Valeriu Gafencu, chipul jertfei pentru Hristos

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi!", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dar românii nu i-au trecut încă în calendar, sfinţii temniţelor. În timp ce Rusia a canonizat peste 1.000 de noi martiri ai perioadei comuniste, în frunte cu ţarul Nicolae şi familia sa exterminată de comunişti, noi aşteptăm.



Biserica Ortodoxă Română este mai prudentă în a declara sfinţi, lăsând vremea să arate roadele sfinţeniei acestora. Încet-încet, dincolo de prudenţa eclesială, începe să se manifeste în popor cultul martirilor pentru Hristos din închisorile comuniste. Se fac pelerinaje la locurile unde ei au îndurat o viaţă de chin omenesc, dar plină de dragoste creştină faţă de colegii lor şi faţă de torţionarii lor. Se pictează icoanele lor, se scriu cărţi despre vieţile lor. Există acatistul Sfântului Nou Mucenic Valeriu (Gafencu), dar şi unul al tuturor martirilor din comunism, s-au pictat icoane ale sfinţilor din închisorile comuniste.

La Râpa Robilor de la Aiud, unde erau îngropaţi la comun deţinuţii care îşi dădeau duhul în bătăi şi alte chinuri, s-a ridicat o mănăstire spre pomenirea lor. Osemintele deshumate au fost aşezate într-un osuar al mănăstirii, dar încă nu sunt cinstiţi cu slujbe, nu sunt în racle, pentru că trebuie recunoscut oficial cultul lor. Aceste rămăşite pământeşti au început să facă miracole.

Nu există carte de memorii ale temniţelor comuniste care să nu îl amintească pe Valeriu Gafencu. Cel care a lansat despre el sintagma „sfântul închisorilor" a fost părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii", părintele de la Rohia fiind şi el unul dintre pătimitorii de atunci. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, închis în mai multe rânduri de comunişti, spunea că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu".

ÎPS Bartolomeu Anania afirma că Valeriu era un trăitor „pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste".

Avea 20 de ani în 1941, când a fost arestat şi con­damnat la 25 de ani de temniţă pentru vina de fi avut legături cu Frăţiile de Cruce. Valeriu venea din Basarabia, născut în comuna Sângerei, judeţul Băl­ţi. Tatăl său fusese deputat în Sfatul ţării şi vo­ta­se Unirea Basarabiei cu România în 1918, iar la ocu­pa­rea Basarabiei de ruşi, şi-a adus familia în Ro­mânia, iar el s-a întors la Chişinău, din patriotism. A fost deportat în Siberia, unde a murit după un an.

Valeriu a absolvit liceul în Chişinău, apoi a devenit student în Drept la Iaşi. În acei ani de frământări, când din Occident venea spectrul războiului, iar din Răsărit ameninţa comunismul, tineretul căuta şi alte soluţii. Aşa s-a născut organizaţia Frăţiile de Cruce, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi tinerilor. Valeriu era unul dintre cei care aderaseră la aceasta.

Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine, scrie despre Gafencu: „El avea o orientare şi atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau (...). În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă".

În închisoare, Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, a avut lecturi teologice, a făcut cercetări ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, s-a adâncit în rugăciune. În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii ceva mai lejere, întemniţaţii aveau voie să meargă la capela închisorii duminica. Aşa se face că s-a creat acolo o adevărată „lavră" monahală. Dacă înainte de a intra în închisoare

Valeriu Gafencu era un om credincios, în detenţie a devenit un adevărat trăitor al ortodoxiei. Era atât de preocupat de starea sa lăuntrică, încât pe mulţi îi şoca.

Programul zilnic al lui Valeriu Gafencu era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea metanii, în funcţie de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti", povesteşte Ianolide.


Viaţa „călugărească" de la Galda

În 1943, Valeriu a fost izolat în „zarcă" - o secţie specială unde deţinuţii erau obligaţi să stea de la ora 5:00 dimineaţa la 10:00 seara în picioare sau pe marginea patului, chiar dacă erau bolnavi. Nu aveau asistenţă medicală, era întuneric, iar raţia de lemne: trei surcele. Gh. Andreica în memoriile sale despe Aiud îşi amintea: „Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de gheaţă".

În 1945-1946 au fost aduşi la Aiud şi „criminalii de război".
Chiar dacă aceştia nu erau nişte creştini trăitori, Valeriu a început să le vorbească despre Dumnezeu, să mediteze asupra rugăciunii Tatăl Nostru şi asupra altor teme creştine. „Am cunoscut atunci în Aiud toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS", scria Ianolide. Un bătrân ofiţer avea să vină peste trei ani să îi mulţumească lui Valeriu pentru că i-a deschis ochii spre credinţă.

Din destăinuirile lui Ianolide mai aflăm:
„În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oa­re­care libertate. Munca era epuizantă, mâncarea in­su­ficientă. Ţara se socializa. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dum­ne­zeu (...). Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dea­luri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se ră­pit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în si­ne, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu în­sufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dum­­nezeu".

În 1948, un politruc sovietic a venit să-l ducă în URSS pe Valeriu cu pretextul că acesta este originar din Basarabia, dar el a răspuns că ade­vă­­­­rata libertate a lui este în suflet.

Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată". În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura, iar când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte şi în suflet.

În toamna lui 1949, Valeriu Gafencu a avut o primă criză de hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar şi a căzut la pat. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
În mărturiile consemnate de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa (Alba), în cartea „Sfântul închisorilor", găsim un episod vrednic de Vieţile Sfinţilor. Dacă era numai această întâmplare, şi Valeriu Gafencu tot ar fi fost un sfânt.

Valeriu Gafencu şi-a dăruit medicamentele care l-ar fi salvat unui evreu. Familia îi trimisese lui Leonida Stratan, un coleg de detenţie, streptomicina salvatoare şi de care ar fi avut nevoie toţi cei de acolo. Acesta se mai însănătoşise puţin şi a hotărât să i-o dea lui Valeriu. La rândul lui, deşi bolnav, el a dat-o lui Richard Wurmbrand, care era plin de puroi şi de caverne în plămâni. Acesta s-a salvat, fiind atât de emoţionat de gestul colegului pe moarte, încât ar fi vrut să treacă la ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. A povestit însă în scris despre fapta salvatorului său, pe care îl consideră un sfânt.

Valeriu i-a povestit lui Ianolide că i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că ea este dragostea lui şi să aibă credinţă tare în Hristos Domnul. Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi. Şi-a cunoscut sfârşitul cu două săptămâni înainte.

Grăitoare pentru întreaga lui viaţă sunt ultimele cuvinte: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea, o misiune sfântă. În măsura în care voi putea, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. (...) Ateismul va fi învins, dar fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!".

A fost îngropat cu o cruciuliţă de argint în gură, cum i-a fost dorinţa, pentru a fi recunoscut vreodată când îl vor dezgropa. Deocamdată, trupul lui zace neştiut într-o groapă comună la Târgu-Ocna.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952. Sperăm să îl putem chema în rugăciuni drept Sfântul Mucenic Valeriu.


Notă: Publicat în Jurnalul Naţional, acesta este primul articol din noua mea rubrică Sfinţii închisorilor.