Cartea care m-a fascinat în 2014

Camelia Carmen Cavadia, PR la Antena 1, deţinătoarea interesantului blog "Cărţi cu suflet",  a realizat o anchetă literară şi a publicat-o pe blogul amintit, anchetă la care m-a invitat şi pe mine să răspund, alături de Cristina Bugnar, Alina Sin, Ioana Dincă, Cristina Severin, Victor Arvunescu, Carmen Ştefancu, Horia Ghibuţiu, Vasilica Rogozanu, Mioara Tronaru, Patricia Diculescu, Alina Birman, Raluca Damian, Alina Bucsain, Andreea Neaună. Tema a fost: ce cărţi am citit în 2014 şi ne-au plăcut? De fapt, ce carte, doar una. Iată ce am avut de spus.  

„Sub gheţar”, Halldor Laxness 

Citesc cărţi ca să fiu impresionată, altfel, la ce bun, nu-i aşa? Dar unele lasă urme mai adânci decât altele, iar una dintre acestea, citită de mine în 2014, a fost „Sub gheţar”, de Halldor Laxness. Povestea islandezului n-are cum să te lase rece. Este o carte stranie, alcătuită ingenios, sub forma unei lungi scrisori (sau a unui raport), amintindu-ţi oarecum de romanele epistolare de secol XIX, deşi atât de diferită prin tematică şi scriitură. Se împletesc aici fantasticul, cu absurdul, comicul şi tragicul, atât de subtil că nu observi limita dintre acestea.

Suprarealista poveste este spusă de un emisar „teolog”,  trimis de episcopul său spre a cerceta neregulile ce se petrec departe de oraş, într-o micuţă comunitate creştină ce trăieşte la Gheţar. Tot ceea ce află emisarul este un amestec de vechi credinţe populare, obiceiuri stranii ale localnicilor, frânturi de legende nordice, apariţii şi dispariţii de personaje fabuloase, mai ales feminine, învieri din morţi, pe fondul unui sentiment de bulversare continuă şi de schimbare a firului logic al lucrurilor.  

Sunt fascinante basmele nordicilor, iar „Sub gheţar” m-a captivat în aceeaşi măsură în care m-au încântat întotdeauna basmele de orice fel. Este posibil ca Islanda să să aibă ceva magic, care face să izbucnească poveştile ca gheizerele. Nu degeaba este ţara cu cei mai mulţi scriitori din lume şi nu întâmplător Halldor Laxness a primit premiul Nobel în 1955.
Toată ancheta o puteţi citit aici.

  

Scorpie şi gheonoaie

Scorpie şi gheonoaie,

Zână de prin glod şi zoaie,

Cămilă cu trei cocoaşe,

Porc jegos cu şapte boaşe,

O răscruce fără cruce

Şi-un picior venind se duce,

Şarpe năpârlit, balaur,

Tinichea spunându-şi aur,

Otrăvită gheară blândă,

Burdihană prea flămândă,

Capricorn cu cornul rupt,

Ce la mumă rece-a supt,

Oglindă fără argint,

Urâţenii de alint

Ce în zori trezesc grădina,

Tremurând spre morţi sulfina,

Tot aşa până-n vecie,

Numai dragoste să fie

Când îmi spui cât sunt de rea,

Cuţite în catifea.

Arbalete şi scaieţi

Cele mai frumoase poete

Au în loc de inimi arbalete.

Cei mai nefericiţi poeţi

Au în loc de suflet un maldăr de scaieţi.

Stihuitori la picioarele humii,

Ei sunt sarea pământului şi buricul lumii.

Rotitoare ceruri cu sori uimitori,

Ar orbi într-o clipă de s-ar şti simpli muritori.

Aşa de tineri, aşa de dureroşi între cărţi,

Scoate din sângele lor moartea cu prea finele-ţi dălţi.

Dacă sunt goi pune pe ei vreo hlamidă,

Sunt flutruii tăi aurii, s-au lepădat de omidă.

Prea frumoşi, prea copii, prea poeţi,

Doamne, fă din lamele lor colivii pentru sticleţi.

  

citind marii poeţi

Ar trebui să mă opresc

din citit poezie

prea mă îndrăgostesc

de sufletele tuturor poeţilor mari

prea aş vrea să-i iau acasă pe toţi

dar ah mă potolesc repede

îmi aduc aminte

că la mine e mereu curăţenie generală

şi nici n-aş putea să le explic nimic vecinilor

din sonorele recitaluri nocturne ale noastre

dar care noastre

când eu n-am mai scris nimic de o mie de ani

de când citesc întruna marii poeţi pe care

aş vrea să-i iau la mine acasă dar

îmi amintesc de curăţenia generală

şi de vecini şi de faptul că n-am mai scris de mult.

  

Vindecare

Mă privesc de sus:
sunt fărâme de carne, de sticlă şi schijă,
Mă smulg durerii, mă lipesc lângă frunze pe tijă.

Animal de poveste pe sub geamuri îmi scurmă,
Steaua lui cade moale sub copite de turmă.

Mă reazem de ziduri, ca să uit cum se plânge,
Îmi culeg vindecarea din roiuri de sânge.

Pleoapele mele, fluturi de insomnie,
Se închid peste amintirile cu care mi-ai nins peste ie.

O să vii într-o vară, devreme o să vii,
Vom culege flori cu petale de sticlă şi alte grozăvii.

Credinţa inorogului

Tot ce-ţi trebuie

este o credinţă tare.

Credinţa este

forţa care aduce lupii

să-ţi lingă zahăr din palmă,

este firul de iarbă

care descuie lacătul ruginit,

ea-ţi scutură gluga

de zăpadă

pentru a-ţi goli trupul

de boli

şi de frici.

Nu trebuie decât să crezi

că în clipa aceasta

inorogul

pe care încaleci

te va aduce la mine. 

motorul cald

Spală-te
cu amintirile copilăriei mele
devino cast
fii liturghia
care îmi porneşte
inima ca un motor cald.

Π

Pridvorul cu însemnări

Violeta Savu a scris despre cartea mea de publicistică. Textul a apărut în revista Credinţa Ortodoxă din Bacău/ aprilie 2014 . 

 

            Pe Daniela Şontică am cunoscut-o prima oară în calitate de poetă, ea publicând până acum volumele de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică” (Ed. Vinea, 1995) şi „Uitaţi-vă prin mine” (Ed. Brumar, 2007).
           În viaţa de zi cu zi, Daniela Şontică lucrează ca redactor-şef la Ziarul Lumina, ziarul oficial al Patriarhiei Române. Aici publică eseuri despre diferite subiecte care au legătură cu spiritualitatea creştin-ortodoxă. Scrisul ei este rafinat, cu nerv şi logică. De asemenea, nu se fereşte să fie frustă şi să amendeze fapte care nu sunt la locul lor. Mi-am dat seama de aceasta, parcurgându-i cartea „Însemnări din pridvor: lumini din Ziarul Lumina” (Ed. Trinitas, Bucureşti, 2013) unde autoarea şi-a adunat materialele publicate în ultimii doi ani în cotidianul deja citat. „Pridvorul” Danielei Şontică se aseamănă cu un jurnal de impresii al unei fete credincioase. Ea îşi mărturiseşte direct şi fără ocolişuri, respectul şi dragostea faţă de ortodoxie. Nu-i sunt străine nici tradiţiile româneşti, de altfel, poeta a copilărit la ţară, într-o zonă pitorească pe care o descrie cu mult farmec în câteva editoriale. De altfel, textele ei sunt presărate cu arhaisme sau religionalisme: „suhat, pripor, ghizduri, dăsagă, godin, colilie, dulghine, copaie, a stropoli” ş.a. Din copilăria ei, evocă chipurile unor persoane, cu viaţă curată, care au marcat-o în mod deosebit. Aşa se desprinde, spre exemplu, portretul unei mătuşi credincioase. Despre Tanti Safta aflăm că avea darul povestirii, stăpânea meşteşugul împletitului cu andrele şi cel al ţesutului. La această mătuşă, nepoata descoperă fascinată că există şi un ritual al rugăciunii rostite acasă. „La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când mă duceam în camera alăturată să se roage. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule,..., Cuvine-se... Cum le-o fi ţinând minte, mă miram eu, care ştiam doar Îngeraşul şi Tatăl nostru.” Această evocare, mie mi-a amintit de bunica mea. În copilăria mică, dormeam cu ea în cameră şi, cu o precizie extraordinară, fix la miezul nopţii se dădea jos din pat cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot şi se strecura, încetişor, în „odaia alăturată”. Tot ca nu cumva să trezească odrasla (habar nu avea că momentul acela din noapte eu îl pândeam) nu aprindea lumina şi bunica mea se ruga în lumina, slabă dar blândă, a candelei de la icoana cea mare a Maicii Domnului. Uşa dintre cele două camere era prevăzută cu geam şi, prin ochiul acela, întrezăream, fascinată, cum bunica mea ridica braţele spre cer şi şoptea, vreme de mai bine de jumătate de oră, rugăciunile de care pomeneşte şi Daniela Şontică, în evocarea mătuşii ei. Acest „ritual” al rugăciunii la miezul nopţii, bunica mea l-a ţinut până în ultimele zile ale vieţii ei!

               Dar, să mă întorc la cartea „Însemnări din pridvor” pe care am apreciat-o în mod deosebit pentru curajul sincerităţii comentariilor. Sunt subliniate defecte dar şi calităţi ale poporului român. Evlavia se pare că este o caracterisitică a noastră. Mi-a plăcut mult articolul „Românii nu merg la moaşte ca la muzeu”, în care se face o paralelă despre cum sunt preţuite moaştele la noi în ţară şi în occident unde, din păcate, sunt ignorate: „Am văzut moaşte în muzeul londonez Victoria&Albert! Da, moaşte la muzeu. M-am cutremurat să văd pe etichetă scris negru pe alb că un fragment din moaştele unui sfânt necunoscut se află în acea icoană veche, datând dinainte de anul 1054. Într-o nişă făcută într-o icoană diptic, se aflau preţioasele moaşte catalogate ca obiect de muzeu.” Puţin mai încolo, amintindu-şi cum snobii apreciază „superioritatea” occidentalilor, autoarea, pe bună dreptate, se revoltă: „Şi atunci, xenofilii şi doritorii de cozi perfecte şi de neîmbulzeli la moaşte să ne lase în pace! Noi îi cinstim pe prietenii lui Dumnezeu, îi cinstim în mod deosebit pe cuvioşii cu moaşte în ţara noastră, pe Sfânta Parascheva şi pe Sfântul Dimitrie, de zilele lor, stând la rânduri uriaşe.” Despre aceste „rânduri” la moaşte în zile de sărbătoare, autoarea vorbeşte şi în alte tablete, remarcând formulele stereotipe cu care sunt prezentate de fiecare dată în emisiunile televizate şi faptul, că mici incidente care se petrec dar care sunt izolate sunt prezentate, eronat, ca stare generală a evenimentului respectiv.

                Recunosc că din această carte am aflat, cu stupefacţie, că există, metaforic vorbind, un Cod al lui Da Vinci românesc. Ce este mai tragic este că el aparţine unuia dintre cei mai buni prozatori ai literaturii române contemporane. Romanul se numeşte „Fata din Nazaret” şi este scris de Petru Popescu, da, e vorba acelaşi Petru Popescu care debuta în 1969, cu excepţionalul roman „Prins”! De ce spun că este cu atât mai tragic cu cât autorul nu este deloc lipsit de talent? Dacă ar fi opera unui scriitor mediocru ar trece neobservată şi ar avea mai puţină putere de influenţă asupra unor cititori cu credinţă slabă. Autoarea ia atitudine şi etichetează romanul „blasfemiator”. Bine că ştiu să mă feresc de lectura acestei cărţi!

                  În „pridvorul” Danielei Şontică ne întâlnim cu texte în care iese foarte mult la suprafaţă firea poetică a autoarei: „Crucile mari ale mătuşii”, „Nostalgii la început de an şcolar”, „Troiţele copilăriei”, „Gustul uitat al pâinii adevărate”. Excepţionale sunt textele „Parfum de tuberoze” şi „Purtătoarea de aur” –acesta din urmă, îl consider fără echivoc, un poem în proză. Chiar i-aş sugera autoarei să cuprindă acest prozopoem şi într-un viitor volum de poezii pentru a fi citit de cât mai multă lume. Am convingerea că emoţionanta poveste a bătrânei „purtătoare de aur” va înmuia şi inima unui cititor laic şi îi va fi de folos sufletesc. De altfel, de folos sufletesc sunt toate gândurile, observaţiile şi meditaţiile pe care ni le împărtăşeşte Daniela Şontică în cartea ei, inspirat intitulată „Însemnări din pridvor”.

Să mă fi numit Maria

Să mă fi numit Maria
să nu fi avut un sânge atât de clocotitor
să fi dus o viaţă retrasă
într-o casă de pe malul lacului
să fi fost stăpâna
celei mai frumoase hulubării
să fi avut harul
de a salva de la moarte
fluturii trecuţi de o zi
să nu se fi risipit pe mine
cuvintele binevoitorilor
şi mai ales toate iubirile mele să fi fost tu.
Dar aşa,
ce lucru scandalos
te-ai aplecat
în ţărână şi ai cules aura mea
zdrenţe
zdrenţe.

Florin Caragiu despre "Iubita cu nume de profet"

Cronicheta lui Florin Caragiu publicată în "Zona literară", nr. 5-10, mai-octombrie 2014, p. 19.

Ultimul volum al poetei Daniela Şontică, „Iubita cu nume de profet” (Tracus Arte, 2014), îşi dăruieşte „venele transparente” să ne „vărsăm viaţa” în ele, luând de mână drumul „aspru ca o scoarţă de copac” al cuvintelor. În priveliştea poeziei se insinuează contururile misterioase ale feminităţii. O femeie „impermeabilă”, ce acoperă cu ea însăşi „crăpăturile pereţilor. O femeie care ne „îngroapă pe aici rădăcinile”. O femeie cu „părul cât moartea”, a cărei palmă este „locul pe unde curgeau altădată florile”, a cărei viaţă „e un mileu fără sfârşit: / picioruş scurt, / picioruş lung, / picioruş orb”.
Portretul ei săgetează crepusculul deznădejdii cu raza unei dorinţe insaţiabile: „Desenez pridvoare mari din stejar / şi în ele o umbră de femeie / ţinând în braţe flori presate. // Nu arunca prea repede mila / peste scrisorile netrimise, / în aceste cufere nu se află decât parfumul ei, / îmbrăcată mereu în rochii de mătase, / privind cu teamă / spre foamea câinilor / ca spre nişte sicrie / care se vor umple înainte de asfinţit. // În definitiv, / este femeia care aşteaptă / să-i crească deznădejdii un trandafir în umăr”. Dorinţa în formă continuată se face preludiul unei iubiri care ne trece „dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând”. Sau pe acoperişul unde cântecul adaugă o stea „în prelungirea planetei”.
În toate mişcările se face simţită grija, grija de vorba rostită la începutul zilei, ca de o „soră mai mică”, grija de a privi mereu înainte şi a nu te mira „că aerul e plin de peşti, / că bătrânii joacă / şotron cu forţa ultimei dorinţe”, grija de „cine pluteşte acum / într-un contre-jour perfect al fericirii”, de „toate hărţile lumii” şi de „toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi, / dar ne rămân înscrişi pe oase, // aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese”.
Peste această grijă ce coagulează cu o feminitate robustă atmosfera poemelor, pluteşte un sentiment de schimbare. La atingerea lui, gestul mamei de a strânge în vârful capului părul copilului ce plânge exprimă netulburata naturaleţe a adunării gândurilor spre înalt, de unde „îmbrăţişarea noastră întrece marginile lumii”.
O neslăbită atenţie întâmpină insesizabila surpare de sine: „Pielea mi-e iarbă de tundră / când mă închei la nasturi să-mi ascund vina”, decelând în buchete de nuanţe enigma expresiei, vibrato-ul inimii: „aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie: / nişte falduri peste coaste, / acolo miocardul face tot ce vrea, / umbra ta de argon / îi luminează şi acum visele, / zâmbeşte când spui lună, / tace când treci cu unghia peste numele zilei, / bluza ei descheiată peste brânduşe”.
Un volum în care viaţa „presată în cuvinte” răspândeşte miresme de noutate.