joi, 13 februarie 2014

Dunărea noastră

Prin curtea noastră trecea Dunărea.
Izvora de dincolo de grădina lui Moş Gavrilă,
unde erau Munţii Pădurea Neagră.
Primăvara se umfla de la zăpezile topite,
mai spre vară seca de tot,
dar era tot Dunărea noastră.
Oamenii mari ii spuneau Izvoraşul,  
habar n-auveau ei
că pe un mal stăteau dacii,
pe altul romanii
şi se băteau cu săbii galbene din coceni
şi trăgeau cu arcuri de alun,
iar cateodată se mai amesteca şi Winnetou printre ei...

Doar mama credea cu noi toate,
doar ea ştia să impingă mai aproape harta
ori de cate ori ne intorceam invinşi de la război 
şi tot ea uita mereu
cat de rece era Dunărea
şi mă trimitea să spăl toate cizmele de cauciuc in apele ei.

  

3 comentarii:

ștefan s. spunea...

Iarăși copilăria...

,,Vin din țara copilăriei mele", așa spunea Saint-Exupery.
Cu toții venim dintr-o țară îndepărtată, pe care o uităm dacă nu ne amintim măcar din când în când de ea.

Spor în toate vă doresc!

Tudor Cicu spunea...

De unde se vede, că tot iarna, la gura sobei, poetul, cu amintirea zăpezilor de altădată, reintră în focul bătăliei cu coceni de poerumb și arcuri de răchită, în luptele cu cei de pe malul altui vis al nostru: copilăria... ehei... copilăria! O mână rece, a mamei din amintiri, ne trezește la realitate. Un poem frumos scris, sorescian... și de ce nu: cu surâsul amazoanei Daniela Șontică.

Daniela Şontică spunea...

Vă mulţumesc, mai poftiţi pe aici, o să mai aflaţi câte o copilărie de-a mea...