Mărturii despre Părintele Ilarion Felea
Puţin cunoscut de oamenii de azi, părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. Poate lucrările lui ar fi atins cel puţin dimensiunea celor scrise de părintele Stăniloae dacă ar fi apucat să-şi desăvârşească opera începută.
Nesupravieţuind Aiudului, părintele Felea rămâne din acest punct de vedere întrezărirea a ceea ce ar fi putut fi ca teolog. A demonstrat însă din plin cu trăirea cât de departe a ajuns, iar marele Dumitru Stăniloae a şi spus despre el că l-a "întrecut". Şi a spus în cunoştinţă de cauză, l-a cunoscut. La Aiud se aflau la un moment dat închişi trei mari teologi ai noştri: Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Anania şi Ilarion Felea. În afară de ei, alte sute de preoţi.
S-a născut în 1903 la Valea Bradului, judeţul Hunedoara, tatăl său fiind preot, a făcut studii serioase, trecând pe la Academia "Andreiană" din Sibiu, Litere şi Filosofie din Cluj şi Teologia din Bucureşti, unde îşi ia şi doctoratul.
Calvarul lui a început în 1945, când a fost arestat şi dus pentru câteva luni în lagărul de la Caracal, eli¬berat fără a fi judecat. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, părintele Ilarion propovăduia cu înflăcărare de la amvon despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu. Preotul profesor Felea atrăgea foarte mulţi intelectuali la biserică prin cuvintele sale pline de har, cuvinte care mergeau la inimile şi minţile tuturor. În Arad, unde era preot şi profesor, a susţinut o serie de conferinţe pe teme teologice şi naţionale în care auditoriul găsea adevărurile de care era însetat. Puterea de a atrage pe lângă el intelectualitatea, felul direct de a spune lucrurilor pe nume şi curajul de a vorbi despre credinţă în lumea care era dorită de comunişti fără Dumnezeu, toate acestea au făcut ca părintele Ilarion să fie un duşman al noului regim. Iar dacă în 1945 a scăpat cu doar câteva luni de lagăr, în 1949, chiar în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, după ce fusese în casele oamenilor pentru a le sfinţi, după tradiţie, a fost arestat din nou. De data aceasta a fost condamnat la 1 an de închisoare, pe care l-a executat la penitenciarele Timişoara şi Aiud. Acuzaţia: "omisiunea denunţării", cum ne spune biografia sa consemnată în "Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist", Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Eliberat în ianuarie 1950, părintele Ilarion a fost reintegrat preot la Arad, fiind însă urmărit în permanenţă de Securitate.
În 1948, religia fusese deja interzisă în şcoli, icoanele scoase de pe pereţi, troiţele de lângă şcoli distruse, aşa încât a fi vorbit în public despre credinţa în Hristos era o crimă în ochii autorităţilor. Articolele publicate de preotul Felea în revista Biserica şi Şcoala au dus la a treia arestare a sa.
La 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei anchete extrem de brutale, apoi dus la Cluj şi judecat în secret. Împreună cu alţi şase preoţi din Arad, a fost condamnat la 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani de temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare". A făcut închisoare la Gherla mai întâi, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.
"Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Aca¬de¬mia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost pro¬fesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi, bi¬horenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română, care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea", mărturisea preotul Ioan Bărdaş, fost coleg de detenţie la Aiud.
"Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă, şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales de cei tineri", spunea acelaşi preot.
Emoţionantă este solidaritatea celor din închisoare care, prin mijloace neconvenţionale - dar singurele pe care le aveau la îndemână - îl petreceau la groapă pe cel care a murit. Părintele Ilarion a murit la 18 septembrie 1961, după chinuri numai de el ştiute. A fost şi el petrecut cu "morse", cu cântări înăbuşite rostite sub pătură, cu rugăciuni şoptite, din mai multe inimi o dată. Preotul Bărdaş: "Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»". ("O înmormântare la Aiud", din volumul "Din temniţe spre sinaxare", Ed. Egumeniţa 2008).
Ne-au rămas de la el o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit în timpul vieţii, dar şi şase volume care au fost pu¬blicate după căderea comunismului.
Iată câteva titluri ale cărţilor lui: "Convertirea Creştină", "Drumul crucii", "Teologie şi preoţie", "Religia iubirii", "Religia culturii", "Duhul adevărului", "Pocăinţa", "Critica învăţăturii baptiste", "Catehism creştin ortodox", "Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană".
Notă: Am aflat cu uimire că Bianca Felea, colega mea de la design, este o nepoată a părintelui martir, ea oferindu-mi o fotografie de la crucea părintelui ridicată în Arad la biserica unde a slujit acesta. Ea nu l-a cunoscut dar mama ei are probabil amintiri despre părinte. Cu o viitoare ocazie voi sta de vorbă cu această doamnă. (Fotografia crucii a fost publicată împreună cu articolul în Jurnalul Naţional, de duminică, 23 august).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu