Inspiraţi de Dăruitorul talanţilor, poeţii au prins a scrie şi despre cutremurul Răstignirii şi despre transfigurarea Învierii, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire, reuşind să facă din cititorii lor nişte martori ai acestor momente.
Dacă în vremea comunismului nici nu bănuiam să existe astfel de poeme, orele de literatură română lăsând să scape cenzurii doar psalmii lui Arghezi - asta poate şi pentru că strecurau în ei îndoiala credinţei -, totuşi, astfel de scris exista. Cu vremea, au apărut la lumină scrieri literare având în centrul lor un autentic mesaj religios, sedimentându-se în conştiinţele noastre ca atare. Autorii fiind mulţi, nu-i putem aminti şi cita într-o pagină de ziar, dar încercăm să supunem atenţiei câteva versuri ale unora dintre ei, invitându-vă să descoperiţi poezia lor religioasă în particular şi a altor autori în general.
Propria Golgotă
Poetul medic Vasile Voiculescu a experimentat propria Golgotă, prin temniţa suportată la bătrâneţe, nevinovat în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi în faţa comuniştilor care au găsit mare delict în poemele sale religioase şi în întâlnirile de la Rugul Aprins. Autorul "Poemelor cu îngeri" avea să trăiască în demnitate, ca un adevărat creştin, tot ceea ce Hristos, care îl iubea, îi pregătise ca o lămurire de aur sufletesc. Şi aur avea să ne lase şi nouă peste timp în versurile sale. Cum altfel am putea numi imagini, trăiri şi sentimente ce curg din poemul voiculescian "Pe cruce"?:
Iată: "Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă". Suntem introduşi plastic în atmosfera imediat următoare momentului crucificării, în care Maica Sfântă veghează la picioarele Fiului, iar mulţimea se retrage încet spre oraş. Pare că totul a intrat în adormire, deşi omenirea a trecut pe lângă momentul cel mai important al ei. Poemul se încheie magnific: "Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul/ Isus, vegheat de oaste!". Magnific, pentru că acesta este singurul somn din univers care a ascuns în el trezirea întru Înviere.
Comoara minţii
Puţină lume ştie că aşa-zisul poet frivol Ion Minulescu a scris şi poezie religioasă, chiar de profunzime. Pentru demonstraţie, cităm acest final de poem: "Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta/ Să pot muri ca şi Christos, pe Golgota" ("Rugă pentru ultima rugă", din volumul "Strofe pentru Cel-de-sus", 1930). La mai puţin cunoscutul poet Mihai Codreanu, sensul Golgotei este transfigurat în conformitate cu adevărul propovăduit de Iisus. Chiar Domnul este acel mesager care vine în blonda primăvară şi îi transmite esenţa învăţăturii: "Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară/ Că oamenii sunt buni, deşi l-au dus / Să-l bată-n cuie pe Golgotha sus,/ Fiindcă i-a iubit din cale-afară", dar mai ales: "Comoara sufletului ca şi-a minţii/ E să iubeşti pentru a putea ierta".
Foarte sugestiv este descris de Ion Gheorghe momentul vânzării şi al prinderii Domnului: "Isus, bărbos ca un sihastru/ poartă doar un hanteriu albastru./ Iuda ca un negustor de coloniale/ are două rânduri de ţoale. (…) Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani/ să-L mâie două mii de ani - pân-or ajunge să-I facă vânt,/ a doua oară - pe pământ". ("Prinderea").
Nu puteam trece cu vederea poeziile monahiei Teodosia Laţcu (Zorica). A scris multe poeme în care jertfa Domnului este subiect central, dar remarcabile sunt cele din ciclul "Via dolorosa", din care cităm o strofă cu rol de sinteză: "Aşa porneşti spre Golgota, pe calea de durere,/ Cu crucea tuturor şi-a mea,/ Spre moarte şi înviere". Despre sesnul Jertfei lui Iisus, scrie cum nu se poate mai sugestiv Florin Caragiu: "Fără cruce, lumea ne atârnă de gât/ ca o spânzurătoare, "da" şi "nu" sunt/ scrâşnetul foarfecii prin coala simţirii,/ iar trupul, puşculiţa în care zdrăngăne/ o stea hămesită".
Glasuri vuind de bucurie
Bucuria Învierii a fost cântată de Alexandru Vlahuţă: "S-au veselit necredincioşii/ C-au pus luminii stăvilar,/ Ci ea s-a întărit în focul/ Durerilor de la Calvar (...)/ Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mâgâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchiere,/ Sculaţi... Hristos a înviat!".
Pentru a ne duce spre miezul nopţii în care Hristos a înviat, Mihai Eminescu ne poartă în atmosfera unei bătrâne mănăstiri: "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (...) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!".
În acord cu cântările din slujba nopţii de Paşti, Octavian Goga scrie: "E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştile cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate. (...) Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret".
Autorul celei mai frumoase poezii dedicate limbii române, Alexie Mateevici, a scris şi o superbă poemă de inspiraţie pascală: "Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Vieaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească".
Dan Verona are un discurs aparte, făcând o paralelă între trăirea în orânduirea atee şi trăirea într-o prelungă răstiginire: "Hristos a înviat din morţi/ Uluit să vadă câtă rană pe rană/ Are de vindecat la ruginitele porţi/ Din Europa Răsăriteană".
Încheiem acest rond de onoare prin poeziile unor poeţi români cu versurile lui Radu Cârneci: "Nu mă lăsa! - eu vin îngenunchind - / Altarul meu cu proaspătul jăratic!-/ E timpul trupului: a şaptea zi/ şi vreau să mă purific! Aleluia…".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu