Am avut şi eu bucuria de a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Papacioc, cel abia plecat la Domnul în ajun de ziua Sfântului Ilie. Şi măcar că atunci când ne moare cineva drag ne întristăm - oameni fiind, trupuri slabe şi suflete lesne căzătoare purtând -, la moartea părintelui Arsenie parcă nu este loc de întristare. Da, simţim tristeţea că nu-l mai avem printre noi pe pământ, dar şi nădejdea prezenţei lui în cer, ca rugător pentru noi. La sensul adânc al cuvântului „prezenţă”, sugerat mereu de înţeleptul duhovnic, îmi place să gândesc adesea.
Te privea cu ochii săi incredibil de vii, de ageri şi curaţi şi îţi dădea ca sfat general de viaţă exact asta: „Să fii mereu prezent în Dumnezeu! Ne trebuie prezenţa vie în Dumnezeu!” Dacă păstrăm această stare, spunea părintele, ne vom mântui. Căci ce rău ai mai putea face când cugetul şi trăirea îţi sunt mereu la Părintele de Sus?
Peste părintele Arsenie cel încercat în pustie, în puşcăriile comuniste, în asprimea vieţii de călugărie, Dumnezeu a adăugat an peste an, dăruindu-i, din fericire pentru noi, o viaţă lungă. Chipul i s-a şlefuit în timp, devenind asemenea cuvioşilror din icoane. Barba albă şi lungă, ochii “prezenţi” clipă de clipă, statura cuviincioasă, mâinile subţirateci şi aproape transparente, aşa cum devin ale bătrânilor credincioşi - nimic din toate acestea nu poate fi uitat de cei care l-au cunoscut. Desigur, sunt mulţi cei care l-au cunoscut mai bine decât mine, care i-au cerut şi i-au urmat cu vrednicie sfaturile, care s-au împărtăşit de înţelepciunea sa. Mă bucur pentru ei şi îi consider fericiţi. Dar chiar şi o singură dată în viaţă dacă ai simţit binecuvântarea-i părintească şi ai plecat de lângă el zburând de bucurie şi uşor ca un fulg, tot fericit eşti. Te poţi hrăni din asemenea întâlniri o viaţă întreagă. Uneori, îţi hărăzeşte Dumnezeu alte asemenea întâlniri. Important este, cred eu, să nu spunem ca necredincioşii: “Ne mor duhovnicii şi nu mai vedem nicăieri alţii ca ei!” Să ne rugăm pentru a-i cunoaşte pe cei care chiar acum cresc, vin şi ne aşteaptă. Dumnezeu să îl ierte pe părintele Arsenie şi să-l odihnească în ceruri, să îi dea fericirea prezenţei Dumnezeirii pe care el a iubit-o şi a mărturisit-o atât de mult!
Cateva fragmente din interviul pe care i l-am luat in 2005 pentru Jurnalul National.
- Care este sensul cuvântului mântuire?
- Unii dintre noi nu ştim cu adevărat ce înseamnă. Viaţa se termină, unde te duci după aceea? Nu te gândeşti? Biserica ştie precis nişte lucruri, a venit Mântuitorul şi ne-a spus, şi era Dumnezeu. Dacă te îndoiesti de lucrurile astea, nu mai avem ce discuta, tu rămai cu dracul tău, eu cu Dumnezeu! Eu ca duhovnic, am şi o vârsta, am 92 de ani, (interviu realizat în anul 2005 – n.r.) nu recomand nevoinţa numaidecât, ci o stare de prezenţă continuă. Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru anumite greşeli pe care le facem atât de mult, cât este supărat că suntem nepăsători. Nu te gândeşti la viaţa ta deloc, ce te gândeşti că vin de sus prepeliţe fripte, ca să crezi? Ţi-a dat putinţa să vânezi tu prepeliţa, să faci tu ceva, să mişti ceva. Să ceri ajutorul Lui. Dumnezeu ne iubeşte dincolo de închipuirea noastra. Eu vă spun, cu vârsta mea şi cu trecutul meu, ca am închisori şi pustii, că am început să mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa Lui. Noi speculăm iubirea lui Dumnezeu. Am citit într-un ziar că unul l-a dat pe Dumnezeu în judecată, vă daţi seama ce aberaţie! Şi am zis, uite ce este, ăsta l-a dat în judecată pe Dumnezeu, dar îl recunoaşte, tot e ceva! Alţii nici nu-l recunosc. Ăsta e un om redus, simplu, dar îl recunoaşte, am rămas uimit de ăsta care îl recunoaşte, măcar că ne face pe toţi să râdem pentru că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca altă valoare, altă forţă, Dumnezeire. Îl ştim de Creator. El a făcut tot ce se vede şi toate puterile cereşti: Scaune, Domnii, Începătorii, tot, tot… El a spus să se facă şi s-au făcut.
“Îngerii sunt geloşi pe noi, oamenii”…
- Ce să facă omul să fie pregătit pentru sfârşitul vieţii?
- Este o mare greşeală să nu gândim puţin la propria noastră viaţă, la propriul nostru sfârşit. Eu, cu vârsta mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Toţi - plânsete, vaiete, căci vedeau toţi, li se arăta… Cei mai mari teologi devin atunci oamenii, vezi păcatele pe care nu le mai poţi repara decât dacă ai mai fi în lume, dar atunci nimic nu se mai poate. Toţi doreau să mai trăiască măcar o zi, să mai răsufle, să-şi pună viaţa în ordine, dar nu se mai putea. Atunci soseşte cea care nu vine să-i faci o cafea, moartea, vine să te ia, şi să te ducă acolo unde ţi-a fost viaţa. Aceasta e toată teologia, gândind că ai să mori şi că ai să răspunzi de tot ce ai făcut. La unele întrebări nelămurite, curiozităţi, noi răspundem, dacă suntem întrebaţi - dar cu condiţia să fii în zborul ăsta - eu am mai spus că indiferent ce vârstă ai avea trebuie să ai aripile întinse, adică de zbor, căci drumul nu-i pe roate, e vertical, e pe aripi. Trebuie să te recunoşti ca fiinţă superioară. Îngerii au mare putere pentru că sunt curaţi, au poruncă precisă, dar aş putea să spun, cu oarecare îndrăzneală, că sunt geloşi pe noi, oamenii, că noi luptăm să devenim dumnezei după har, ei nu pot să fie decât atât. Că se zice: "Dumnezei sunteţi". Cuvântul acela homo homini lupus, adică omul pentru om este lup este o greşeală, pentru că homo homini deo, omul este dumnezeu pentru om.
- Prin preoţia cu care a fost învestit omul?
- Nu numai atât, dar şi fiecare ins în parte are libertatea să ceară să stea alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, prin rugăciune, prin pocăinţă, fie ea naivă, de aia am îndrăznit să spun că sunt aspecte paradoxale. De exemplu, cel care l-a dat pe Dumnezeu în judecată, el îl recunoaşte în felul lui, pe Dumnezeu el îl vedea Atotputernic, dar nu putea să suporte ilegalităţile din lume, şi zicea: cum de le suporta Dumnezeu? Păi chiar El s-a răstignit, dacă e vorba despre asta, căci nu se poate fără cruce. Ne-a dat această putere, dar pe mersul tău, pe mişcarea ta, căci “dai voinţă, iei putere”, zice proorocul Isaia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu