“Mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit”

George Arion este un scriitor al cărui condei se mişcă natural în foarte multe spaţii: s-a afirmat ca jurnalist de prim rang, a publicat câteva cărţi de poezie şi a devenit ulterior un autor de succes al genului poliţist. Recentul volum Insula cărţilor  este cu totul aparte, aratând marea pasiune pentru lectură, dar şi profunda admiraţie a sa pentru profesia de bibliotecar.

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Insula cărţilor, este o adevărată declaraţie de dragoste faţă de carte şi lectură…

George Arion: Într-adevăr. Nu s-a scris, până acum, în limba română, o narațiune de largă respirație cu un asemenea subiect. Criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu o consideră “o reușită remarcabilă a literaturii române de azi”. Am fost, dintotdeauna, “un mare mâncător de cărți”, vorba lui Șerban Cioculescu, și mă bucur c-am izbutit să exprim într-un roman cu mult suspans bucuria pe care o poți cunoaște parcurgând mii și mii de tomuri.   

- Semnele lumii actuale (cel puţin româneşti) arată că ar putea veni o vreme în care bibliotecile nu vor mai fi de folos. Nu este descurajator pentru un scriitor?

- De când a inventat scrisul, omenirea n-a mai renunțat la el. S-a scris pe tăblițe de lut, pe papirusuri și pergamente... De câteva secole - pe hârtie. E drept, au ars biblioteci, din neglijență sau pentru că barbarii le-au dat foc de-a lungul vremurilor - ignoranța nu suportă o oglindă în care să se reflecte. Inundații, cutremure au distrus multe texte importante pentru destinul omenirii. De fiecare dată, însă, după astfel de calamități, s-au ridicat biblioteci și mai impunătoare. Scriitoarea Margueritte Yourcenar spunea admirabil: a construi biblioteci este ca și cum ai ridica grânare contra unei ierni a spiritului. Se citește azi mai puțin? Poate. La noi, cu siguranță da, comparativ cu anii de dinainte de ’90; dar asta și pentru că atunci trăiam într-un țarc în care nu ne uitam la televizor, rareori aveam acces la un film bun, nu existau atâtea tentații de a-ți petrece timpul. Ne amenință o iarnă a spiritului? Nu cred. Stăpânul planetei Pământ nu poate renunța la memorie, și, prin natura sa, e un iscoditor. Are nevoie să-și cunoască trecutul, pentru a înțelege cine e și încotro se îndreaptă. Iar în biblioteci se adună, în fiecare secol, o avuție incomensurabilă, care dă seamă de istoria omului.

Apar atâtea cărți încât nimeni nu le mai poate citi pe toate, bibliotecile n-au cum să dispară, dimpotrivă, trebuie înălțate mai multe. În secolul XV, renascentistul Pico della Mirandola putea susține că știe tot. În zilele noastre, după cum spune fizicianul Stephen Hawking, dacă am pune una lângă alta cărțile noi care apar, ar trebui să ne mișcăm cu 150 km pe oră ca să ținem pasul cu capătul stivei. Nimeni n-are când să le mai citească. Specializarea va fi din ce în ce mai strictă. Iar cu ajutorul internetului se “construiește” cea mai vastă bibliotecă din câte au existat vreodată, în care, cândva, vei găsi orice lucrare te interesează.

- Și totuși, eroul din Insula cărților este un învins…

- Numai în aparență. Petru Dulce, eroul meu, vine dintr-o lume care, treptat-treptat, apune. A fost un prizonier al cărților și smulgerea lui din acest adăpost confortabil i-a provocat traume. El n-a descoperit echilibrul dintre realitate și imaginar. Și totuși, are forța de a lăsa o urmă a trecerii sale prin lume, scriind o carte care descâlcește enigma unei crime.

- Este un paradox, dar aveţi mai mult succes în alte spaţii culturale decât la noi, cel puţin în ultima vreme. Cum vă explicaţi starea aceasta oarecum nefirească de lucruri?  

- E nefirească doar în cazul romanului meu Nesfârșita zi de ieri, apărut în 1997; atunci a avut parte doar de două cronici în România. Anul acesta cartea a apărut la editura franco-belgiană Genèse, cu titlul Cible royale. În spațiul francofon au scris despre ea mai mulți condeieri, a fost prezentată la RTL de către redutabilul jurnalist Bernard Poirette. Mi s-au luat interviuri pentru presa scrisă, pentru radio și televiziune, am fost invitat la două festivaluri de literatură polițistă. Cible royale a fost inclusă în programul de lecturi de la Paris de la “Noaptea literaturii”. Cartea a fost nominalizată și pentru un premiu. M-a bucurat tratamentul de care ea s-a bucurat, francezii remarcându-i și actualitatea, și scriitura elegantă, “amintind de grația unui iscusit mânuitor de floretă”, cum a spus cineva.

- Povestiți-ne cum ați ajuns să fiți tradus și citit peste granițe, să fiți invitat la lecturi publice acolo.

- Totul a fost rodul unei întâmplări. Sylvain Audet, un tânăr profesor de franceză, bun cunoscător al limbii române și iubitor de romane polițiste, căuta o carte care să-l ajute să se perfecționeze în vorbirea limbii noastre. Și-a zis că dacă alege o traducere dintr-un autor american o să-i fie mai ușor. Înșelat de sonoritățile numelui meu, a cumpărat romanul Atac în bibliotecă, l-a citit, i-a plăcut, s-a dumirit că autorul e român, a luat legătura cu mine și l-a tradus. Va apărea la anul tot la Genèse Édition, editura preferând să mă introducă în spațiul francofon cu o carte mai recentă, Cible royale, tradusă tot de Sylvain Audet, cu un har indiscutabil.    

- Sunteţi cunoscut mai ales ca autor de romane poliţiste. Vă deranjează că multă lume nu ştie că dumneavoastră aţi scris poezie, eseu, piese de teatru, scenarii de film, versuri pentru un CD muzical şi chiar un libret de operă?

 - Mai întâi am fost cunoscut ca jurnalist la Flacăra, de-abia după aceea ca prozator. Sigur, mi-ar plăcea ca fanii romanelor mele să știe și realizările mele în alte direcții. Totuși, mulți, puțini - există și dintre aceștia, mai avizați. Mai grav e când unii critici literari nu-mi cunosc întreaga activitate.

- Cum aţi trecut de la poezie la roman poliţist?

- Am prins culoarea verde a semaforului și am trecut! Glumesc. De fapt, în lumea romanului polițist am pătruns venind cu experiența jurnalistului. Nu vi se pare că un jurnalist de investigație seamănă cu un detectiv? De aceea mi-am ales ca erou un gazetar confruntat cu situații-limită, capabil să rezolve cazuri enigmatice. După cum am mai spus și altădată, Atac în bibliotecă, primul meu roman polițist, l-am scris în 1983 ca o reacție la maculatura pe care ne-o livrau unii colonei ieșiți la pensie, cu pretenții de scriitori.

- La ce vârstă aţi citit primul roman poliţist şi care a fost acela?

- Printre primele cărți polițiste pe care le-am citit s-a aflat și Zece negri mititei de Agatha Christie, de altele nu-mi amintesc. Nu m-a impresionat deloc. Mi s-a părut o insultă la adresa inteligenței cititorului faptul că soluția enigmei este descoperită într-o sticlă care plutește pe ape. A trebuit să treacă multă vreme până când m-am apropiat cu adevărat de genul polițist. Scriitorilor americani de hard-boiled le datorez această apropiere. Printre ei - Dashiell Hammett și Raymond Chandler.

- Ce scriitor aţi citi şi reciti fără să vă plictisiţi vreodată?

- O, sunt foarte mulți! Am să mă opresc la Cervantes, pe care l-am descoperit pe la 9-10 ani. De atunci și până azi am citit de mai multe ori aventurile lui Don Quijote. De fiecare dată m-au încântat umorul narațiunii, ironia șfichiuitoare, observația socială și scrutarea atentă a psihologiei personajelor. Și, bineînțeles, l-am admirat pe iscusitul hidalgo și pentru neostoita sa dragoste pentru “bucoavne”.

- Mulţi cititori au îndrăgit personajele din romanele dumneavoastră, aţi primit de-a lungul timpului scrisori care se refereau la ele cu multă iubire şi poate cu naivitate. Ca scriitor, de care dintre acestea vă simţiţi mai legat?

- Înainte de ’90 am primit multe scrisori din partea fanilor eroului meu Andrei Mladin. Unii au înființat chiar și un “Club Andrei Mladin”. În ziua de 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, îmi trimiteau felicitări pe care să le transmit eroului meu. Aceste misive erau ca “like”-urile de azi de pe Facebook. Toate m-au încurajat să scriu mai departe, într-o vreme când purtam o luptă pe două planuri: una cu materia narativă, alta cu cenzura care mi-a masacrat multe pagini.

De mai multe ori am întâlnit cititori care erau capabili să-mi “recite” pagini întregi din Atac în bibliotecă. Uluitor! Dar cel mai mult m-a impresionat un mail de la o profesoară poloneză, care a învățat românește pentru a putea citi Atac în bibliotecă. Mă intrigă însă ceva.

- Ce anume?

- Insula cărților este cel mai vibrant elogiu pe care un autor român l-a adus muncii de bibliotecar. Mi-ar fi plăcut să primesc un semn din partea cuiva căruia i-am lăudat, cu atâta dragoste, profesia. N-am primit, și mă întreb cu tristețe dacă nu cumva bibliotecarii din ziua de azi nu mai citesc precum cei de odinioară. O, ce bibliotecari, librari, anticari am întâlnit în tinerețea mea! Adevărați cărturari.

- Aţi fost fericit scriind care carte?

- Povestind aventurile lui Andrei Mladin mă amuzam eu însumi de modul în care el învingea cu umor obstacolele din calea sa și-și bătea joc de emblemele “iepocii”. Istorisind întâmplările din Spioni în arșiță mă înduioșam de soarta eroilor mei, doi îndrăgostiți aflați în tabere adverse. Așternând rândurile din Necuratul din Colga mă indignam de abjecția unora dintre semenii noștri care ne manipulează după bunul lor plac. Iar scriind Insula cărților mă cutremuram de soarta eroului meu Petru Dulce, victimă a mistuitoarei sale dragoste pentru lectură. De-abia la sfârșitul acestor romane și ale celorlalte pe care le-am mai scris am fost fericit. E starea la care ajunge orice om după ce a creat ceva, cu mâinile sau cu mintea sa. Din păcate, această stare durează doar o clipă.

- Aţi scris Detectiv fără voie şi aţi ajuns să fiţi „Detectiv de onoare”. Mă gândesc că, dincolo de bucuria de a imagina diverse situaţii şi cazuri de crimă care sunt descoperite într-un final, aveţi probabil o mare dorinţă de dreptate. V-aţi dorit în realitate să fiți detectiv, poliţist, un om al legii?

- Asociația Detectivilor Particulari din România (al cărei președinte este doamna Maria Bumbaru) mi-a acordat titlul de “Detectiv de onoare”. Dar nici o clipă n-am simțit un imbold de a urma o carieră de detectiv, polițist, om al legii. Setea mea de dreptate nu s-ar fi împlinit. Numai în spațiul ficțiunii e posibil ca totdeauna justiția să triumfe, sau măcar adevărul despre un caz să fie cunoscut integral.   

- Cum vedeţi viitorul romanului poliţist, de suspans, mystery de la noi? Suntem competitivi cu literatura străină de gen?

- În ultimii ani au apărut câțiva autori care ar putea stârni interes și peste hotare. Despre aproape toți am scris la rubrica mea Scena crimei din Jurnalul național.

- Cum vă explicaţi marele succes al autorilor nordici, în frunte cu Stieg Larsson? Succes chiar şi în ţara noastră…

- Explicația este simplă: acea zonă geografică are autori de talent, care descriu realitățile din țările lor, oferind o viziune inedită, neașteptată despre Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda... La aceasta se mai adaugă și o politică de promovare condusă cu abilitate. “Valul nordic” a fost preparat, cu multă pricepere, mai întâi în laborator.

Și noi, cei din această parte a Europei (români, greci, bulgari, albanezi, sârbi, croați etc.) avem mulți autori interesanți. Ar trebui să ne unim eforturile și să propunem “valul sudic”. Sunt sigur că ne-am impune mai ușor decât acum, când fiecare încearcă să reușească pe cont propriu.  

- Dacă ar fi să imaginaţi o lume ideală în care oamenii ar fi scutiţi de necesităţile şi îndatoririle zilnice, cum ar fi viaţa dvs. acolo?

- Dacă în lumea aceea ar fi și o bibliotecă imensă și un birou la care să scriu, o vreme m-aș simți ca pe un Tărâm al Făgăduinței. Dar repede m-aș dumiri că pe colile din fața mea n-am așternut prea multe rânduri. Într-o lume în care nu se întâmplă nimic, scriitorul e inutil, n-are ce povesti, și chiar dacă ar avea, auditoriul cufundat în lene și plictiseală nu i-ar acorda nici o atenție. 

- O întrebare pe care o consideraţi cândva bună de a vă fi adresată:  „Cum v-aţi fi împlinit ca jurnalist şi ca scri­itor de romane poliţiste în altă parte?”

- De curând, Roger Federer, probabil cel mai mare tenismen din toate timpurile, a construit o căbănuță și un tobogan în curtea casei sale din Lenzerheide-Valbella (Elveția). Dar va trebui să dărâme construcțiile respective, deoarece n-a obținut acordul vecinilor săi, care consideră că ele nu se integrează în peisaj. În Elveția și prin alte părți, nimeni nu e mai presus de lege. Cum să nu-ți dorești să trăiești într-un asemenea spațiu civilizat? Acolo ai siguranța că nimic nu-ți va împiedica împlinirea. Acolo performanța este recunoscută și răsplătită, e considerată o victorie a întregii comunități.

Aș fi putut  vedea lumina zilei într-o țară ca Elveția, dar aș fi putut nimeri și într-un spațiu unde domnia bunului plac atinge cote maxime și unde se trăiește, de pe o zi pe alta, în mizerie și ignoranță. N-am încotro, mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit. Important e ca, oriunde trăiești, existența ta să aibă o justificare, măcar în propriii tăi ochi, dacă alții nu sunt capabili, sau nu vor să te aprecieze.

Interviu realizat de Daniela Şontică/ Publicat în Lumina literară şi artistică, august 2014.    

Lecturi

În spaţiul online este mereu vremea excesivei
expuneri. Şi, sătul de atâtea postări referitoare
la animalele de companie, farfurii cu mâncare,
urări de bune dimineţi şi alte nimicuri
pozate din toate colţurile, cineva s-a decis că e vremea
ca marea reţea de socializare să fie umplută cu un lucru
demn de o revistă literară. Aşa a luat naştere
„leapşa literară“ constând în întocmirea unei liste cu
„10 cărţi care te-au marcat în viaţă“. Şi a funcţionat
bine de tot, încât vreo două-trei săptămâni toată
lumea cât de cât intelectuală (sau care măcar a vrut
să pară astfel) a postat propria listă, invitând alţi prieteni
să facă asemenea. O activitate „virală“, la limita
intoxicării, bazându-se pe încrengătura de rigoare şi
pe creşterea exponenţială a numărului de alte postări
de acest fel. Nimic de luat în serios, zic unii, foarte frumos,
spun alţii - în funcţie de obişnuinţa de a privi
lumea cu lentilă binevoitoare sau înceţoşată.
Multe persoane din lista mea de prieteni au scris
despre cărţile importante din viaţa lor.
Au existat şi unele remarci pe ici, pe colo, unele
texte de protest ale câtorva care n-au dorit intrarea
„în pluton“, dar impresia generală a fost de euforie
nemaiîntâlnită la altă iniţiativă de acest gen.
(În trecut au mai fost nişte provocări în reţea, o dată privitor la
pictorul şi lucrarea preferată, altă dată era vorba de
poezie, dar nici una nu a cunoscut amploarea poveştii
cu listele de cărţi despre care vorbim acum.)
Este clar, oamenii se bucură să poată vorbi şi despre
altceva decât despre ce au mâncat la restaurant,
unde au fost în vacanţă şi ce boală a mai făcut pisica.
{i tot clar apare şi faptul că este esenţial cu cine te
aduni, chiar şi în spaţiul virtual, atât de blamat pentru
uşurătatea lui, atât de hulit pentru pierderea de
vreme. Unii au dat explicaţii sentimentale legate de
fiecare titlu în parte, alţii au fost exacţi, cei mai mulţi
considerând că topul de 10 este constrângător, multe
alte volume i-au marcat.
Dincolo de micile neajunsuri ale acestei mobilizări
„prieteneşti“, de ce să fie rău că un om de litere, un
ziarist, un preot, o profesoară sau oricare alt intelectual
face o listă cu titlurile cărţilor care au însemnat
atât de mult în devenirea lui ca om - poate mai mult
decât persoanele din viaţa reală când acestea nu au
reuşit să se ridice la nivelul de model? Care ar fi argumentele
celor care consideră o banalitate sau un
snobism să arăţi ce ai citit? Bucătarii au voie să se
pozeze lângă turnuleţele de carne garnisite cu sosuri
franţuzite, coafezele pot să ne arate ce mai e nou de la
inventarea permanentului încoace, dar omul pentru
care lectura este o activitate constantă nu poate să
spună altora ce-i place în materie de citit? Am convingerea
că listele acestea pot constitui adevărate bibliografii
pentru mulţi dintre cei care sunt la vârsta lecturilor
esenţiale - şi când se încheie această vârstă?...
Fie şi numai pentru că există atâta debusolare în
învăţământul românesc de astăzi, fie şi numai pentru
că materia de limba şi literatura română este predată
în general într-un stil neatractiv, iar dragostea pentru
lectură nu este un punct strategic de atins de
către cei îndreptăţiţi să le-o inducă elevilor - fie doar
şi pentru atât şi listele cu cele mai influente 10 cărţi
din viaţa noastră au avut motive bune să circule ca
un virus înflorit pe internet.
(Apărut în Lumina literară şi artistică, septembrie 2014).
 

O recenzie de Paul Aretzu la Insemnări...

Revista Viaţa Românească, nr. 5-6/ 2014

ARTA RELAŢIONĂRII - PAUL ARETZU
Daniela Şontică este poetă (autoarea volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică şi Uitaţi-vă prin mine) şi jurnalistă. Face parte, însă, din categoria celor discreţi, nestrăduindu-se în niciun fel să atragă atenţia. Volumul Însemnări din pridvor (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, cuvânt înainte de Pr. Nicolae Dascălu) reuneşte textele publicate în ultimii ani, în ziarul Lumina, al cărui redactor-şef este, şi în săptămânalul Lumina de Duminică. Sunt scrieri cu tematică diversă, relaţionând, aşa cum se deduce din titlu, lumea mireană din afară, cu sacrul din biserică. Un numitor comun l-ar putea constitui încercarea de a desprinde câteva trăsături distinctive ale poporului ortodox. Una ar fi, numită chiar de la început (în Românii nu merg la moaşte ca la muzeu), evlavia, cinstirea moaştelor, la care, de praznicele sfinţilor respectivi, se fac pelerinaje, cu credinţă şi nădejde. Înrudită cu ruşinea de a fi români, cu care ne-am pricopsit (prin comportamentul unor conaţionali), este atitudinea clişeistică, defăimătoare şi dispreţuitoare, pe care a adoptat-o televiziunea faţă de credincioşii care se îmbulzesc cu desperare la agheasmă sau la sărutarea moaştelor: „Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii ‹‹se silesc›› să intre în Împărăţia cerului, se grăbesc de dragul sfântului, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism.” (Neînţeleasa îmbulzeală, p. 12).

Textele tratează subiecte desprinse direct din cotidian, unele stringente. Astfel, la acuzele aduse de Herta Müller atitudinii apatice şi laşităţii intelectualilor români faţă de regimul comunist, li se răspunde cu exemplul rezistenţei prin credinţă, cu prigoana la care au fost supuşi preoţii, monahii, drept-credincioşii. Neavând, cum spune Monica Lovinescu, vocaţia fericirii, românii ar putea-o avea pe cea a mântuirii. Constantin Noica socotea, ca trăsătură definitorie a poporului nostru, îndurarea (şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere fizic).

Tot ceea ce ţine de om ţine de Dumnezeu şi, desigur, ceea ce ţine de Dumnezeu ţine şi de om. Problemele zilnice, aspectele sociale, precum şi cele sufleteşti se află în atenţia bisericii, a duhovnicului, în special. Autoarea relevă sinergismul care funcţionează în lume, armonia existentului. Omul este chipul lui Dumnezeu, iar, prin Hristos, a fost ridicat la taina Sfintei Treimi. Daniela Şontică nu face deloc teologie. Ea are înţelegerea şi blândeţea (duhovnicească) menite a cuprinde fragilitatea şi vulnerabilitatea omului, dar şi tăria acestuia (prin credinţă, prin înomenire), regăsindu-şi adevărata înfăţişare. Nu una hieratică fiindcă aceasta ţine de vocaţia sfinţeniei, ci una autentică, leală Prototipului, dar supusă greşelii şi iertării. Sunt observate în carte, cu atenţie, desprinse din realitatea concretă, defecte, abateri, denaturări ale modelului uman. Este deplânsă emigrarea, din motive economice, a tinerilor valoroşi, lipsa cunoştinţelor minime cu privire la credinţa ortodoxă, fariseismul celor care vor să-şi creeze o imagine evlavioasă, din motive străine credinţei (în special politicienii). În schimb, este elogiată abnegaţia medicilor de la urgenţă, mereu treji, neobosiţi în jurul celor aflaţi în suferinţă. Boala, suferinţa nu sunt numai pedepse pentru păcate, ci şi remedii pentru suflet: „Dintre toate vieţuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat” (Cu faţa spre Doctorul de sus, pp. 46-47). Sunt înfăţişate metehne ale omului de azi: abuzul de telefonie mobilă, asaltul permanent al zgomotului şi muzicii nedorite (cişmeaua cu manele), agresivitatea nelipsitelor reclame, grija exagerată a oamenilor pentru câinii fără stăpân, în pofida dezinteresului pentru semenii defavorizaţi, recurgerea, fără procese de conştiinţă, la avort.

Multe texte rememorează cu afecţiune evenimente ale copilăriei de pe meleagurile Buzăului: este amintită o mătuşă, meşteră în poveşti şi pricepută la rugăciuni, de asemenea, desfăşurarea Liturghiei în bisericuţa de ţară, în vreme de iarnă, cu imaginea bătrânei venite la sfânta slujbă, dintr-un sat apropiat, înfruntând stihia: „Bătrâna aceasta nu este trecută în nicio carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai frumoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, înfruntând iarna, cu un buchet de tufănele în mâna degerată.” (Purtătoarea de aur, p. 17).

Daniela Şontică observă, cu acuitate, în lumea de azi, distorsiuni morale. Asceza devine, astfel, formală, fără conţinut, atunci când postitorul mănâncă pe săturate înlocuitori de carne, de brânză, de ciocolată, înşelându-şi simţurile şi conştiinţa. Se practică tot mai mult, mai ales la televiziune, dar şi în presa scrisă, o mistificare şi o comercializare a imaginii îngerilor: „Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem ‹‹îngerinţe›› cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate” (Despre îngerii omului de azi, p. 94). Textele nu sunt simple articole de ziar, autoarea fiind, fără îndoială, şi literată. Are un discurs afectiv, un umor discret, o argumentaţie cursivă şi bine structurată, dar şi un stil atractiv. Tabloul chilipirgiilor lipsiţi de scrupule este elocvent. Iată cum este prezentată categoria câştigătorilor de premii: „Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele.” (Ce preţ are chilipirul, p. 104).

Sunt observate porniri nefireşti ale oamenilor, cum ar fi atracţia pentru monstruos, pentru urât, pe care şi-o satisfac prin vizionarea filmelor hollywoodiene de gen: „Un amănunt: cam tuturor creaturilor acestora le curg balele, mereu sunt unsuroase şi le picură un lichid urât din gură şi de pe tot corpul cu aspect de leş scos din bălţi cu petrol noroios” (Monştrii din filmele americane, p. 116). Alt text este preocupat de avantajele, dar mai ales de riscurile folosirii internetului de către elevi. Emoţionant este cel numit Troiţele copilăriei. Întorcându-se în satul natal, autoarea îşi aminteşte mulţimea crucilor şi troiţelor care menţineau credinţa cea adevărată. Erau aşezate la intrarea în sat, lângă fântâni, la răspântii, în locuri de popas, în faţa şcolii: „Satul era înţesat de cruci şi, vrei-nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troiţele.” (p. 132). Atmosfera sărbătorilor religioase este evocată tot prin recursul la copilărie. Se deplânge mercantilizarea şi amestecarea acestora cu importuri, stricând tradiţii cu încărcătură sufletească, mărginind sacralitatea. De altfel, viaţa trepidantă a omului de azi îl face să se despartă de sine, să-şi piardă natura originară, să se înstrăineze. Însă, tainica noapte a Crăciunului a rămas vie în mintea copilului de odinioară, adormit mereu înaintea venirii Moşului aducător de daruri jinduite.

Temele tratate, oferite din plin de contextul social, sunt nesfârşite: lipsa de politeţe a românilor, manifestarea violenţei, grija pentru aproapele, drama îmbătrânirii la femei. Sunt evocaţi, prin portrete concise, duhovnici sau scriitori pe care autoarea i-a întâlnit: Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu.

Textele cuprinse în carte, deşi editoriale la origine, demonstrează o reală vocaţie literară, având o uşoară intenţie didactică, însă fără tendinţe prozelitiste. Sunt prezentate paradoxurile lumii de azi, când convieţuiesc săraci şi bogaţi, virtuoşi şi libertini, credincioşi şi atei. Daniela Şontică este o ziaristă dublată de o scriitoare. Este sensibilă, are har şi, se înţelege, limpezime. Textele sale conţin o atitudine creştină firească, fiind captivante prin cordialitate.

Tudor Cicu despre "Însemnări din pridvor"

Câteva însemnări la Însemnările mele a scris Tudor Cicu pe blogul său (12 iulie 2014):

