marți, 21 octombrie 2014

„N-aş scrie niciodată blasfemii”


Robert Şerban este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori contemporani. Este autor a 14 cărţi de beletristică, redactor-şef al ziarului „Ora de Timiş” şi realizator al emisiunii culturale „Piper pe limbă”, difuzată la TVR Timişoara. În acest interviu ne vorbeşte despre talent, inspiraţie, starea poeziei, viitorul cărţii şi alte câteva lucruri interesante.   

Robert Şerban, eşti un scriitor a cărui inspiraţie are o plajă de acoperire atât de mare, încât nu se ştie niciodată ce va trata următoarea ta carte sau în ce gen literar se va încadra. Există un secret al acestei disponibilităţi sau dincolo de talentul nativ se află, cum se spune, multă transpiraţie?  

M-ai luat cam tare, dragă Daniela. Nu sunt un zmeu al literaturii, așa cum îți par. Sunt doar un om curios, căruia îi place să scrie și să stea de vorbă despre literatură cu alții, îndeobște cu scriitori. Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii, căci sunt oameni cu umor, dezinvolți, autoironici, relaxați, generoși, încântători. Iar dacă se întâmplă să fi dat două, trei, patru cărți faine, n-ai cum să nu-i admiri. Patru dintre cărțile semnate de mine sunt dialoguri cu scriitori. Aportul meu e, prin urmare, foarte mic, niște întrebări, acolo. O piesă de teatru scrisă împreună cu regizorul Alexander Hausvater, care a și montat-o. O cărțulică mică de proză. Două volume de poezie, unde sunt coautor. Și, în sfârșit, patru cărți de poezie. Vezi, nu-i chiar o mare scofală. Și, sincer să fiu, nici eu nu știu prea bine ce va conține viitoarea mea carte, căci îmi place să mă iau prin surprindere. Nu știu dacă ține de inspirație, cred că de un soi de… neliniște interioară, de puls care, uneori, o ia la sănătoasa. Te apuci să scrii un volum de poezie și, hop!, publici o carte de proză. Sau una de interviuri. Sau un roman…   

Cât de importante sunt pentru tine premiile literare obţinute (şi sunt foarte multe…)?  

Un premiu ar trebui să-ți dea o stare de confort, fie și de o zi, ziua în care ți s-a acordat. Asta când nu te simți vinovat față de o mulțime de alți autori pe care tu îi consideri mai buni decât tine, dar care n-au avut șansa de a fi mai vizibili, mai pe gustul juriului, mai la... îndemână. Și, dacă ești cinstit cu tine, nu are cum să nu te încerce sentimentul vinovăției. Doar că e unul vag, neapăsător, căci, în fond, luând un premiu, nu faci, în mod direct, nici un rău nimănui. Mai mult, un premiu e o convenție, nu e, decât uneori, o recompensă a faptului că ai câștigat o competiție. E un semn pișichier cu ochiul pe care ți-l face viața: Ești tare, ă? Când te gândești la marii neîndreptățiți ai literaturii acestei lumi ți se face rușine că ai luat chiar și un singur premiu...  

Eşti un editor important de carte de poezie. Dacă tot se scrie multă poezie în ţara noastră, măcar aceasta este şi de calitate?  

Dacă păstrăm proporțiile, da. La o cantitate așa de mare există și o calitate sporită, ca să vorbesc ca la... cântar. În poezia celor tineri găsești multă dezinvoltură, mult curaj, mult... șleau, dar mai puțin rafinament și mai puține texte care să te emoționeze. Mi se pare că atenția lor cade mai mult pe limbaj. De fapt, cred că toți am trecut prin asta. Îți trebuie lectură multă și exercițiu ca să esențializezi cuvintele, ca să le păstrezi doar pe acelea care duc mesaj. Deși, și poezia unor autori în vârstă poate fi fadă, logoreică sau vaiet sau... filosofie. Vârsta n-are nici o importanță când ești scriitor. Nu știi niciodată când și la cine descoperi pagini uluitoare. Da, se scrie poezie bună în România. Uneori, extraordinară.  

Eşti un scriitor dublat de un jurnalist de vocaţie. Crezi că meseria aceasta îi strică poetului sau îl ajută?

