este un compozitor şi dirijor apreciat, dar are şi un tată aureolat de credinţă şi dârzenie sufletească. Pentru că despre socrul său am avut ocazia să vorbim cu drag altădată şi să scriem, domnul Demostene s-a gândit ca astăzi, când este ziua de nume a tatălui său, să-i cinstească memoria prin amintirile pe care ni le-a destăinuit cu emoţie.

De la Cotul Donului în Munţii Tatra

Născut chiar de Sfântul Ilie, în anul Răscoalei, 1907, Ilie Popa avea să devină, ca şi fratele său Ion, cel de-al doilea preot dăruit lumii de părinţii lor, Ion şi Parascheva. Provenind dintr-o familie de ţărani din Secăşel (Târnava Mică), având încă 6 fraţi, între care cinci fete şi băiatul amintit, preotul Ilie de mai târziu a urmat cursurile şcolii primare şi liceul la Blaj, apoi Facultatea de Teologie la Bucureşti, văzându-şi visul de a fi hirotonit la 27 aprilie 1934, în chiar paraclisul patriarhal. Până în 1941 a fost paroh în localitatea Peretu de lângă Roşiorii de Vede. Pe fondul izbucnirii Războiului al Doilea Mondial, i-a încolţit ideea de a fi preot militar şi a pleca pe front, cu toate riscurile care se iveau de aici. Ştia că lasă acasă o soţie nu doar frumoasă, ci şi iubitoare, pe Ana, dar şi doi copii, un băiat - Demostene - şi o fetiţă - Lavinia, care avea să devină inginer chimist. Cu toate acestea, şi-a dorit să facă misiune printre soldaţii români. Şi a fost transferat în rândul clerului militar cu gradul de căpitan, apoi de maior, activând astfel din 1941 până în 1947. "Părintele meu a fost preot pe ambele fronturi, şi în Est, la Odessa, Stalingrad şi Cotul Donului, şi în Vest, până în Cehoslovacia, în Munţii Tatra. Ne povestea o întâmplare din Rusia, din care a scăpat printr-o minune: în retragerea spre ţară, din încercuirea de la Cotul Donului a scăpat urcându-se într-o caleaşcă, în care a stat ghemuit, iar calul l-a purtat unde a vrut el. Şi au trecut aşa, om şi cal, printre gloanţe, fără să fie rănit nici unul dintre ei. Mai povestea tatăl meu ce situaţie dramatică era în satele ruseşti prin care treceau! Veneau ţăranii ruşi cu copii şi de până la 17 ani să îi boteze noaptea, asta de teama autorităţilor comuniste atee, care închiseseră toate bisericile. Tatăl meu mergea în linia întâi cu soldaţii, îi spovedea, îi împărtăşea, îi îmbărbăta, le dădea şi îngrijirea medicală primară când erau răniţi. A fost decorat de multe ori în urma faptelor de vitejie la care a participat", povesteşte Demostene Popa despre tatăl său.

Desfiinţarea clerului militar l-a făcut pe părintele Popa să candideze la un post de preot în Baia Mare, post pe care l-a şi ocupat, episcopul locului fiind Sebastian Rusan. Ierarhul l-a numit şi protopop al Protopopiatului "Cetatea de Piatră" din Baia Mare. A activat aici până în 1952. Episcopul Sebastian Rusan, care îi era rudă din partea soţiei, a fost ales mitropolit al Moldovei, aşa încât acesta i-a propus să-l urmeze la Iaşi pentru a-i fi consilier. A acceptat, însă după ce a ocupat prin concurs postul de preot la Parohia Vârgolici, Dorohoi, pr. Ilie Popa i-a spus mitropolitului că preferă să rămână doar preot slujitor, deoarece nu se simte atras de o activitate administrativă.

Frumuseţea nopţii de Paşti la Dorohoi

"La Dorohoi, unde a slujit 20 de ani, era o bisericuţă de lemn foarte frumoasă, în stil maramureşean, micuţă, abia încăpeau în ea 30 de oameni. Oricum parohia era mică. Prin înfăţişarea lui impunătoare, avea barbă lungă şi purta reverenda oriunde mergea, prin blândeţea lui şi vorba bună, tatăl meu a reuşit să se facă foarte iubit de credincioşii de acolo. A restaurat bisericuţa, a făcut o fântână aproape de biserică şi o troiţă unde făcea slujba la Bobotează, lucruri care dăinuie şi azi spre pomenirea lui. Era tare frumos acolo, la Dorohoi, în noaptea de Paşti, oamenii aşezau sute de coşuri cu bucate pe trotuar spre biserică, iar părintele meu când se întorcea dimineaţa de la slujbă le binecuvânta. Era totul luminat şi frumos, iar oamenii cântau cu bucurie "Hristos a Înviat!", ce frumos era!... Dar din cauza sănătăţii şubrede a mamei, căreia medicii i-au recomandat să locuiască într-o zonă de deal, a trebuit să se mute", îşi aminteşte domnul Demostene Popa.

Misiune încheiată

Preotul Ilie şi preoteasa Ana s-au mutat la Piatra-Neamţ. Părintele mai avea doi ani până la vârsta de pensionare, perioadă în care a fost paroh la Drăguşeni, localitate din Protopopiatul Fălticeni. "Erau mulţi stilişti în zona aceea, pe unii dintre ei i-a adus la dreapta credinţă. A reparat biserica, dar mai ales a stimulat viaţa duhovnicească a sătenilor. Ca pensionar, nu stătea degeaba, protopopul îi dăduse misiunea să slujească în parohiile unde nu erau preoţi. Cu toate acestea, nu era mulţumit să nu slujească în fiecare duminică. Într-o zi mitropolitul Moldovei de atunci, Iustin Moisescu, l-a întrebat ce face, iar el i-a răspuns că ar putea să facă mai multe, încă se simte în stare să slujească în biserică. "Bine, atunci de mâine te vei prezenta la Parohia Bicaz-Chei". Părintele meu a venit acasă foarte bucuros de numire. S-a dus în acea săracă parohie, unde activase înainte un preot catolic şi era nevoie de misiune ortodoxă mai puternică, şi a slujit acolo încă trei ani".

După un an de boală care l-a ţintuit la pat, fiind îngrijit în Bucureşti de fiica sa, preotul Ilie Popa a plecat la Domnul, la 80 de ani, cu sufletul împăcat. Preoteasa murise la 69 de ani. Domnului Demostene îi dau şi acum lacrimile când îşi aduce aminte frumoasa ceremonie de îngropare a tatălui său. "Slujba a avut la Biserica Amzei din Bucureşti, au participat 11 preoţi, în frunte cu episcopul-vicar de Vasile Târgovişteanul, care îl cunoştea de la Baia Mare. A rostit atunci un emoţionant cuvânt de despărţire pr. Constantin Drăguşin, dirijorul coralei patriarhale".