Deși mi-aș fi dorit să fie un volum de poezie, cartea pe care o deschid pe plaja de la Nei Pori (Grecia), îmi amintește de vorbele lui R. Kipling: „Fă-ți timpul, Acum! Să știi:/Zadarnic ai să plângi/Comoara risipită a vieții n-o mai strângi!”. Cartea, care se numește „Însemnări din pridvor”, îi aparține unei autoare născută prin părțile Buzăului, pe numele ei Daniela Șontică și a apărut la ed. Trinitas, 2013. O carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) ce conține o serie de tablete publicate de Daniela Șontică în ziarul „Lumina”, de-a lungul vremii. Textele Danielei Șontică au încărcătura unei „spovedanii jurnalistice” rostite cu multă smerenie bisericească. Mă las pradă acestor texte și gândul meu zboară la vremurile copilăriei, pentru că întâlnesc în aceste tablete și multe texte având ca subiecte trimiteri și imagini la nostalgiile copilăriei, la învățăturile mamelor care înainte de a-și vedea porniți copiii de acasă, în lume, le transmit cam tot ce-i sfânt și creștin în „biserica sufletelor” lor. Cititorului i se transmite, de către autoare, încă de la început, un mesaj care-l va urmări pe tot parcursul lecturii: „Poate că mai avem o șansă și încă nu e totul pierdut” și, într-un fel, suntem datori să ne ridicăm fără menajamente împotriva celor ce brodează imprudent în marginea esteticii și a necuviinței aduse la adresa poporului nostru, la adresa conduitei noastre ca cetățeni crescuți în spirit ortodox-creștin. Amintirile sale despre copilăria trăită prin zona locurilor de la Vintilă Vodă (localitate din munții Buzăului), poate părea unora, trăitori doar la oraș, năluci ale unor iubiri neîntâmplate. Copil născut în inima câmpiei dobrogene, înțeleg perfect de ce Daniela Șontică așterne un spic al melancoliei peste acea lume a miracolelor. În blagocestivul neam al jurnaliștilor români, Daniela Șontică a intrat, prin această carte, cu surâsul fermecător al „spunerii”, unde, adevărul (de cele mai multe ori) se confundă mai mult cu căutarea lui decât cu imaginea ce ne-am făcut-o despre el. Multe dintre tabletele din carte au cam ceea ce se chiamă dorința de „a visa mereu o altă viață”, cum își exprimă speranța și credința într-un titlu de tabletă. Dar, la „Dumnezeul fericirii” nu se ajunge decât „trăind durerile cu răbdare, până la capăt„ – sugerează autoarea. Așadar, la pomul cunoașterii și fructele sale, prin intermediul acestor texte, necesare și folositoare, prin rostul acestor fascinante înțelesuri din ele, cititorului nu-i rămâne decât să ridice ciutura de la fântâna parabolelor ridicate de autoare și, după ce-și va potoli setea, să pornească la drum, cât încă „nu e totul pierdut” pentru noi toți, ca popor. Stilul simplu, claritatea expunerii și morala fiecărui text ideatic îl conduc pe cititor, dinspre miracolul răbdării înspre miracolul lecturii.

 

http://tudorcicu.blogspot.ro/2014/07/550-despre-cartile-citite-pe-plajele.html 

Îi mulţumesc domnului Cicu, un cititor avizat, atent şi generos, care ţine şi un blog interesant.  

Florin Dochia, Revista Urmuz, iulie 2014

Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte, în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-a face cu o repovestire a realului pentru a-l face suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că  lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă.

Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărnat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”

Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-i strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu…    dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…

Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu.

„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.  

Duminica strazilor inguste

N-o să uit prea curând

acel început de vară,

acea duminică a străzilor înguste

asediate de vânzători ambulanți de cireșe,

văsusem copii cu fețe transfigurate

de promisiunea unei vacanțe nesfârșite,

eu însămi trăiam sentimentul unei iminente plutiri,

nu știu cum se făcuse dar reușeam să levitez    

 la nivelul cuiburilor.  

Si totuși neconsolată m-a găsit

acel bocet ivit din cimitir

Daniel, Daniel, unde te-ai dus…

Orice moarte e mai tragică vara,

am apucat să gândesc 

și am căzut la rădăcina copacilor.

Poezia mă pedepsea

ori profeția se întorcea împotrivă-mi,

transformându-mi cordul într-o cireașă

pe care iubirea o scuipa cu sâmbure cu tot.

  

Anatomie

Aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie:

nişte falduri peste coaste,

acolo miocardul face tot ce vrea,

umbra ta de argon

îi luminează şi acum visele,

zâmbeşte când spui lună,

tace când treci cu unghia peste numele zilei,

bluza ei descheiată peste brânduşe.

Daniela Şontică, Iubita cu nume de profet, editura Tracus Arte, 2014.