Uneori cred că îl ajută, dar de mai multe ori cred că îl încurcă. Jurnalistica implică un tip de acuitate, de aciditate, de curiozitate, de scriere. Poezia lucrează mai… altfel. Aparent, e aceeași pisică. Practic, pisica din presă are ghearele scoase continuu și e zbârlită mai tot timpul, pe când pisica poeziei mai mult toarce și se pisicește. Când prima încearcă să scrie versuri, se zgârie hârtia, hârâie, se rupe. Așa că trebuie să iasă din câmpul de luptă, care e viața de zi cu zi, cu… subiectele ei de actualitate sau nu, și să intre în câmpia introspecției, a visurilor, a imaginației, a abisului, a gândurilor tari, a cuvintelor puține. Un poet trebuie să toarcă mai mult decât să acționeze.  

Cine şi când a avut un rol hotărâtor în destinul tău de scriitor?  

Mulți oameni, scriitori sau nu, m-au încurajat să scriu. Chiar și fetele de care am fost îndrăgostit și cărora le compuneam versuri au avut un rol important, fiindcă nici una nu mi-a spus: ce-i cu poezioara asta siropoasă, tu nu știi să scrii ceva mai de nădejde? Cred că m-aș fi lăsat de literatură dacă ar fi fost vreuna sinceră cu mine. Dar oamenii sunt buni și te încurajează. În fond, nu dai în cap nimănui dacă pui cuvinte pe hârtie. Ba chiar ai șanse puține să faci vreodată asta, fiindcă ai o preocupare serioasă, nu? Tata, Ion Șerban Drincea, e primul în lunga listă, căci e scriitor și am trăit, datorită lui, printre cărți, printre reviste, printre alți scriitori. Apoi, profesorul meu de română din clasele 7 și 8, Dumitru Arvat, un pedagog extraordinar și un spirit de poveste. Valeriu Armeanu, Nicolae Calomfirescu, Ileana Roman, Ionel Viorel, Șerban Foarță, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu – iată doar câteva dintre numele din adolescența mea care, mai mult sau mai puțin, cu știința lor sau fără, m-au determinat să nu mă las de scris și merg, bine, rău, mai departe.

Care este sfatul tău pentru un aspirant la lumea literară? 

Orice sfat ai da, nu se potrivește decât rar… Să stea pe lângă doi-trei scriitori care i se par buni nu doar ca autori de literatură, ci și ca oameni. E suficient și unul singur. Literatura se face pe cont propriu, dar în tinerețe ai nevoie, uneori, și de contul altora. Fie că acel cont înseamnă o carte bună sau o vorbă bună. Sau chiar o vorbă rea, dar spusă cu gândul de a face bine. Și mai e ceva, greu, dificil, nasol: să citească literatură cât poate de mult, ca să afle ce, de ce și cum stau lucrurile. 

Ce n-ai putea sau n-ai vrea să scrii niciodată? 

Știi, dacă vrei să curtezi un intervievator, îi spui: Ce întrebare dificilă mi-ați adresat! Dar asta îi... mărturisești la început, ca să aibă consecințe. Nu știu ce răspuns să-ți dau la întrebarea asta foarte grea, chiar nu știu. Până acum puțin timp aș fi răspuns, cum am mai făcut-o de altfel, că literatura e teritoriul libertății depline și că (măcar) acolo poți scrie ce vrei și cum vrei. Un truism, în fond. Dar cred că eram în eroare. Cred că, privind înapoi, m-am autocenzurat de mai multe ori pentru că, pur și simplu, nu se cădea să scriu ceva sau altceva, deși tentația de a o face exista. Nu pentru că dialogul nostru apare într-o revistă cu accent religios spun că nu se cade să te tragi cu Dumnezeu de șireturi. Sau cu Fiul Său. Sunt destui alții care o fac, lasă-i pe ei să povestească de ce și cum. Îmi amintesc cu ce dificultate am citit cartea lui Saramago, Evanghelia după Isus Cristos. Eram curios până unde merge, ce se întâmplă mai departe, dar, în același timp, revoltat interior. Astăzi n-aș mai pierde vremea cu acest tip de carte. De fapt, de ani buni nu mai citesc decât cărți frumoase, care îmi fac bine, chiar dacă, deseori, mă podidește plânsul. Dar ce n-aș scrie niciodată? Blasfemii. 

Cât de optimist/ sceptic eşti în privinţa cărţii, aşa cum o ştim, pe suport de hârtie?   

Daniela, dacă îți spun că în zece ani cartea de hârtie va fi istorie, o să zâmbești. Dar, dacă aveam noroc, vom fi martorii acestei… dispariții. Nu suportul e important în literatură, ci lectura. Nu contează pe ce citești, ci că e musai să o faci, fiindcă altfel cam… dispari. Nu fizic, nu s-a emaciat nimeni din lipsă de carte, ci sufletește. Nu poți să trăiești sugându-ți degetele, nu? N-ai cum să fii om adevărat fără să afli ce înseamnă umanitatea. (Cu puține, extrem de puține excepții, asta se poate intui.) Lumea o descoperi doar călătorind prin și în ea. Iar cărțile sunt cele mai sigure și stabile borne kilometrice. 

Pentru cine mai scriem astăzi? Există în România interes pentru literatură -  pentru poezie abia îndrăznesc să sper -, pentru autori români, în general?  

Scriu poezie și proză pentru că-mi face bine. Mă incită, mă ajută să-mi găsesc și mărunțișul, nu doar hârtiile mari de prin buzunare, mă duce în zone pe care nu mi le cunoșteam, chiar dacă nu toate sunt locuri cu... verdeață. Am descoperit că prin scris îmi fac bucurii interioare. Apoi, am descoperit că mai sunt și alții care se bucură citind ceea ce scriu eu. Așa că am luat hotărârea să public. Deocamdată, din ce știu și intuiesc, cred că numărul celor care se strâmbă la literatura mea e mai mic decât celălalt. Oricum, ambele numere sunt mici, mai mici decât tirajele cărților. Dar ce contează.
Dacă există interes pentru literatură... Mai mult nu, decât da. Literatura e un mod anevoios de a-ți petrece timpul liber. Întotdeauna e ceva mai lesne de făcut: de văzut un film, de ascultat un CD, de mers la un concert, de plimbat prin parc, de văzut o expoziție de pictură, de mers la teatru sau la operă, de bătut mingea prin curtea casei sau a blocului, de navigat pe internet, de făcut fotografii sau de prelucrat pe cele deja existente, de făcut un grătar, de privit cerul. Pot continua așa mult și bine. Și mai toate sunt activități culturale. Eh, ca să citești o carte, faci cel mai susținut efort intelectual dintre toate... evenimentele enumerate mai sus. Or, oamenii sunt tot mai puțin dispuși să-și învestească puținul timp liber în lectură, mai ales în lectura de plăcere. Mai ales în autori români. Asta-i realitatea, o spun cifrele, statisticile, o spun chiar cititorii.

Care crezi că este metoda cea mai bună pentru a ajunge la inima, ochii şi urechile publicului?

Lansarea de carte! Dar aceea în care vreo 5-6-7 vorbitori argumentează pe larg și, dacă se poate, sofisticat celor prezenți cât de original, important și fenomenal ești tu (și, poate, cartea ta). Lansarea trebuie să dureze minimum un ceas, dar să nu treacă de trei ceasuri. Fără autografe, bineînțeles!
Daniela, un răspuns serios care mi-a venit în minte ar fi simplitatea. Dar nu sunt foarte convins că e și metoda cea mai bună. De fapt, o știm amândoi, nu există rețete, nu există o școală a… succesului. Important e să crezi în ceea ce faci și - chiar dacă e ușor ridicol - să te implici în promovarea cărții tale, a artei tale.

Interviu realizat de Daniela Şontică, publicat în Lumina literară şi artistică, octombrie 2014.  




Un comentariu:

stefan s. spunea...

Ce bine că ați postat interviul aici - nu am găsit Suplimentul... Îmi place Robert Șerban, cel de la Piper pe limbă, căci doar pe acel Robert Șerban îl știu... Scrie versuri frumoase, am dat de câteva poeme pe net... Dacă toate sunt de aceeași calitate, atunci poate fi îndreptățit regretul meu că nu l-am citit până acum:

Robert Serban - Prunul Pitic şi Nişte Păsări

m-am întors acasă
şi am regăsit prunul pe care l-am pus în pămînt la
12 ani

e o rasă pitică
fiindcă nu-i mult mai mare decît era atunci
dar bunica îmi spune că vara se umple de prune
chiar dacă mărunte ca nişte măsline

ar fi bune pentru ţuică
însă cazanul e spart de mult
şi oricum graurii le preferă înainte de vremea culesului

o întreb pe bătrînă dacă graurii sînt păsări călătoare
iar ea îşi şterge obrajii de lacrimi
şi îmi spune că sînt
dar că ei se întorc în fiecare an

O duminică frumoasă vă doresc!