După o viaţă închinată lui Dumnezeu, în care a dăruit şi semenilor tot ajutorul pe care îl putea oferi din postura de slujitor al altarului, preotul Ilie Popa se odihneşte de cele pământeşti în Cimitirul Bellu. Din când în când, cutia cu decoraţii le aminteşte urmaşilor de vitejia lui, pozele din album le dezvăluie figura unui preot cu alură de călugăr. Câte o cunoştinţă îl pomeneşte cu drag. Dincolo de toate, un tată şi un bunic iubitor.

Binecuvântarea părintelui Dumitru Stăniloae

Domnului Demostene Popa, care a cântat în corala Patriarhiei vreme de 50 de ani, îi stăruie în memorie o amintire frumoasă. "Într-o duminică, părintele profesor Stăniloae, care ocupa o strană la urcarea în cafas, a trimis pe cineva să mă cheme până la dânsul. Am coborât, i-am sărutat mâna, iar părintele mi-a spus: "Dragul meu, sunt bucuros că un fecior de preot ardelean a luat de soţie pe fiica poetului Radu Gyr!" M-a binecuvântat şi mi-a mai spus: "Să fiţi sănătoşi şi să aveţi urmaşi la valoarea părinţilor voştri!"".

Parintele Arsenie cel prezent in Dumnezeu

Am avut şi eu bucuria de a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Papacioc, cel abia plecat la Domnul în ajun de ziua Sfântului Ilie. Şi măcar că atunci când ne moare cineva drag ne întristăm - oameni fiind, trupuri slabe şi suflete lesne căzătoare purtând -, la moartea părintelui Arsenie parcă nu este loc de întristare. Da, simţim tristeţea că nu-l mai avem printre noi pe pământ, dar şi nădejdea prezenţei lui în cer, ca rugător pentru noi. La sensul adânc al cuvântului „prezenţă”, sugerat mereu de înţeleptul duhovnic, îmi place să gândesc adesea.
Te privea cu ochii săi incredibil de vii, de ageri şi curaţi şi îţi dădea ca sfat general de viaţă exact asta: „Să fii mereu prezent în Dumnezeu! Ne trebuie prezenţa vie în Dumnezeu!” Dacă păstrăm această stare, spunea părintele, ne vom mântui. Căci ce rău ai mai putea face când cugetul şi trăirea îţi sunt mereu la Părintele de Sus?

Peste părintele Arsenie cel încercat în pustie, în puşcăriile comuniste, în asprimea vieţii de călugărie, Dumnezeu a adăugat an peste an, dăruindu-i, din fericire pentru noi, o viaţă lungă. Chipul i s-a şlefuit în timp, devenind asemenea cuvioşilror din icoane. Barba albă şi lungă, ochii “prezenţi” clipă de clipă, statura cuviincioasă, mâinile subţirateci şi aproape transparente, aşa cum devin ale bătrânilor credincioşi - nimic din toate acestea nu poate fi uitat de cei care l-au cunoscut. Desigur, sunt mulţi cei care l-au cunoscut mai bine decât mine, care i-au cerut şi i-au urmat cu vrednicie sfaturile, care s-au împărtăşit de înţelepciunea sa. Mă bucur pentru ei şi îi consider fericiţi. Dar chiar şi o singură dată în viaţă dacă ai simţit binecuvântarea-i părintească şi ai plecat de lângă el zburând de bucurie şi uşor ca un fulg, tot fericit eşti. Te poţi hrăni din asemenea întâlniri o viaţă întreagă. Uneori, îţi hărăzeşte Dumnezeu alte asemenea întâlniri. Important este, cred eu, să nu spunem ca necredincioşii: “Ne mor duhovnicii şi nu mai vedem nicăieri alţii ca ei!” Să ne rugăm pentru a-i cunoaşte pe cei care chiar acum cresc, vin şi ne aşteaptă. Dumnezeu să îl ierte pe părintele Arsenie şi să-l odihnească în ceruri, să îi dea fericirea prezenţei Dumnezeirii pe care el a iubit-o şi a mărturisit-o atât de mult!

Cateva fragmente din interviul pe care i l-am luat in 2005 pentru Jurnalul National.



- Care este sensul cuvântului mântuire?

- Unii dintre noi nu ştim cu adevărat ce înseamnă. Viaţa se termină, unde te duci după aceea? Nu te gândeşti? Biserica ştie precis nişte lucruri, a venit Mântuitorul şi ne-a spus, şi era Dumnezeu. Dacă te îndoiesti de lucrurile astea, nu mai avem ce discuta, tu rămai cu dracul tău, eu cu Dumnezeu! Eu ca duhovnic, am şi o vârsta, am 92 de ani, (interviu realizat în anul 2005 – n.r.) nu recomand nevoinţa numaidecât, ci o stare de prezenţă continuă. Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru anumite greşeli pe care le facem atât de mult, cât este supărat că suntem nepăsători. Nu te gândeşti la viaţa ta deloc, ce te gândeşti că vin de sus prepeliţe fripte, ca să crezi? Ţi-a dat putinţa să vânezi tu prepeliţa, să faci tu ceva, să mişti ceva. Să ceri ajutorul Lui. Dumnezeu ne iubeşte dincolo de închipuirea noastra. Eu vă spun, cu vârsta mea şi cu trecutul meu, ca am închisori şi pustii, că am început să mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa Lui. Noi speculăm iubirea lui Dumnezeu. Am citit într-un ziar că unul l-a dat pe Dumnezeu în judecată, vă daţi seama ce aberaţie! Şi am zis, uite ce este, ăsta l-a dat în judecată pe Dumnezeu, dar îl recunoaşte, tot e ceva! Alţii nici nu-l recunosc. Ăsta e un om redus, simplu, dar îl recunoaşte, am rămas uimit de ăsta care îl recunoaşte, măcar că ne face pe toţi să râdem pentru că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca altă valoare, altă forţă, Dumnezeire. Îl ştim de Creator. El a făcut tot ce se vede şi toate puterile cereşti: Scaune, Domnii, Începătorii, tot, tot… El a spus să se facă şi s-au făcut.

“Îngerii sunt geloşi pe noi, oamenii”…

- Ce să facă omul să fie pregătit pentru sfârşitul vieţii?
- Este o mare greşeală să nu gândim puţin la propria noastră viaţă, la propriul nostru sfârşit. Eu, cu vârsta mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Toţi - plânsete, vaiete, căci vedeau toţi, li se arăta… Cei mai mari teologi devin atunci oamenii, vezi păcatele pe care nu le mai poţi repara decât dacă ai mai fi în lume, dar atunci nimic nu se mai poate. Toţi doreau să mai trăiască măcar o zi, să mai răsufle, să-şi pună viaţa în ordine, dar nu se mai putea. Atunci soseşte cea care nu vine să-i faci o cafea, moartea, vine să te ia, şi să te ducă acolo unde ţi-a fost viaţa. Aceasta e toată teologia, gândind că ai să mori şi că ai să răspunzi de tot ce ai făcut. La unele întrebări nelămurite, curiozităţi, noi răspundem, dacă suntem întrebaţi - dar cu condiţia să fii în zborul ăsta - eu am mai spus că indiferent ce vârstă ai avea trebuie să ai aripile întinse, adică de zbor, căci drumul nu-i pe roate, e vertical, e pe aripi. Trebuie să te recunoşti ca fiinţă superioară. Îngerii au mare putere pentru că sunt curaţi, au poruncă precisă, dar aş putea să spun, cu oarecare îndrăzneală, că sunt geloşi pe noi, oamenii, că noi luptăm să devenim dumnezei după har, ei nu pot să fie decât atât. Că se zice: "Dumnezei sunteţi". Cuvântul acela homo homini lupus, adică omul pentru om este lup este o greşeală, pentru că homo homini deo, omul este dumnezeu pentru om.

- Prin preoţia cu care a fost învestit omul?

- Nu numai atât, dar şi fiecare ins în parte are libertatea să ceară să stea alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, prin rugăciune, prin pocăinţă, fie ea naivă, de aia am îndrăznit să spun că sunt aspecte paradoxale. De exemplu, cel care l-a dat pe Dumnezeu în judecată, el îl recunoaşte în felul lui, pe Dumnezeu el îl vedea Atotputernic, dar nu putea să suporte ilegalităţile din lume, şi zicea: cum de le suporta Dumnezeu? Păi chiar El s-a răstignit, dacă e vorba despre asta, căci nu se poate fără cruce. Ne-a dat această putere, dar pe mersul tău, pe mişcarea ta, căci “dai voinţă, iei putere”, zice proorocul Isaia.

In numele Mariei Sale Stefan

Nu-ţi ajung ochii pentru a putea cuprinde deodată tot ce a presărat mâna lui Dumnezeu peste legendarul pământ al Bucovinei. Şi după ce crezi că ai trecut prin valea cea mai mănoasă, cu cele mai mândre case, ori pe lângă păşunea cea mai pitorească, purtând pe spinare povara albă a unei turme de oi, apare mereu altă şi altă minune. Iar la sfârşit, când toate drumurile s-au împletit într-unul singur, care te-a dus în poarta mănăstirii, toate tac, toate coboară, făcând loc celei mai presus frumuseţi: Putna!

Cu adevărat, acesta este locul biruinţei neamului, pentru că mormântul din care Marele Ştefan se odihneşte cu trezvie, atent la toată suflarea românească, gata să ajute în luptă fiecare oştean al Domnului, izvorăşte necontenit biruinţa. Sfânt l-au crezut mereu românii pe cel mai iubit şi viteaz dintre voievozii lor. O spun cronicile, şi istoria a scris-o de multe ori. Dar cu atât mai mare a fost bucuria celor mulţi şi credincioşi, în 1992, când voia lui Dumnezeu a fost să-l slăvească pe alesul său Ştefan în rând cu sfinţii. Ce putere şi ajutor le dă românilor "care cred şi se încred" în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi în ajutorul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt am aflat în cele trei zile de neuitat petrecute de curând la Putna. Mărturia părintelui stareţ arhim. Melchisedec Velnic, şi a altor monahi din Putna, ne-a dat şi nouă din puterea şi bucuria aceasta. O dăm mai departe, spre lauda slăvitului domn şi sfânt Ştefan, pe care azi îl prăznuim.




O jertfă la altarul conştiinţei naţionale

Cu părintele stareţ am stat de vorbă la ceas de seară, după ce treburile administrative l-au lăsat puţin să-şi tragă sufletul. Ne-a vorbit, printre altele, despre cele mai emoţionante trăiri pe care le-a avut în acest loc sfânt: "Ca vieţuitor al Mănăstirii Putna, din 12 august 1989 şi până în prezent, cele mai deosebite momente pe care le-am trăit au fost legate de slăvitul voievod Ştefan. Primul este cel petrecut la 2 iulie 1992, la canonizarea Sfântului Ştefan. Încă din ianuarie, când s-a primit vestea canonizării Sfântului Ştefan, pentru noi, vieţuitorii mănăstirii, a fost o tresărire de suflet şi atunci am gândit că trebuie să organizăm aici o aleasă sărbătoare. Şi aleasă sărbătoare a fost atunci. Canonizarea ctitorului mănăstirii în care vieţuieşti nu este un lucru simplu. Venerat a fost ca sfânt mereu, căci românul i-a spus mereu "cel mare, cel bun, blând şi sfânt" domnitorului care a chivernisit bine ţara, dar a fost mare lucru că de acum ştiam că va avea zi de prăznuire în calendar, slujbă şi cântări de laudă. A fost un lucru deosebit şi un an plin de emoţii, iar ziua de 2 iulie 1992, pentru noi, cei care eram atunci în Putna - şi nu ştiu dacă mai suntem 10 de toţi, cei care am asistat atunci la eveniment - a fost şi este un moment care va rămâne unic în viaţa noastră. Cel de-al doilea eveniment deosebit a fost împlinirea a 500 de ani de la strămutarea la locaşurile de veci a voievodului, la 2 iulie 2004. Noi am intitulat sărbătoarea "Ştefan cel Mare şi Sfânt - 500". Întregul Sfânt Sinod a fost prezent aici, la Putna, la acea mare sărbătoare, când tinerimea română şi studenţimea au venit de pretutindeni, tinerii români au făcut acel pelerinaj de la Suceava la Putna pe jos, unde au participat între 400 şi 600 de studenţi, a fost o jertfă care s-a aşezat la altarul acesta al conştiinţei naţionale, o jertfă pe care au făcut-o tinerii şi, totodată, toată mişcarea ce a fost în întreaga suflare românească, totul a fost ceva deosebit. Încă, spun eu, că n-a fost gestionată şi exploatată mai mult acea sărbătoare, se putea şi mai mult, se putea şi mai bine. Aşa vedem noi acum: sărbătoarea aceea, "Ştefan - 500", se putea să iasă şi mai frumos. Dar aş putea să spun acum, la 7 ani, ce am gândit atunci ca stareţ împreună cu consiliul mănăstirii, s-a împlinit 99%. Inclusiv pictura bisericii, încheiată anul trecut, n-am dorit să fie decât o jertfă pusă la picioarele marelui ctitor al bisericii noastre. Şi lucrul acesta s-a împlinit. Toate au fost cu putere de la el şi când a vrut şi Preabunul Dumnezeu. După ce a biruit la Vaslui, se spune într-o cronică: "Şi a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan cel Mare...". Legat de sărbătoarea "Ştefan - 500", ce a voit Dumnezeu, s-a împlinit pentru alesul Său. Căci Ştefan a fost iubit de întregul popor şi cel pe care îl iubeşte poporul, Dumnezeu îl iubeşte şi mai mult, pentru că dacă nu-l iubea Dumnezeu, nici poporul nu l-ar fi iubit".

"Dar Ştefan unde este?"

La Putna mi-a fost dat să văd şi evlavia bătrânilor, şi dragostea tinerilor, dar şi dorinţa copiilor de a-l cunoaşte pe Ştefan. În muzeul mănăstirii, o mamă era pur şi simplu asaltată de fetiţa de vreo 3 ani care o întreba insistent: "Dar Ştefan unde este?" "Uite-l!", i-a spus mama, arătându-i o icoană mare cu domnitorul. Copilul a tăcut, făcând ochii mari, după care s-a luminat. De la Volovăţ, tot drumul întrebase de Ştefan, acum îl găsise. La lumina discretă din spaţiul muzeal, ne-au luminat pe toţi care păşeam acolo lucrurile vechi de peste 500 de ani: o cădelniţă preţioasă împodobită cu mult gust, o cruce masivă ferecată cu foiţă de aur, o ripidă de argint filigranat şi aurit - lucruri pe care ni le amintim cu emoţie din cărţile de istorie. Şi toate acestea le-au văzut şi ochii voievodului, căci doar el le-a dăruit cu evlavie iubitei sale biserici de la Putna! Pleci din muzeu, acolo unde părintele Alexie are darul de a-i îndruma pe iubitorii de trecut, ca dintr-o biserică a vremurilor glorioase, păstrate cu grijă pentru urmaşi.


Program athonit

La Putna, clopotul cheamă la rugăciune în fiecare dimineaţă la ora 4:30. Pentru comodităţile noastre, această regulă pare ruptă din Pateric şi prea puţin demni suntem noi de a urma aşa o asprime de viaţă. Dar pentru cei aproape 100 de monahi care vieţuiesc aici este firescul lucrurilor. Îşi înnoiesc puterile zi de zi, dăruind lui Dumnezeu tot ce au mai bun, iar Domnul le dă mereu altă şi nouă putere să-şi poarte ascultările şi pravila asemănătoare cu rânduiala athonită. Iubitori de Hristos şi viaţă curată, când intră şi când ies de la slubje, rând pe rând, călugării Putnei se pleacă şi sărută icoana şi lespedea mormântului din care luminează Sfântul Ştefan. Ai tot sta şi-ai asculta vocile lor bărbăteşti cântând la strană psalmii regelui David, lângă care se bucură în ceruri sufletul binecredinciosului nostru voievod.


Putere din puterea lui Ştefan

Orice pelerin venit la Putna caută mai întâi de toate mormântul cu osemintele vrednicului domnitor. Părintele stareţ, arhim. Melchisedec Velnic, povesteşte despre această evlavie a oamenilor faţă de Ştefan cel Mare: "Credincioşii au venit la mormânt şi înainte, nu numai după ce au aflat că Ştefan este sfânt. Veneau şi în ziua de 2 iulie, dar cei mai mulţi, la 27 decembrie, când îl prăznuim pe patronul sfântului voievod, Arhidiaconul Ştefan. Şi făceau atunci parastas pentru domnitor, deşi tipicul şi rânduiala prevăd că nu se fac parastase între Crăciun şi Bobotează. Totuşi, evlavia lor nu putea fi oprită. La mormântul lui Ştefan se rosteau cuvântări festive, patriotice, care trezeau conştiinţa poporului. După 1992, lumea s-a obişnuit şi vine pe 2 iulie, iar pentru noi, ziua aceasta este ziua ctitorului mănăstirii şi al doilea hram, aşa cum a hotărât anul trecut Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen, la sfinţirea picturii Mănăstirii Putna. Credincioşii au venit şi vin cu evlavie la mormântul Sfântului Ştefan, pentru că voievodul a fost un mărturisitor al credinţei şi această venire la mormântul lui Ştefan s-a făcut pentru că este în tradiţia noastră, a ortodocşilor, de a merge la mormintele martirilor şi mărturisitorilor de credinţă. Ştefan este un mărturisitor şi de aceea popor mult şi preoţi din împrejurimi vin în ziua aceasta să liturghisească la mormântul lui şi să ia putere din puterea pe care Măria Sa a avut-o de a-şi iubi ţara, de a-şi iubi neamul şi valorile, de a-şi iubi credinţa. Puterea de a crede şi a se încrede. Căci Ştefan a crezut şi s-a-ncrezut. A crezut în Dumnezeu şi s-a încrezut în purtarea Lui de grijă. Căci nu e suficient numai să crezi, ci trebuie să te şi încrezi. Creştinii vin şi iau putere din credinţa lui Ştefan. Ei au credinţa aceasta că Ştefan le dă putere, şi într-adevăr le-o dă. Sunt mulţi români şi din afara graniţelor care îl cinstesc în mod deosebit, îşi aduc aminte cu evlavie de slăvitul voievod Ştefan, iar el se arată grabnic ajutător. Pe cine nu ajută? Pe cine nu strigă, pe cine nu bate. Dar dacă ai bătut la el, Măria Sa, Ştefan, deschide şi ajută. Aş îndrăzni să spun că, de multe ori, exact atunci când nu mai poţi, eşti pe ultima sută metri, când nu te-ai gândit, el te ajută să birui".

Multe uşi se deschid în numele Măriei Sale Ştefan

Şi părintele stareţ a simţit de multe ori ajutorul şi puterea Sfântului Ştefan cel Mare: "Nu a fost uşă care să nu se fi deschis când Putna a mers undeva în numele Măriei Sale. Duhul lui Ştefan este puternic, este prezent şi dă ajutor tuturor acelora care ştiu să ceară de la el ocrotire voievodală. Dacă n-aş fi simţit ajutorul lui, nu aş fi vorbit şi nu aş fi aici. Dacă te încrezi şi te rogi la el când nu mai poţi să birui, tocmai atunci te ajută. Pentru mine, cea mai mare biruinţă este că s-a realizat pictura interioară a sfântului lăcaş, iar dacă s-a terminat, este numai datorită lui, căci atunci când s-a început pictura, nu credeam că o s-o mai văd terminată şi, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a încheiat".

Şi spunem şi noi, care am văzut-o, că pictura este într-adevăr frumoasă. Nu mai este biserica Putnei aşa cum s-a ridicat în vremea ctitorului, când era mai mult aur decât zugrăveală, mai mult strălucire decât piatră. Dar aurul Putnei de acum este însuşi domnitorul sfânt, care este prezent aici cu osemintele, dar mai ales cu duhul său iubitor de Hristos şi de neamul românesc.

"Cea mai frumoasă zi din viaţa mea"


Vor unii să afle minuni făcute de Sfântul Ştefan. Marea serbare din 2 iulie 2004 a săpat în sufletele unor tineri şi a aflat minunată dorinţă de vieţuire călugărească. Nu este aceasta minune? Părintele Isaac, arhondarul de azi de la Putna, era în 2004 un student iubitor de cele sfinte, dar nu se gândea la călugărie. Îmbrăcat în costum popular, alături de alţi prieteni din ASCOR, a mers de la Suceava la Putna pe jos, într-un pelerinaj care i-a schimbat viaţa. "Acea zi de 2 iulie 2004 a fost cea mai frumoasă din viaţa mea", spune părintele Isaac. "Am cântat cântece, am spus rugăciuni, am fost însoţiţi de preoţi, purtam în mâini icoane şi steaguri, a fost ceva unic. Când am ajuns la mănăstire, după trei zile de mers, aici am întâlnit vreo 10.000 de pelerini. Eu am fost printre cei puţini, cam 1.000, care am putut intra în curte, dar erau mulţi afară, unii chiar plângeau că nu au loc să intre şi ei. Dar toţi aveau atâta bucurie pe chipuri, încât nu se poate uita aşa ceva. Noaptea am urcat pe Muntele Crucii, acolo de unde se spune că a tras Sfântul Ştefan cu arcul pentru a arăta locul ridicării Mănăstirii Putna. Acolo am scris cu făclii aprinse numele ŞTEFAN. Dacă cineva mi-ar fi spus înainte că mă voi călugări, nu l-aş fi crezut. Dar acea zi a lăsat un dor de mănăstire în sufletul meu şi după ce am terminat facultatea, în 2005, am venit la mănăstire".

Când studia economia la Iaşi, se vedea director de hotel, călătorind prin lume, acum însă, părintele Isaac este mai fericit, face de fapt o muncă asemănătoare, dar este mult mai mult decât atât. "Am ascultare frumoasă. Nu pot să merg chiar la toate slujbele, ascultarea mea e în funcţie de cum vin pelerinii să-i cazez, dar mă mai strecor şi la slujbe. E frumos ce fac, nu consider că e greu. E un mare dar că Dumnezeu ni l-a dat aici pe Sfântul Ştefan. Îmi place enorm ce a scris cineva în cartea de oaspeţi, zicea că vine la Putna ca să înveţe să simtă româneşte", ne-a mai povestit părintele Isaac. Dintre studenţii care au făcut acel pelerinaj în 2004 la Putna, încă trei s-au făcut monahi la mănăstirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, devenind oşteni ai voievodului şi "rugători ai lui", el dându-le puterea să biruiască ispitele acestei lumi. Aşa cum frumos scria părintele stareţ în albumul mănăstirii, călugărul "este, în acelaşi timp, darul pe care lumea îl face lui Dumnezeu, dar şi darul pe care Dumnezeu îl întoarce lumii". Iar la Putna, îngerii în trup nu au oprit rugăciunea de la anul 1469 încoace nici o zi.

Succesul unor artişti atipici

Există în Franţa un grup muzical format din trei preoţi catolici, numit chiar aşa, Les Prêtres (Preoţii), şi care a ajuns pe primul loc la vânzările de discuri. Mai întâi au cântat prin biserici şi catedrale, doar cântece cu un conţinut religios, iar scopul cu care s-au reunit a fost unul precis încă de la înfiinţare: adunarea de fonduri pentru renovarea bisericilor vechi şi pentru diverse cazuri umanitare. Am înţeles că dacă ar fi nevoie, s-ar încumeta să urce şi pe marile scene ori pe stadioane. Albumul lor, intitulat “Spiritus Dei”, cuprinzând melodii de factură religioasă, însă şi câteva cântece laice de dragoste, a surprins întreaga piaţă muzicală franceză, fiind vândut în sute de mii de exemplare. I-am văzut recent într-o emisiune a unui cunoscut post de televiziune francez, în compania unor artişti cunoscuţi care s-au dedicat şi ei unor cauze umanitare prin actul lor artistic. Prestaţia celor de la Les Prêtres mi s-a părut agreabilă şi de bună calitate. N-am văzut o impietate în faptul că nişte purtători de costume negre cu o mică bandă albă la gât - spre a fi recunoscuţi drept slujitori bisericeşti - sunt şi artişti. E drept că eram obişnuită cu prezenţa pe scenă a unui preot român care nu se sfieşte a purta costum popular şi a interpreta melodii din folclorul românesc, ori a se prezenta în reverendă la televizor şi a cânta pricesne pe la marile sărbători. ~n orice caz, vocile frumoase ale preoţilor francezi (care cântă cu binecuvântarea unui episcop) şi prezenţa lor decentă fac ca ei să fie foarte îndrăgiţi de iubitorii de muzică din diverse generaţii, oameni care s-au săturat de muzică agresivă, de muzică fără vreo valoare a versurilor, şi care au înţeles că nu ascultă doar muzica lor, ci, plătind discul, aduc un beneficiu bisericii.
Suntem tentaţi să judecăm aspru astfel de iniţiative, gândindu-ne că preotului îi stă bine doar în biserică, rostind rugăciuni şi împlinindu-şi acolo misiunea cu care a fost învestit. Dar cine ştie dacă nu cumva, pentru societatea atât de lipsită de Dumnezeu în care trăieşte astăzi lumea occidentală, şi mai ales în Franţa, metoda aceasta este mult mai bună pentru actualizarea mesajului evanghelic. Nu vreau să susţin aici o cauză falsă, mă gândesc însă că există şi cazuri în care se poate face misiune şi în alt fel.

Fanus Neagu, un munte pe sesul Brailei

A murit Fănuş Neagu şi, odată cu el, puţin din simbolul a ceea ce defineşte sintagma "frumoşii nebuni ai marilor oraşe".

Nobleţea scriitorului adevărat, aşa cum a fost Fănuş, aruncă şi asupra celor din jur o lumină plină de dorinţa de a trăi viaţa ca literatură şi a scrie literatură ca ultima redută în faţa morţii. Emblematic pentru o lume de scriitori pe cale de dispariţie, boema lui Fănuş nu a fost în primul rând un elogiu al dezmăţului care adesea însoţeşte viaţa de scriitor, ci curajul de fi liber şi pe deplin conştient în viaţa reală de rolul său de personaj la fel de încântător ca acelea din propriile scrieri. Boema, nebunia frumoasă a condeierilor de până mai ieri, azi pare a fi o stare de lucruri fără de înţeles. Grăbiţi, stresaţi, accesorizaţi până-n măduvă cu atributele tehnicii, tinerii aspiranţi la strălucirea literei nu mai au azi gena unei anumite libertăţi interioare şi nici îndeajuns pe aceea a prieteniei întru scris. Tânărul scriitor de azi visează la statutul de membru într-un fel de companie corporatistă a celor care bat frenetic în tastele calculatorului, imprimând un text, spre obţinerea unui succes imediat.

Fănuş Neagu avea ceva din arşiţa Bărăganului ce aşteaptă în mijlocul verii ploaia ca pe o izbăvire, ceva din dorinţa de aventură de dragul cunoaşterii, la fel ca Panait Istrati ori ca Jean Bart. Ploaia lui erau cuvintele.

Fănuş Neagu ca om a murit, dar rămâne acel Fănuş Neagu care a scris. Nădăjduiesc că pentru atâta risipă de metaforă prin care ne-a bucurat şi va continua să o facă atâta timp cât oamenii vor avea obiceiul să citească va fi iertat de Dumnezeu pentru greşelile ce le va fi făcut ca om. Ca iubitoare de literatură, de un lucru pot fi sigură: pe vreme de arşiţă te poţi răcori urcând în zăpezile cărţilor lui ca pe un Everest de cuvinte. Revelatorie este iubirea sa de cuvânt din felul în care a mărturisit aceasta pe patul de spital, cu ultima suflare de viaţă, strigând către noi, ca un înger: "Nu desacralizaţi puterea cuvântului!" Asta a vrut să ne spună nouă, ziariştilor, de fapt celor care au uitat ce misiune importantă şi frumoasă au pe lume când slujesc arta scrisului.

Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, ne-a transmis ieri câteva gânduri de preţuire faţă de marele scriitor, pe care, de altfel, l-a şi vizitat în ultimele zile din viaţă şi a constatat câtă dragoste de neam, de ţară şi de valorile Bisericii avea acesta. Ierarhul care păstoreşte şi peste Brăila natală a lui

Fănuş şi pe care scriitorul a iubit-o atât de mult, la fel ca şi Dunărea şi Bărăganul, şi-a exprimat în cuvinte frumoase admiraţia faţă de acest mare om de litere care a făcut din cărţile sale o lumină şi o bucurie pentru alţii. Spunea Înalt Preasfinţitul Părinte că toată preoţimea adunată în conferinţă la Brăila, azi, în ziua înmormântării scriitorului, se va ruga pentru sufletul lui, iar preotul din Grădiştea-i natală şi mulţi dintre locuitorii acesteia vor veni să-l vadă ultima dată la Bucureşti pe marele făurar de limbă literară şi stil. Dorindu-se părtaş alături de cititorii "Ziarului Lumina" la omagiul pentru marele scriitor, ierarhul Dunării de Jos a spus că Fănuş Neagu este un scriitor "cât un munte pe şesul Brăilei", iar despre înmormântarea sa între Paşti şi Înălţare că "actualizează mesajul romanului său "Îngerul a strigat!". Ca un înger a luat trompeta şi a apărat dreptul fiecărui om de a muri frumos, certându-i pe ziariştii dornici de mondenităţi, care nu i-au citit niciodată opera, dar l-au hăituit chiar şi în spital. "Biserica reţine de la el arta şlefuirii cuvântului. Intempestiv ca om, uneori bolovănos în exprimarea orală, Fănuş Neagu ne-a dăruit în scris superbe încrustări de sidef în lemnul limbii române. Aşa cum rugăciunea şlefuieşte cuvântul pentru suflet, aşa a şlefuit el cuvântul pentru cultură. Din jargon a ştiut cu artă să înalţe cuvântul la un nivel nepreţuit, dându-i o lumină autentic culturală", a mai spus ierarhul Dunării de Jos.

Fie ca Fănuş Neagu să se bucure în veşnicie de frumuseţea Cuvântului, de dincolo de nisipurile trecătoare!

In curtea manastirii

Din când în când, un pelerinaj face bine oricui. A petrece două-trei zile într-o mănăstire este o metodă sigură de a ţi se topi din suflet acea zgură de indiferenţă şi neputinţă acumulată în stresanta şi trepidanta viaţă de oraş.


Probabil mulţi dintre noi am trăit şi simţit că la mănăstire totul e mai bun şi mai frumos. Chiar dacă am mâncat doar o ciorbă simplă de legume şi o plăcintă smerită de mere, mâncarea de la trapeză ni s-a părut totdeauna de o mie de ori mai bună decât orice rafinament culinar de la masa vreunui bucătar vestit. Oricâtă dorinţă de a ne relaxa am avea în oraş, nu reuşim niciodată pe deplin aceasta, în schimb pacea din cămăruţa în care am fost cazaţi la vreun schit nu se compară cu nimic. Iarba de acasă, chiar de-ar fi în grădina proiectată de cel mai talentat peisagist şi îngrijită ca la carte, englezeşte, nu este parcă la fel de verde ca în curtea mănăstirii. Însăşi natura pare mai în firea ei acolo, sub dangătul zilnic de clopot şi sunet de toacă. Simţim peste toate, mai mult decât oriunde, la mănăstire lucrarea Duhului Sfânt. Peste oameni, peste ziduri, peste cărări de rugăciune tainică ori în comun. De fapt, pentru toate acestea mergem la mănăstire din timp în timp, dar mai ales pentru slujbele care sunt atât de altfel faţă de cele din lume. Poate şi pentru că omul este mai atent cu sine în astfel de spaţiu, de aceea şi trăirea este pe măsură.

Uneori, ştim că acolo este izvorul care ne potoleşte setea de care suferim în arşiţa lumii din afară. Alteori, uităm că, mergând noi să ne liniştim, putem tulbura pe alţii, în special pe călugări. Greşesc unele femei când merg la mănăstire îmbrăcate cu o fustă mai scurtă decât ar trebui, cu umeri mai neîmbrăcaţi decât s-ar cuveni, ori chiar în pantaloni. Probabil, în comparaţie cu imaginile care rulează pe ecranul unui televizor, o fustă un pic mai sus de genunchi nu mai pare decât o cuminţenie exagerată. Cu toate acestea, ar trebui să gândim mai mult la ce înseamnă a nu te face sminteală pentru alţii.

Nu ştiu dacă soluţia pentru astfel de cazuri ar putea fi ceea ce fac grecii în mănăstirile lor: cine nu este îmbrăcat corespunzător cu atmosfera monahală primeşte la intrare o fustă lungă ori o pereche de pantaloni lungi, după caz, femeie sau bărbat. La noi este un spirit mai înţelegător, oamenii sunt primiţi aproape oricum, mai mare fiind bucuria că mirenii nu uită totuşi să vină la mănăstiri, la duhovnici, la rugăciuni mai susţinute. Mai multă luare aminte şi de partea mirenească n-ar strica, însă. Degeaba simţim că acumulatorii duhovniceşti dau semne de descărcare şi luăm calea liniştitoarelor mănăstiri dacă văzduhul lor limpezde îl tulburăm cu astfel de lucruri aparent neimportante. Undeva, în curtea mănăstirii, se strică o armonie şi un echilibru. Aproape trişăm. Pe noi nşine.

Neinteleasa imbulzeala

De fiecare dată când evenimentele majore din viaţa Bisericii Ortodoxe Române sunt prezentate la televiziunile noastre, acestea recurg invariabil la clişeistica temă "a îmbulzelii" oamenilor, fie la agheasmă, fie la moaşte. Zadarnic aş vrea să nu-mi pese, însă când urmăresc aşa ceva sunt mereu surprinsă de modul "fabricat" al relatării, ca şi de ciudata dorinţă de a arăta tendenţios faptele legate de ortodoxia noastră.

Am avut un exemplu recent, când televiziunea publică şi-a început jurnalul cu beatificarea, la Roma, a papei Ioan Paul al II-lea. Profesionist făcută - că doar de acolo au izvorât toţi profesioniştii din celelalte televiziuni ale noastre -, ştirea a durat câteva minute bune, a cuprins şi un reportaj de la faţa locului, cu declaraţii, totul ca la carte. După aceea însă a fost semnalată în viteză şi canonizarea Cuviosului Irodion, în cadrul unui eveniment la care au participat în jur de 10.000 de persoane, la Mănăstirea Lainici. N-a fost plăcut pentru poporul majoritar creştin-ortodox să fie informat mai întâi despre beatificarea papei şi abia după aceea despre canonizarea părintelui ortodox, şi român pe deasupra.

Acum strict jurnalistic vorbind, ca între profesionişti, să zicem că un milion de pelerini la Roma şi faima unui papă îndreptăţesc ca evenimentul de la Vatican să fie prezentat primul într-un jurnal. Însă proximitatea şi mai ales naţionalitatea sfântului de la Lainici, despre care sunt dovezi clare că a făcut multe minuni în viaţă şi după plecarea la Cer, sunt lucruri care pot constitui temeiuri de difuzare pe primul loc a evenimentului despre canonizarea sa. Deranjant a mai fost şi faptul că în încheiere ni s-a spus despre nelipsita "îmbulzeală", care era de fapt un stat la imensul rând spre racla cu moaştele noului sfânt. Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii "se silesc" să intre în Împărăţia cerului, de dragul sfântului se grăbesc, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism. În fond, acei oameni nu se roagă numai pentru ei, sunt convinsă. Acolo este o îmbulzeală la speranţă.

Pe de altă parte, ne amintim şi că reporterii tv, în general, au această boală veche de a căuta (forţa) senzaţia care le "face" ştirea. S-a observat în timp şi un alt lucru nefiresc: când este vorba despre un suveran pontif, totdeauna crainicii folosesc apelativul corect, aşa cum este utilizat în lumea catolică, "Sfântul Părinte", dar când este vorba despre Întâistătătorul Bisericii noastre, ei îi spun cum le vine, cel mai adesea "Patriarhul" sau, cu totală lipsă de bună-cuviinţă, îi spun familiar pe numele de botez. Mai mult decât atât, îmi amintesc cum, poate şi din cauza neadecvării ştirilor de la tv pe teme bisericeşti, o colegă de la un ziar laic m-a întrebat, imediat după moartea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist: "Când se va alege noul Teoctist? Cine crezi că va fi Teoctistul?", confundând, desigur, funcţia cu numele.

Ar fi de tras o concluzie tristă de aici. La un anumit nivel, acolo, în cercul celor care decid importanţa evenimentelor demne de difuzat la o televiziune sau alta, există un soi de ruşine faţă de manifestarea poporului în pelerinaje, ruşine care vine de fapt din necunoaşterea credinţei. Există apoi un snobism care îi face să adore alinierea perfectă a băncilor din bisericile catolice şi ordinea pe care o respectă credincioşii care asistă la slujbele lor, în general, puţini la număr, participând la nişte slujbe scurte... (În treacăt fie spus, dacă ne gândim bine, un milion de pelerini pentru un "papă mondial" a fost puţin faţă de 10.000 de oameni pentru un părinte smerit, Irodion, abia făcut lumii cunoscut recent). Şi nu în ultimul rând, există şi o ruşine de a fi român, căci, "iată cât sunt de înapoiaţi şi necivilizaţi aceşti români care stau la rând pentru sărutarea moaştelor", par a spune reporterii respectivi.

Dincolo de toate, măcar să existe corectitudine jurnalistică dacă o minimă solidaritate faţă de credinţa neamului nu se poate.

Copilul nedorit

Mi-a dat fiori o ştire care a circulat recent cu aerul de protest faţă de un oarecare malpraxis la Maternitatea Giuleşti. Prezentatorii tv au intonat cât au putut ei de bine, deşi nu interpretare actoricească se cere de la ei, faptul că un medic a refuzat pe motiv de religie să asiste o femeie care dorea să avorteze un făt de şase luni. Indignarea lor se întrezărea a fi şi mai mare, căci medicul nu era creştin-ortodox, ci musulman.

Un bărbat şi o femeie din România, ca multe alte cupluri, îşi doreau de mulţi ani să aibă un copil. După diverse tratamente, femeia, aflată nu chiar la 20 de ani, a aflat cu bucurie că este însărcinată. Atât ea, cât şi bărbatul ei l-au considerat un miracol şi un dar nepreţuit (sper că de la Dumnezeu), cum era şi firesc. După ce copilul a început să crească în pântecele mamei, medicul care o avea în evidenţă a putut să analizeze mai bine evoluţia sarcinii, iar într-o zi le-a dat vestea cumplită: copilul se va naşte cu sindrom Down! Femeia, care era însărcinată deja într-o lună destul de mare, a repetat analizele şi i s-a spus: există o şansă din 50 ca bebeluşul să aibă într-adevăr acea boală. Medicii s-au spălat pe mâini oarecum, dar aruncând cu perfidie răspunsul: faceţi cum doriţi, nu hotărâm noi, însă a avea un copil cu astfel de sindrom, iată ce înseamnă... Şi le-au spus părinţilor despre consecinţele deloc roz. În faţa unei perspective pe care n-au luat-o în calcul atunci când şi-au dorit copilul, bieţii oameni s-au decis: scăpăm de el, îl omorâm! Mai elegant şi în termeni medicali: femeia însărcinată s-a hotărât să facă avort terapeutic. (Pe cine vindecă de ce maladie un astfel de act terapeutic - nu se precizează). Prin urmare, pentru ce să se chinuie în viitor cu un copil bolnav? Mai bine îl omoară înainte de a se naşte. Vi se pare o ironie? Nu, deşi nu o spune nimeni din motive de ipocrizie şi vinovăţie, este exact gândul cu care se face un astfel de avort. Culmea neruşinării este că se foloseşte în astfel de cazuri şi sintagma "naştere provocată"! Avort sună rău, dar când scoţi fătul din burta mamei şi îl arunci la groapa de gunoi se numeşte avort, căci în urma unei naşteri, din câte ştim, apare pe lume un copil.

Nu mă aflu în postura de a judeca pe nimeni, dar consider deranjant felul în care mass-media livrează cu aer de revoltă şi tendinţă de manipulare un fapt care ar trebui să ne facă să plângem: poporul care se laudă că este majoritar ortodox nu se mai opreşte din avorturi. Nu cred că e o bucurie să ai un copil bolnav, nimeni nu-şi doreşte aşa ceva, dar dacă se întâmplă să fie astfel, de ce considerăm absolut firesc să hotărâm noi dacă merită acel copil să trăiască sau nu? În cazul de faţă, dacă medicii au spus că din 50 de şanse (sau neşanse) doar una este aceea prin care copilul s-ar naşte bolnav, mă întreb de ce părinţii nu au încercat să se roage pentru a avea un copil sănătos cu aceeaşi tărie cu care şi-au dorit copilul?

Nu am cunoştinţe că aceşti doi oameni cred în Dumnezeu, şi înclin să cred că nu, căci altfel nu s-ar explica toată situaţia în care se află acum. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că dacă totuşi copilul ar fi venit pe lume cu sindromul Down, tot copilul lor ar fi fost şi ar fi meritat toată atenţia şi dragostea lor. De cele mai multe ori, un astfel de copil este şansa sigură a părinţilor de a se mântui.

Mă gândesc cu tristeţe la aceşti părinţi care şi-au luat rolul de dumnezeu al copilului lor, judecându-l fără să aibă vreo vină, trimiţându-l la moarte. Aceşti părinţi care acum nu mai sunt decât nişte foşti posibili părinţi, bântuiţi deocamdată doar de regretul că un medic musulman le-a arătat, prin neparticiparea lui la avort, că se află într-o mare greşeală. Aşa cum tristă e în general pornirea omului de azi capabil să se înduioşeze mai degrabă de mâţele călcate de maşini ori de câinii maidanezi în pericol de eutanasiere decât de propriul copil nenăscut.


PS Aflu ca dupa ce mama a nascut-o, tatal si-a tinut in maini fetita. VIE. Apoi, dupa ce copilul a trait aproape 10 minute, a fost omorat...

Melancolii de-a gata

O simplă excursie prin supermarketurile Capitalei îţi dă iluzia că marea sărbătoare a Sfintelor Paşti aduce o uşurare infinită gospodinelor în multele şi obositoarele pregătiri premergătoare praznicului. Ştim cu toţii că pe lângă pregătirea sufletească, incluzând mersul la denii, spovedania, împărtăşania şi grija de a fi în pace cu fiecare, femeile din fiecare familie creştină au în plus şi sarcina de a face casa cât mai curată, mai plăcut aranjată şi, nu în ultimul rând, dar pe ultima sută de metri, pregătirea bucatelor speciale. Fără toate acestea, sărbătorirea Paştelui n-ar mai fi la fel, în orice caz nu ar mai fi una românească.

Frământarea pretenţiosului cozonac, coacerea păscuţelor, prepararea ciorbei de miel, a fripturii, înroşirea ouălor, toate cer migală, atenţie, pricepere şi mai ales timp.

Se pare că tocmai puţinul timp care le rămâne după orele de serviciu este ceea ce face ca vremurile în care trăim să fie din ce în ce mai stresante, mai constrângătoare şi generatoare de frustrări pentru femeile de azi. Tocmai această acută lipsă de timp este speculată şi "ajutată" de spiritul mercantil al producătorilor de bunuri de tot felul. Dacă nu ai vreme, dispoziţie şi chemare spre cele ale bucătăriei, găseşti de-a gata tot ce vrei, nu trebuie decât să ai bani şi să întinzi mâna în rafturile şi vitrinele frigorifice ale magazinelor: cozonaci, sarmale gata înfăşurate numai bune de fiert, drob de miel, ouă gata vopsite şi câte şi mai câte altele! Parcă nu mai este chiar atât de greu să fii femeie, să ai un serviciu şi în acelaşi timp o familie, îţi spune realitatea din supermarket. Şi accepţi oferta, cumperi tot ce se poate. Doar uneori amintirea copilăriei în care îţi vedeai mama şi bunica trebăluind în zilele dinaintea praznicului îţi trimite câteva melancolii. Îţi aminteşti de aburul ieşind din cozonacii scoşi din cuptor şi duşi în cămara anume pregătită, încă n-ai uitat neastâmpărul şi aşteptarea abia înăbuşită când îţi făceai drum spre comorile aromate, dar neprimind nimic pentru că încă era post.

Toate aceste mici lucruri care ne păstrează tradiţia, toată moştenirea de gesturi şi fapte transmise de generaţii întregi par a fi condamnate la mersul pe o frânghie foarte subţire, într-un mare pericol de a se rupe sau a se balansa deasupra unui mare gol.
Da, astăzi suntem ocupate, ştie toată lumea, dar măcar ouă gata înroşite ar fi cazul să nu cumpărăm. Ar fi bine să vedem aici nu doar teama că ne pierdem tradiţia, ci şi faptul că ni se fură într-un mod perfid chiar bucuria de a însufleţi lucrurile, de a face pentru cei din jur ceva frumos, care are în sine o mică jertfă iubitoare şi care dă gust bucatelor, frumuseţe obiectelor şi sens comuniunii.

Pelerinajele comertului

Inaugurarea în România a unor magazine ce aparţin marilor firme de îmbrăcăminte din Occident a făcut în ultimele zile ca românii să se trezească la ore matinale, chiar şi în weekend, pentru a fi primii la deschiderea uşilor. Cozile de sute de persoane formate în faţa vitrinelor strălucitoare te fac să te întrebi dacă nu cumva românii au nostalgia statului la cozi din comunism. Fenomenul cozilor la magazine este însă unul normal şi în capitalism, asemenea lucruri văzându-se în toate ţările dezvoltate atunci când branduri cunoscute şi aşteptate îşi deschid filiale în acele zone. Se stă la coadă şi când deschide Apple un nou centru în mijlocul Londrei, cum a fost vara trecută, şi când vine o mare firmă italiană de încălţăminte şi deschide un magazin în Cehia, spre exemplu. Se mai stă la coadă şi când, într-un orăşel din Arizona, se fac reduceri la rochiile de mireasă.

Ne-a mirat acum câteva zile până la şocare faptul că nişte oameni şi-au rupt hainele şi s-au călcat în picioare stând la rând pentru uleiul oferit la reducere de preţ într-un anumit magazin. Ca să nu mai spunem de amuzanta situaţie de acum vreun an, când oamenii se îmbrânceau disperaţi pentru o bormaşină. Şi femeile în vârstă, vreau să spun! Miresele în devenire ale americanilor, presupuse purtătoare ale graţiei, uită şi ele de tot ridicolul situaţiei şi de eventualele accidente ce survin la uşa vitrinelor cu reducerile de preţ la rochiile albe mult-visate. Vacarmul este reprezentat adesea la ştiri, dar ce mai contează, chilipirul este totul în astfel de situaţii şi pentru un anumit gen de oameni.

Ceea ce împinge oamenii spre cozile infernale este dorinţa de a achiziţiona printre primii anumite produse, la preţ mai mic, dorinţa de a povesti altora senzaţiile trăite, unicitatea momentului de a cumpăra între primii o sută haine de la firma cutare abia venită în România. Pe de altă parte, nu cred că neapărat sărăcia extremă duce la aşteptări de ore în şir la uşa unui supermarket pentru o sticlă oferită gratis când eşti obligat să mai cumperi încă patru sticle la preţ normal. E un fel de dorinţă a simţi că eşti mai chibzuit decât alţii, dar fără să vezi că efortul este prea mare în comparaţie cu premiul primit.

Toată această aplecare spre a cumpăra ceva mai diferit, ieftin şi nou, fie şi numai pentru câteva ore sau zile, te face să vezi în aşezarea la rândul gros din faţa magazinului un fel de pelerinaj decăzut. Fără să condamn pe cineva care îşi doreşte lucruri bune la preţuri mici, trebuie să remarc faptul că nici un obiect pe lumea asta, oricât de bun şi de ieftin ar fi, nu merită să te lupţi pentru el cu o ardoare pătimaşă, să aştepţi ore în şir şi apoi să te înjoseşti ca om împingându-te şi dându-i la o parte pe alţii. Numai moaştele sfinţilor aşezate în raclă sunt atât de preţioase şi de scumpe pentru noi, creştinii, încât să merite efortul zilelor şi nopţilor de aşteptare la rând pentru a le cinsti. În rest, deşertăciunea deşertăciunilor cu preţ redus.